Meta Poeme

Subscribe

Filozofia Desueta

May 11, 2010 By: Constantin Marghitoiu Category: Carti

FILOZOFIA DESUETA

Iata un cuvant vechi de milenii, inteles in multe feluri si asumat in cele mai diferite actiuni sau atitudini.

Filozofie este un concept de origine greaca semnificand iubire-dragoste de intelepciune, asadar a filozofa ar insemna a aprecia- dori si practica intelepciunea.

Pentru a cuprinde sensul filozofiei trebuie sa izolam intelepciunea, ce este, cum si cu ce instrumente mentale se desfasoara si care ii sunt consecintele.

Evident intelepciunea asa cum o intelegeau si asumau cei care au creat cuvantul-concept, ar putea fi diferita de semnificatia pe care am putea-o propune, fapt inevitabil, odata ce metodele actuale de a investiga si explica lumea si omul, difera cu necesitate de posibilitatile de observare si ipotezele cognitive accesibile celor din trecutul indepartat.

Tot ce putem face este sa incercam a recupera din textele filozofice antice o dimensiune a intelepciunii pe cat posibil asemanatoare celei initiale, pastrand incertitudinea asupra reusitei.

Ce ar putea fi intelepciunea si cum am putea-o clasifica printre deprinderile umane?

Omul este o entitate dependenta structural si functional de ambientul care il inconjoara si conditioneaza, asta insemand ca pentru a isi intretine procesele metabolice, informational operante si afective, pentru a continua sa perceapa, sa actioneze gestual si intelectiv si pentru a isi defini raporturi cantitative si calitative, valorizant afective, cu lumea sa, individul trebuie sa actioneaza in diferite feluri asupra naturii, asupra partilor sale corporale care manipuleaza realitatea, sa actioneze lingvistic organizant asupra actiunii gestuale si sa mai actioneze metalingvistic asupra actiunii lingvistice, pozitionandu-se constient si continuu ca personalitate distincta, intr-o socio-realitate cu o alcatuire si tendinta evolutiva mereu in schimbare.

Pentru a culege si prelua informatia purtatoare de aspect al realitatii individul poseda perceptia, pentru a prelucra informatia senzoriala si da modalitate realitatii de care depinde corporal si spiritual,  omul isi foloseste ‘mintea’, inteleasa ca ansamblu al capabilitatilor de primire, memorare, procesare si comunicare-interpretare a informatiilor care patrund sau pleaca de la fiecare individ catre semeni.

Mintea are multe posibilitati operante, ea construieste varietatea fenomenala a realitatii, identifica si cuantifica semantic individul cu dependentele sale, mintea stabileste nevoile si propune strategia rezolvanta, o declanseaza si intretine gestual si lingvistic, pina la obtinerea celor dorite. Aceiasi minte determina particularitatea utilizanta a ambientului, atribuie valori actiunii si efectului si propune continuu ierarhii evaluant-valorizante totalitatii efectelor, defineste si atribuie prioritati diferitelor actiuni si consecinte, astfel ca individul sa isi satisfaca optim cu mijloacele disponibile, fiecare din nevoile sale.

Mintea umana este ‘rationala’ cand cauta corelari intre formele si miscarile fenomenale, sau intre actiunile umane si efectele asupra realitatii dar este si rational inventiva, construind noutatea naturala sau conceptuala, adica obiecte, calitati noi, desemeni moduri operante noi, toate concepute de subiect. Mintea inventeaza si utilizeaza creativ limbaje, in limbaje poate asambla strategii descriptive si interpretante de peisaj fenomenal sau comportament individual, orientand subiectul catre cauntarea acelor forme si actiuni care pot satisface o nevoie sau un grup important de nevoi.

Mintea are calitatea subtila a constientizarii subiectului, a atribuirii functiei auto-indentificante si auto-individualizante. Prin constienta omul se discerne de ambient in doua feluri deosebite, ca obiect apartinand realitatii asupra caruia se poate actiona intr-o diversitate de feluri, si ca subiect intentional separant si manipulant de sine si de alte obiecte ale realitatii. Intrat in sfera manipularii de sine prin constientizare de sine, omul capata o personalitate duala in continua expansiune pe ambele directii individualizante.

Omul poate evolua ca obiect intentional dinamic conectat optional interactiv la realitate, dar se mai manifesta evolutiv si ca subiect ierarhic intentional, capabil sa controleze meta intentional, intentionalitatea gestuala a individului cuplat la realitate, realizand numai mediat, prin manipularea de sine gestual, schimbari ale aspectului realitatii.

Mintea umana cauta si inventeaza strategii interactive gestuale si lingvistice cu ajutorul carora isi defineste si realizeaza constient scopurile, detensionand temporal nevoile-conditionari, izoland pe diferite perioade subiectul de nevoi si permitandu-i sa aleaga dupa preferinte si sa actioneze liber de conditionari metabolice, asupra lor, incercand sa vada ce se intampla daca actioneaza intr-un fel determinat asupra unui interval de realitate intrat prin observatie sau rememorare in campul constientei.

Mintea poate separa forme si proprietati ale naturii, descopera cum pot fi utilizate, fie asa cum sunt, sau schimbate specific pentru a intra in campul utilitatii si cel al valorizarii.

Principalul furnizor de informatii ale mintii este perceptia, omul posednd cinci canale senzoriale, vaz, auz, gust , miros, sensibilitate tactila, fiecare din ele furnizand mesaje din care procedurile mental interpretante extrag o varianta modala a realului si a subiectului.

Procedura sau procedurile interpretoare de mesaj perceptual din care rezulta reprezentarile de tip imagine, sunet si restul de modalizari, sunt si in prezent neinteleasa algoritmic fenomenalizant, omul de stiinta actual neputand inca stabili, daca realitatea are o forma si evolutie proprie autonoma de individ, pe care cumva fiecare subiect o preia senzorial ca informatie purtatoare de realitate si reconstituie modal evolutiv procesand datele simturilor, sau daca nu cumva reprezentarea fenomenala in toate variantele senzoriale este o inventie, o creatie a mintii subiectului, imaginea, sunetul, gustul si mirosul specifice, capatand modalitate, primind forma si interactivitate numai prin strategiile interpretante ale individului, strategii care aloca o anume varianta modala, mesajelor realitatii, din foarte multe potential posibile.

Preocuparea de a intelege cum este realitatea in dependent de subiect, daca asa ceva e posibil, sau in ce fel si pentru care motive pare cumva, oricarui o observa si interpreteaza modal, este una din primele si cele mai discutate teme filozofice, veche de milenii, inca in dezbatere, probabil niciodata total clarificabila.

Individul si lumile sale

Fiecare om aloca realitatii fara a sta prea mult pe ganduri, ‘existenta si modalitate, autonome de subiect’, asta insemand ca omul comun sau cercetatorul stintific atribuie lumii ‘ exterioritate si continuitate in manifestare’, fie ca este sau nu perceputa, experimentata sau analizata conceptual cauzal.

Din premiza existentei autonome a realitatii rezulta existenta modala, adica manifestarea intr-un fel determinat si in subiect si in afara sa, a lumii externe; o atribuire de existenta dar fara atribuirea simultana de modalitate si evolutie a modalitatii, fiind o atribuire paradoxala, contradictorie de existenta, ‘a fi dar fara a fi cumva’, parand o imposibilitate conceptuala.

Admitand  ca realitatea ‘externa observant’ in care ne situam, este duala, exista si in afara si in interioritatea mintii modelante, cum raspundem la intrebarea asupra particularitatii relatiilor intre lumea ‘aparent externa’. pe care o reprezentam si o ipotetica lume ‘efectiv externa’ sursa a informatiilor din care extragem lumea perceputa si reprezentata. Aceasta realitate numita si autonoma pote fi privita ca furnizoare a tuturor mesajelor purtatoare de modalitate pe care le primim prin simturi si le decodam si fenomenalizam prin functiile interpretante modal ale mintii.

Dupa o analiza a conditiilor de provenienta a realitatii fenomenale suntem condusi sa acceptam o ‘realitatea cauza’ si o realitate efect, realul cauza ar fi ‘locul, timpul si continutul modal’ din care provin toate informatile perceptibile senzorial, iar ‘lumea efect’ ar fi forma si dinamica fenomnala, mai numita si reprezentare, compusa din totalitatea felurilor de discriminari modale pe le care le distingem si le distribuim in jurul nostru, asambland ‘exterioritatea construita mental’, tratata ca lumea aexterna accesibila.

Lumea presupusa efectiv externa, ‘lumea autonoma’, cum o numeste filozoful, ar trebui sa posede si ea o structura modala, sa fie alcatuita din obiecte, acestea sa aiba diferite calitati, sa fie toate distribuite intr-un ‘spatiu autonom’, cumva diferit de spatiul fenomenal, iar obiectele autonome ar trebui sa se miste si interactioneze in dierite feluri intr-un ‘timp autonom’ diferit de timpul fenomenal. Lumea autonoma ar trebui sa aiba si ea morfologie si comportament distinct, daca transpunerea in modal a informatiilor pe care le detecteaza simturile ne daruie exterioritatea fenomenala plina de forme, miscari si calitati.

O acceptare de lume modal autonoma, independent de subiect, este riscanta, daca ne gandim ca modalitatea ca discriminare de prezenta tactila, de intensitate luminoasa, de nuanta cromatica, de stare sonora, de miros, de gust, cere un subiect pentru a fi determinata-modalizata, iar in lipsa subiectului, intelesul ‘modalitate’, sinonim intelesului ‘forma’, separabila cumva in reprezentare, isi pierde sensul, ca si cum am vorbi despre o consecinta a actiunii subiectului, dar am inlatura existenta subiectului, ca o conditie obligatorie a efectului actiunii .

Este usor de constatat ca fara persoana noastra nu mai ‘exista’ lumea noastra externa, iar inlaturand din prezenta si functionare perceptuala si mental interpretanta toti subiectii umani, sau de alta particularitate senzorial reprezentanta, toate lumile fenomenale ‘dispar’, si ramane in fiintare numai ipotetica lume autonoma, lume presupusa egala siesi, dar vazuta, auzita, pipaita, mirosita si gustata intre-o nelimitata varietate fenomenalizanta.

Fara subiect nu functioneaza perceptia, fara perceptie nu se desfasoara reprezentarea, fara reprezentare nu poate intra in scena si actiona limbajul, semnificarea, descriptivitatea si cognitivitatea lingvistica, iar discursivitatea cognitiva implica constientizare investigant descriptiva, constructoare de modalitate conceptuala. In lipsa constientizarii creatoare de subiectivizare autodeterminata modal, dispare conceptul de subiect dotat cu functii informationale intern si extern modalizante, iar fara subiectul intelectiv, multimea de atitudini stintific sau filozofic explicante de realitate, nu mai exista.

Asadar a declara o lume distinct modala, structural evolutiva, dar autonoma de subiect, pastrand simultan si conditia aparent necesara, conform careia ‘lumea ca entitate modala, distinct reprezentabila si conceptualizabila obiectual si dinamic’, depinde de prezenta si performantele interpretante ale subiectului, sunt raportari intelective contradictorii si suntem obligati sa slabim conditia de existenta necesar modala dar independenta de subiect, a lumii, pastrand numai necesitatea ‘existentei autonome’ a realitatii’, fara a mai aloca realitatii si ‘modalitate autonoma’ independenta de orice subiect. Dar o existenta fara modalitate autonoma creaza si ea contradictii,  de tipul :

Daca ceva ‘exista cumva pentru noi’, dar ‘nu exista cumva in afara sferei noastre modalizante’, ca sursa din care sa provina informatia purtatoare a modalitatii realitatii procesabila ca ‘lume din perspectiva subiectivanta’, atunci lumea ‘existenta din punctul nostru de vedere’, isi pierde orice conditionare sa spunem obiectiva, orice motivare existentiala diferita de prezenta noastra, iar realul fenomenal se transforma intr-o productie a simturilor si mintii individului, natura poate fi considerata un capriciu, o halucinatie, un vis extrem de stabil dar vis, care poate oricand dispare sau schimba imprevizibil, daca ne trezim din somnul realitate sau o visam cu totul altfel.

Pe de alta parte daca lumea nu ar avea realitate-modalitate in afara celui care o modalizeaza, subiectul ar fi si el lipsit de realitate autonoma de reprezentarile de sine, individul existand numai in reprezentarea sa. Pe aceasta cale a admiterii existentei modale numai in reprezentare, ajungem la concluzia paradoxala ca subiectul se reprezinta pe sine, are modalitate numai prin modalizarea sa cu resurse proprii, dar atunci apare intrebarea ‘care subiect reprezinta-modalizeaza si care este cel reprezentat-modalizat?’, intrebare greu de rezolvat.

De unde si cum ar putea omul material si conceptual sa primeasca si proceseze mesajul senzorial purtator de realitate alcatuita din tot felul de forme, calitati si miscari, daca nu ar exista o ‘realitate-obiectual evolutiva autentica, o configuratie cauzal interactiva autonoma de subiect, care sa furnizeze subiectului care suntem, substrat substantial pentru ‘existenta corporala’, energie, pentru ‘starile metabolice, actiunea fizica si mentala, si sa determine dezvoltarea de stari functional informationale creatoare de ‘individ constient’ si de ‘realitate distinct modala’ in constienta subictului.

Pe de alta parte din premiza existentei realitatii autonome de individ rezulta si necesara existenta ‘a unui individ independent de individ’, afirmatie in cel mai bun caz ambigua iar in cel mai grav, indecidabila ca adevar sau fals, absurda sau contradictorie.

Ce semnificatie ar avea expresia ‘subiect autonom’ independent de subiectul fenomenal, si ce mai insemna ‘omul fenomenal’ care ne credem, in care se subiectiveaza si modalizeaza senzorial si intelectiv lumea fenomenala, dar care mai obiectiveaza numai intelectiv, si ‘lumea modal autonoma, continatoarea ‘omului autonom’, deosebit de omul fenomenal’?

Iata ce usor apar intrebari fie extrem de dificile, (fie verosimile dar irezolvabile, fie aberante sau incoerente), despre cine suntem si cine am mai putea fi, sau despre cat de confuza, de irationala ne poate fi mintea cea incapabila sa rationeze corect si neparadoxal. Iata alternative de realitate si alternative de persoana aprent imposibile, sau posibile si neverosimile, in dependenta de unghiul din care ne privim.

Oricine poate intreba ‘cum ar putea exista subiectul fenomenal’, cu toate insusirile lui individualizante, in lipsa realitatii autonom modale de forma corporala si mintea sa’, daca admitem substantialitatea si energiile radiante drept conditii ale diversitatii structural functionale si comportamentale, pe care le observam in lumea care ne inconjoara.

Substanta trebuie sa fie o ‘existenta modala si autonoma de subiect, in caz contrar, refuzand realitatii substantialitate independenta de prezenta noastra, transformam realitatea materiala intr-o realitate iluzoriu materiala, intr-o constructie numai mentala de materialitate si interactivitate radianta, obtinand numai o lume subsntatial mentala, dar inselandu-ne din ignoranta asupra acestui act cretiv, crezand lumea externa si autonoma de subiectul care o creaza.

In asemenea complicatii si indecizii de modalitate, si de sine si de lume, cade inevitabil filozoful care doreste sa stabileasca intelectiv, intr-un mod univoc si absolut necesar, in ce fel de lume ase afla, ce fel de personalitate este el insusi, ce rapoarte sunt intre el si multimea lumilor pe care le poate percepe sau concepe.

Exterioritatea si autonomia modala a realului sau a propriei individualitati, au dat multe batai de cap filozofului vechi si modern, rezolvarea problemei modalitatii duale, fiind deasemeni duala, unii filozofi admitand ca necesara lumea autonom-duala, altii respingand-o, iar cei de la mijloc atribuind realitatii o modalitate in sine, dar una nemodalizabila in si prin subiect, o modalitate intangibila simturilor si gandirii.

Pentru filozofii dualisti exista o ‘realitate fenomenala’, numi ‘aparent externa’, in fapt o lume interiorizata, asamblata mental, informational structurala si dinamizata, pe care ei o numeau ‘o lume in subiect si pentru subiect’, dar mai era ‘o lume in sine’ o lume nonlocalizabila principial ca fiind undeva si cumva, lume ncesara pentru a asigura sursa de provenienta a mesajelor lumii fenomenale, primite prin simturi si procesate-reprezentate de functiile intangibil operante ale mintii umane.

Acest punct de vedere al lumii duale, odata lume fenomenala accesibila subiectului, dar desfasurabila numai in mintea sa, si in variata modala de ‘lume in sine’,  din care provine sau ar trebui sa rezulte lumea fenomenala, a fost preferat si sustinut de filozoful german Kant, care afirma ca ‘exista cu necesitatea o ‘lume in sine’, o lume posibil alcatuita din forme si procese in sine, la care subiectul uman nu are acces senzorial, evident nici intelectiv-cognitiv, si mai este si lumea fenomenala, lumea in subiect si pentru subiect.

Realitatea fenomenala este furnizata omului de simturi si adusa in modalitate prin procesele mentale, aceasta fenomenalitate fiind cu necesitate diferita de lumea in sine.

Din aceasta scindare a lumii in lume fenomenala si in sine si din ipoteza provenientei lumii fenomenale din lumea in sine rezullta necesitatea unui subiect in sine localizat in lumea in sine, subiect cu care ar trebui sa fie intr-o anume relatie, dar relatie extrem de dificil de specificat.

Kant nu a luat in discutie necesitatea ‘subiectului in sine’ derivabila din necesitatea lumii in sine, fie pentru ca intrevedea obstacole rationalizant determinante, de neinvins, fie pentru ca pur si simplu nu a remarcat o asemenea posibila derivare de modalitate in sine subiectuala, din premiza existentei lumii in sine.

Se poate argumenta ca admitand lumii fenomenale o alternativa in sine  si omului fenomenal I se poate atribui un subiect in sine, dar atunci ramene indecidabil daca subiectul fenomenal este cauza subiectului in sine sau subiectul in sine este cauza celui fenomenal. Daca omul fenomenal creaza mental ‘subiectul in sine’, acesta nu mai exista cu adevarat in sine, ci este o proiectie de ‘fiintare in sine’ simulta mental de ‘fiintrea fenomenala’, iar daca ‘subiectul fenomenal este o creatie a subiectului in sine’, se incalca conditia ferma de non interactivitate intre subiectul fenomenal si lumea in sine, conditie ferm stabilita de filozoful dualist.

Cineva ar trebui sa ne atribuie corp cvasi-substantial si simturi cvasi fenomenalizante, apoi sa ne cupleze cu un mesaj purtator de lume fenomenala, odata ce noi nu suntem creatorii propriei noastre individualitati fizice si intelective, da racest cineva nu poate exista in lumea feomenala, care ii limiteaza prin caracteristici capacitatea de se crea pe sine si lumea sa.

Daca acest cineva care ne creaza fie mental fie efectiv din materia in sine, este un locuitor al lumii in sine, iar noi suntem stari mentale ale omului in sine sau ‘stari efective in sine’, noi insine devenim o parte a lumii in sine, fiind stari functionale ale subiectului in sine, sau stari modale in sine, asadar noi suntem simultan si participant la lumea fenomenala si participant la lumea in sine, situatie contradictorie si imposibila, conform premizelor filozofice.

Evident aceasta atitudine filozofica duala a necesitatii realitatii modale in sine determina consecinte contradictorii, care au fost ignorate sau lasate viitorului de filozoful clasic, care incercand sa se legitimeze modal pe sine si lumea sa, isi crea antecesori imposibili.

Asemenea ipoteze si justificari de posibilitate sau imposibilitate, au fost propuse cu secole in urma de ‘filozofi’, pentru a demonstra sau nega numai mental ‘existenta modala’ a universului independent de subiect, dar argumentarile numai intelective, nu au prea mare valoare.

Daca rationalitatea metafizica nu se vrea alimentata cu alternative modale obtinute prin experiement fenomenal, daca nu se cauta o cunatificare cantitativa si un mecanism formal predictiv aplicabil realitatii, fie ea fenomenala su in sine, dupa cum decidem sa ii spunem, concluziile filozofice sunt la fel de incerte ca lumea in sine.

Pentru a relaxa aceste dificultati si relatii conditionante contradictorii, filozoful a fost obligat cu milenii in urma sa introduca existenta necesara a unui ‘creator universal’, care pentru a nu intra intr-o infinita dependenta de ceva distinct de sine, obligandu-ne sa introducem creatori de creatori, trebuie sa fie capabil sa se faca si pe sine si tot ce mai face, adica creatia multimii lumilor fenomenale si multimea de subiectii fenomenali care nu se lamuresc deloc ce sunt, prin cine sunt, cum anume sunt, cum ar mai putea fi.

Dar un asemenea creator universal, pentru a pastra necesara conditie a dependentei unilaterale ‘a subiectului creat de creator’, tebuie sa fie si ‘El’ intangibil perceptiei si cunoasterii omului creat, asa cum a stabilit filozoful ca trebuie sa fie raportul nostru fie cu lumea in sine, fie cu un creator atot cunoscator dar incognoscibil.

Creatorul a toate este inevitabil o obscura si intangibila ‘realitate-persoana in sine’, sursa a lumii si subiectului fenomenal, ‘este’ o ipotetica forta creatoare in sine, careia I s-a schimbat numai numele nu si atributele, iar aceasta schimbare numai de nume, aceasta trecere de ‘la realitatea in sine’ la ‘creatorul in sine absolut’,  nu aduce nici o clarificare problemei, pastrandu-ne in aceiasi obscuritate si ignoranta ca inainte.

Iata cateva dificultati conceptuale localizate de filozofi, cu milenii in urma, cand si-au propus in premiera sa inteleaga in ce fel de lume se afla, sa isi caute si gaseasca si lor o origine, o sursa creativa unica si fundamentala, justificanta a tuturor individualizarilor si realitatilor din subiecti sau din afara lor.

Intrebari filozofice

Pentru a isi implini nevoile omul trebuie sa identifice ce anume forme, relatii, miscari si insusiri naturale ii pot fi de folos, iar descoperirea de proprietati si actiunea transformata pentru a aduce natura in intervalul de utilitate, cer performante interpretante de mesaj fenomenal si actiuni ingenioase.

Numai limbajul asigura desprinderea individului de ambient si de propria forma si orienteaza actiunea asupra celui ce actioneaza alocand subiectului tripla calitate de unealta naturala, utilizator de unealta naturala si utilizator de unealta umana.

Constructia modelelor lingvistice de subiect sau de ambient maresc enorm randamentul actiunii, o diversifica nelimitat, permit actiunea asupra orice si actiunea asupra oricarei actiuni.

Limbajul este instrumentul configurant de modalitate universal investigant, capabil sa ofere o multime de variante lume si persoana, sa le descompuna pe fiecare in constituentii specifici si sa actioneze asupa fiecaruia din acesti constituenti modali reali sau individuali, atribuindu-I o noua alcatuire si destinatie data.

Prin gest actiunea cere doi parteneri de dialog, omul si realul, prin cuvant apare dialogul subiectului cu eul sau multiplicat, care poate prelua orice rol, fiind pe rand realitate, forma-individ, actiune in realitate, cel ce actioneaza forma individ, cel ce actioneaza lingvistic asupra actului gestual si cel ce culege si valorifica rezultatele.

In decursul zecilor de milenii omul a invatat sa actioneze gestual configurant, producand o multime de forme cu utilizari distincte, dar cand a descoperit cum sa ‘vorbeasca-comunice’, cum sa utilizeze actiunea subiectivant creativa a operandului cuvant-sens, a descoperit cum poate construi acel individ din individ, care poate face aproape orice, poate fi orice sau oricine, devenind simulatorul si creatorul universal.

Strategiile de denominare, semnificare si combinare a sunetelor sensuri pentru a capta orice forma sau miscare reala si a o deplasa in spatiul mintal, la fel de incapator dar mult mai flexibil ca spatiul natural, au permis manipularea partilor reralitatii si actelor gest fara nici un efort, prin acte cuvinte, pentru a descrie, analiza si gasi caile rezolvante ale diferitelor nevoi care asaltau trupul si mintea individului.

Instrumentul care inventeaza si manipuleaza limbajul iar prin limbaj reconstituie oricum natura si omul, este intelectul, acel mediu informational nelimitat populabil cu forme, miscari si persoane, unde este realizabila orice varianta de real si orice tip de individualizare.

In istoria sa omul a inventat si combinat o diversitate de gesturi, dar actul lingvistic are o proprietate interesanta, el poate actiona asupra naturii prin descriere si asupra sa, prin re-semnificare, si asupra subiectului, prin automodelare semantica, in orice iposteaza conceptibila, extinzand aria actiunii pina la orizontul imaginatiei.

Prin intermediul sensurilor configurante de real sau de alte sensuri, se pot construi modele concrete dar si abstracte de realitate, modele din care care realitatea fenomenala dispare si este inlocuita cu conventii de realitate, obtinute prin sensurile generalizate, care acopera familii de forme, miscari sau interactiuni.

Limbajul poate izola si pastra izolat de alte influente orice segment modelat de realitate, poate actiona zonal, fara a fi perturbat de fluctuatia intamplatoare a ambientului, poate identifica opozitii, sau continuitati situante sau cinetice relevante, inlaturandu-le pe celelalte, simplificand masiv procesul de formulare si rezolvare a problemelor nevoi, compunand actiuni conceptual gestualizante, sau conceptual conceptualizante potrivite.

Conventional numim cunoastere totalitatea comportamentelor gestuale si lingvistice prin care asamblam acea realitate macro intrebare careia ii alocam macro realitatea raspuns, construind dubletul problema solutie, care va deveni in timp principala stare mentala a individului, izoland orice nevoie si gasind oricand o cale de implinire.

Cunoasterea poate construi dezechilibre relationale si dinamice in real prin problematizare, tot ea produce o multime de echilibre introducand starile solutii, explicitabile ca noi forme de realitate unde este posibil ceva imposibil in realul problema.

In prezent multimea metodelor de a problematiza si rezolva probleme asambland lingvistic modele alternative de realitate si aducandu-le in identitate ori similitudine cu realitatile prin actiuni potrivite, este gigantica, avand o diversitate, complexitate, specilizare si eficienta procesanta incomparabil superioara cunoasterii disponibile in acele timpuri cand au fost inventate sensurile ‘ intelepciune, dragoste, filozofie’.

La intrebarea daca ar mai fi aparut conceptul si practica mentala filozofica, daca cei din trecut ar fi stiut ce stiu cei de azi despre cum se cauta probleme si cum se cauta solutii, raspunsul este mai degraba negativ.

Omul contemporam a inteles dupa multe milenii de eforturi fizice si mentale oarecum sterile, ca cea mai buna cale de a se deconditiona temporar, de a satisface o nevoie metabolica, intelectiva sau afectiva, este sa formulezi precis ce vrei, sa identifici acel interval de real unde poti obtine ce vrei, sa descoperi calea care ofera ce vrei, fara a complica actiunea prin comentarii savante dar fara legatura cu definirea si atingerea scopului.

Filozoful vechi probabil a inteles si el aceste conditii ale realizarii actiunii utile prin limbaj potrivit si utilizare eficienta a limbajului, dar nu a descoperit metoda, nu a vazut in ce fel se poate cunoaste realitatea numai descoperind unealta semantica potrivita, pentru a izola si controla cum vrei obiectul ales, fara a misca intamplator formele si calitatile, prin cuvinte nepotrivite, care nu pot schimba nimic, neputand localiza relational, calitativ si cantitativ structura si cinetica universului.

Limbajul este o unealta deosebit de lunecoasa si inselatoare care da impresia ca se poate capta orice, care da apartenta ca ceva s-a si obtinut doar prin denumire, iar ceace s-a obtinut se poate schimba oricum prin legarea aparent necesara a unui nume de altul, in ceace mai tarziu se va numi ‘rationament’, descoperire a filozofului, dar preluare si aducere a rationamentului la eficienta si randamentul maxim, prin gandirea stintifica.

Este verosimil sa numim filozof, sau iubitor de intelepciune, acel individ care cauta sa formuleze corect probleme particulare si sa le rezolve, descoperind calea gestuala si lingvistica catre acea noua realitate, in care stii cum sa faci ca sa primesti ceva, eliberand corpul si mintea de stresul nevoii?

Raspunsul este negativ si l-au dat chiar filozofii antici care declarau ca pe ei ii intereseaza putin sau deloc, sa descopere cunoasteri particulare care ofera satisfactii corporale, dar vor sa gaseasca acele cunoasteri ‘generale’, explicand creativ intrega realitate, sa inteleaga din ce, prin ce sau cine si in ce fel, rezulta uluitoarea diversitate a lumii inconjuratoare, si sa mai afle pe cat este posibil, ce materii si cauze obscure fac posibila aparitia omului, a celui care ‘este masura a tuturor lucrurilor’, dar mult mai putin este masura a sinelui propriu, care cunoaste multe despre natura, dar pe sine nu se cunoaste mai deloc.

Iata cateva intrebari filozofice, la care raspunsurile date sunt bine cunoscute:

1-Cine si cum a creat realitatea, sau prin ce parti distincte, conexiuni intre ele si forte combintiv-fenomenalizante a aparut si se dezvolta ea?

2-Cine si cum a creat omul sau din ce ansamblu de factori substantiali, energizanti si cauzali sau intentional cauzali si personalizanti provine si in ce fel?

3-Cum anume isi percepe, reprezinta, gandeste si cunoaste omul lumea sa, cum este alcatuit si functioneaza mecanismul denominant si semnificant, cum opereaza sensul preluand si comunicand continut?

4-In ce fel actioneaza rational corelant intelectul, in realitate si in spatiul limbajului, producand informatie noua numita cunoastere?

Putem afla cum gandim, cand intrebam sau raspundem indiferent ce si cum, in asa fel incat sa transformam actiunea intelectiv-cognitiva intr-un automatism operant, problematizant si rezolutiv, sa gasim fara incercari si erori solutia oricarei situatii problematice.

5-Cum poate fi analizat si inteles functional raportul intre intrarile senzoriale si iesirile lingvistic intelective?

Cunoastem prin noi insine, sau suntem stimulati cognitiv de aspectul realitatii, sau de o sursa sugeranta sau explicit furnizoare de cunoastere particulara, pe care inca nu o cunoastem?

6-Cum apar in individul sensibil diferitele polarizari afective, in ce fel se naste in om senzualitatea si emotia ca atractie si repulsie, cum ne producem sau primim de undeva placerea si suferinta?. Ce rol au emotiile in viata individului sau grupului socializat.

7-In ce fel ar trebui sa procedam pentru a identifica sursa interna sau externa, creatoare a tensiunilor polare ale emotiei?

Este oare numai personalitatea noastra autoarea formelor si intensitatilor emotiei, (atunci cand e stimulata sau inhibata intr-un anume fel), sau cumva emotia ca si realitatea, este efectul primirii si interpretarii-emotivarii unui mesaj purtator de stare emotiva?

8-Cum actioneaza afectivitatea umanizant, reumanizant sau de-umanizant asupra individualitatii?

Se poate controla intelectiv emotia, declansnd-o, particularizand-o sau inhiband-o dupa criterii de rationalitate sau dupa dorinta?

Aceste intrebari au fost candva filozofie dar cu timpul au devenit intrebari ale stiintei, iar stiinta le cauta raspunsuri, prin metode diferite de cele filozofice.

La acest gen de intrebari se pot propune numeroase raspunsuri, iar daca exista  unul optim, elucindand complet o intrebare, el nu numai ca nu se putea elabora cand a aparut intrebarea, dar si daca ar fi fost cumva disponibil, cu siguranta nici filozoful trecutului, nici omul mediu actual, poate nici specialistul in orice domeniu,  nu ar putea intelege acel raspuns.

Situarea in realitate

Simturile detecteaza semnalele fenomenale, le transpun in mesaje senzoriale si le trimit mintii unde sunt traduse in raprezentari si procesate semantic

Reprezentarea este aspectul realitatii extras de toti algoritmii interpretori mentali din mesajul senzorial, produs prin contactul informational intre senzor si mediul extern.

Cea mai importanta parte a realitatii prin bogatia de detalii obiect si eveniment, este partea video a realitatii alcatuita din imagini continand patru tipuri distincte de componente: forma, proprietatea, relatia si miscarea.

Dat fiind ca individul matur perceptual si mental aloca spontan, inconstient, o caracteristica modal-invarianta stabila sau cinetica, exterioritatii, majoritatea credem ca ceace percepem-reprezintam dinstinct si permanent, reflecta alcatuirea efectiva a naturii, formele si calitatile preexistand percfeptiei, fiind doar re-obiectualizate, re-calificate si re-dinamizate, identic sau foarte asemanator starii efectiv reale, prin reprezentare.

Dar din analiza felului cum se raporteaza diferiti oameni, gestual si lingvistic, la lumea externa, rezulta ca acelasi tablou natural poate avea diferite reconstructii modale in subiect, in dependenta cu multe variabile mai clar ori obscut localizabile.

In mod firesc ceace pre-percepe si pre reprezinta, un copil la cateva ore sau zile dupa nastere difera de ceace reprezinta dupa cateva luni, aparand mereu alte variante ale formei realitatii, iar lumea omului matur care mai poseda si o specializare conceptual interactiva, difera mult de lumile ambigue, majoritar calitative, ale copilului, adolescentului sau tanarului, abia intrat in spatiile cunoasterii.

Ceace am putea numi ‘pre-realitate’, se expliciteaza initial in subiect ca diversitate cromatica si luminoasa, ca vibratie sonora sau ca alt fel de forma senzorial-mentala, extrasa din perceptie. Transformarea pre-modalitatii informationale in modalitate eefectiva, extragerea reprezentarii ca ansamblu de frontiere, vecinatati, culori si conexiuni dinamice din fluxurile de date ale perceptiei, este un proces laborios care se stabilizeaza doar partial dupa cativa ani de experienta observant semnificanta, dar continua sa se reconstituie modal si mai ales cauzal intrega viata, fiecare om schimband fara sa isi dea seama felul in care isi ofera modal lumea, pe masura ce afla noutati despre cauzele stabilitate de altii, cauze prin care lumea este asa cum o observam sau o gandim ca mai poate fi.

Multimea tipurilor de alternative stabile sau fluctuant modale, construite de mintea umana matura si sanatoasa intelectiv, este rezultatul unei complicate si necunoscute tehnici modalizante, dependenta de performanta perceptuala si experienta interpretanta a individului, iar experienta interpretanta, generatoare de specificitate invarianta modala, este rezultatul a zeci de milenii de observare, actiune, eroare si corectie, prin care realul este mereu altul, niciodata capatand o ultima fata si un ultim comportament.

Este oare mai verosimil sa alocam realitatii dependenta modala de subiect, decat sa o tratam ca o ‘preforma si premiscare’ deja constituite modal si cumva transferabile si remodalizabile in individ, exact cum este sau partial asemanator; sau este mai plauzibil si poate mai adevarat, sa gandim lumea ca o realitate independenta de orice minte cunoscatoare, realitatea fiind cea care face subiectul se face pe sine fenomenal in subiect, dar isi poseda si pastreaza o fiintare de sine intangibila simturilor si capacitatii cunoscatoare ale subiectului, pe care tot ea realitatea le-a creat si limitat?

Ca majoritatea alegerilor intre ipoteze filozofice si aceasta alegere de relatie intre om si lumea sa produce dificultati conceptuale, sumar discutate anterior.

Pentru unii filozofi o existenta autonoma acceptata dar neconfirmabila experiential, nici conceptual, nu pare o imposibilitate intelectiva, nu pare o ipoteza contradictorie ci aadmisibila si sustenabila macar afectiv-rational, daca nu pur rational, pentru altii ‘a fii’ dar a fi in situatia de a nu fii’, este o afirmatie care isi refuza siesi validarea prin orice fel de experiment fizic sau mental.

‘A fi dar a te refuza fiintarii’, pare absurd, pentru ca o asemenea ipotetica existenta interzice atat constructia premizei de posibilitate a fiintarii, bazata pe un rationament confirmant, dar mai ales respinge verificabilitatea modala a fiintarii prin perceptia si reprezentarea comunicanta de modalitate.

Ori daca nu se poate argumenta o ‘existenta prin caracteristici individualizante proprii’, prin insusiri care ii apartin, adica nu putem demonstra ca ceva are o proprietate, folosind resursele argumentant demonstrante conectabile cu acea individualitate-proprietate, ea nu mai poate fi coerent justificabila. Iar filozoful care afirma o existenta modala in sine, dar mai declara ca el nu poate dispune niciodata de ‘caracteristici in sine’, traspozabile in concepte parametrizante de ‘modalitati in sine’, pentru a dovedi posibiitatea acelei realitati in sine , caracteristici in sine care sa ii serveasca confirmant in sustinerea lumii in sine, de fapt demonstreza sau pretinde ca demonstreaza ceva, utilizand mijloace probatorii fara nici o legatura cu existentul de demonstrat.

Filozoful este obligat sa isi derive propria existenta din creativitatea si cauzalitatea lumii fenomenale, pentru a isi justifica cumva existenta, si mai este obligat sa utilizeze fenomenalitatea ca sursa de stari modale, si inca mai este obligat sa isi foloseasca propria gandire creata si ea tot de fenomenalitate, pentru a demonstra existenta a ceva ce tot el declara ca nu are nici o legatura cu fenomenalitatea, asadar nu are nici o legatura de vre-un fel cu propria persoana fizic fenomenala si fenomenal conceptual cognitiva, nu ‘existential in sine conceptual cognitiva.

Atunci cand argumentam o posibila modalitate, dar nu folosim ceva dependent de acea modalitate pentru a demonstra plauzibilitatea modalitatii, cand nu aducem in demonstrare dovezi de necesitate apartinand aceluiasi spatiu de existenta al modalitatii ipotetice, argumentatia e falsa.

Cand asamblam o demonstratie de realitate numai conceptuala, noi nu ne disociem de multimea de realitati mentale similare, din care extragem argumente de posibilitate pentru noua ipoteza de realitate conceptuala propusa, nu ne situam cu mintea semnificant si argumentant, intr-o baza lingvistica si conceptibilitate distincta cand facem ipoteza de posibilitate, apoi ne deplasam intr-o semnificabilitate, descriptivitate si argumentabilitate total diferita de cea prin care am stabilit ipoteza de posibilitate, pentru a demonstra posibilitatea.

Nu putem folosii lumi obiectuale si conceptuale diferite, fara nici o legatura intre ele, intr-o lume fenomenala si lingvistic descriptibila asambland ipoteza si intr-o alta total deosebita cauzal si semantic, construind demonstrabilitatea ipotezei.

Dar filozoful declara o existenta autonoma de el, si astfel isi refuza orice relatie cu ea si orice dovezi de necesitate, atunci el incearca sa demonstreze existenta acelei modalitati-autonome, folosind principii si instrumente modalizante provenite din lumea fenomenala, produse de subiectul fenomenal, ambii fara legaturi de modalitate sau cauzalitate, cu lumea modal autonoma.

Mai plauzibila dar nefireasca este presupunerea ca alocarea de modalitate ‘intrarii senzoriale’ este conventionala nu obiectiva, forma lumii externe, fiind dependenta de performanta perceptuala dar mai ales interpretant modalizanta a subiectului, care la randul ei depinde de multi si necunoscuti parametri individualizanti.

Este admis si de unii oameni de stiinta ca ‘realitatea externa’, este o constructie a subiectului, iar realitatea creatoare a realitatii extene, adica ipotetiza realitate producatoare a mesajelor purtatoare de modalitate este dificil de calificat modal.

Pe de alta parte scoaterea din existenta autonoma a unui univers ipotetic diferit de universul fenomenalizabil prin subiect, lipseste individul de orice baza fizica autonoma, de orice suport material autonom de gandirea sa, din care sa rezulta corpul sau si gandirea sa, suspendand cunoscatorul in vidul unei proveniente de sine, indecidabila sau incognoscibile.

Dar sa lasam deschisa problema posibilitatii realitatii pre-modale sau numai post modale prin interpretare de mesaj senzorial, si sa ne orientam atentia asupra ipoteticelor procese ale reprezentarii.

Stintific forma video, forma geometrica este limita conventional separanta, a unei variatii de luminozitate, sau culoare, izoland intr-o anume varietate, un contur deschis sau inchis, ori o suprafata bi sau tridimensionala, care margineste o arie sau un volum.

Algoritmul separant de variabilitate parametrica determina ce se vede, cum se vede, cum evolueaza remodalizant, ceace este discriminat modal.

Forma deriva din multimea de gradienti de luminozitate, umbrire sau culoare identificabili printr-un anume procedeu si specific corelati, dupa un anume algoritm, fiind posibila si o alta forma sau o multime de alte alocari de forma, la acelasi mesaj radiant, daca se folosesc algortimi parametric separanti si unitar obiectualizanti, diferiti.

Felul in care simturile separa si preiau anumite diferentieri parametrice ale componentelor sa le spunem naturale, iar mintea le transpune in forme si schimbari fenomenale distincte, este un proces simultan individualizat si comun, fiecare om vazand personalizat lumea, dar alocand la cuvinte aceleasi familii de invarianta modala, in procesul de invatare si utilizare a limbajului.

Formele pot fi diferentiate prin nume, la fel miscarile, iar relatiile pozitionale de contact sau vecinatate prin conectivii semantici de tipul: aici, acolo, sus, jos, departe, aproape, lateral, dreapta, stanga, atins, desprins, etc. Se pot folosi localizarile relationale pentru a caracteriza dependente intre frontiere in contact sau de cuplate, iar numele frontierelor, al miscarilor, al diferitelor particularitati cromatice si conectivii specificant relationali intre frontiere, constitue un sistem modelant de realitate deosebit de eficient si flexibil, care poate servi ca meoda de reconstituire lingvistica a unei stari ambientale, dar si procedura de predictie a unei realitati viitoare.

Forma, relatia , proprietatea si miscarea in diferite combinatii extrag din mesaj si reconstitue  in individ aspectul fenomenal, mereu in schimbare al realitatii. Legand in diferite combinatii cele patru caracteristici de invarianta obtinem agregatul structural si mai ales evolutiv, surprindem procesele si relatiile cauzale ale realitatii, putem construi o diversitate nelimitata de morfologii si miscari-functii, adaptabile la orice nevoie si solutie.

Cele partu invariante modale fundamentale ‘forma, relatia, proprietatea si miscarea’, au fost discriminate lingvistic cu mii de ani in urma, fiind folosite sistematic pentru a demonta si recompune tablourile reprezentarilor in cele mai surprinzatoare alternative.

Spatiul uneltelor umane este un exemplu ilustrativ al jocului configurant cu cele patru componente modale fundamentale, rezultand constructii de forme, relatii, proprietati sau miscari cu potentiale interactive noi, imprevizibile. Punerea in amestec si cuplaj interactiv a formei si miscarii naturale cu forma si miscarea intentional alcatuita si dirijata a uneltei produce cunoasterea, genereaza o multime de morfologii, relatii proprietati si miscari cu potentiale utilizante, satisfiante de nevoi umane.

Intelepciunea avuta in vedere de filozof nu se implica in denumirea, manipularea si reconstructia cantitativ si calitativ satisfianta, a realitatii, pe filozof il intereseaza sa gaseasca o ierehizare conditionant creativa valabila pentru totalitatea partilor si calitatilor realitatii, tratate doar ca stari si proprietati izolate, in actul cotidian. In orice actiune configurant rezolvanta, omul descopera ca numai o inlantuire progresiva de miscari bine alese si intr-un anume fel cuplate, modifica progresiv in felul dorit, unele componente naturale, aducandu-le in intervalul de utilitate, astfel actiunea a devenit constituentul generativ potential atot creativ. Daca cuvantul poate descrie dar poate si inventa un lant operant capabil sa modifice intr-un anume fel un tablou real, dece nu ar putea cuvantul bine diferentiat semnificant si bine cuplat cu altele, sa descrie acea actiune a creatiei universului, sa descopere ce forma sau ceva deosebit de forma, apartine tuturor formelor, si ce fel de miscare sau grup de miscari prime, fundamentale, produc totalitatea formelor si proprietatilor observate, produce de subiect, sau viitor posibile.

Filozoful a luat actiunea cotidiana, specific transformanta de forma sau calitate, ca model al transformarii unui modal initial, prin actiuni distincte in modal specific final, si a crezut ca intrega alcatuire si miscare a cosmosului poate proveni dintr-un ‘existent initial’, care urma sa fie descoperit si a intersectiei existentului modal cu ‘existentul cauzal’, cu acel pachet modal transformant universal, sursa a diversitatii care inconjoara din toate directiile, corpul si mintile tuturor.

Persoana

Alaturi de natura omul a fost si inca va ramane procuparea inteleptului filozof, persoana fiind autorul realitatii accesibile, cel ce se intreaba orice si cel care raspunde la toate intrebarile, persoana fiind si cea mai ascunsa realitate, inaccesibila siesi altfel decat ca forma corporala si ca produs dinamic, lingvistic si afectiv al celor ce se intampla in corp.

Omul stie mult mai putine despre sine decat stie despre lumea care il contine, fapt firesc, simturile se cupleaza informational cu multimea de forme si insusiri care asigura ca materie prima supravietuirea corporala si spirituala a persoanei, nu catre acele procese personalizante din care deriva multimea calitatilor perceptiei, actiunii si gandirii valorificante de realitate.

Ignoranta de sine ca persoana, este freasca, cat timp mecanismele personalizante nu intra in sfera simturilor si nu pot deveni obiect al proceselor mental modalizante si explicante de modalitate.

Omul percepe pe cinci canale primind o informatie diversa despre ceva, dar perceptia nu se percepe ca obiect si miscare distincta, furnizoare de mesaje traductibile in realitate.

Agregatele si miscarile simturilor nu intra intre formele si actiunile accesibile proceselor perceptuale, cele care hranesc cu modalitate potentiala mintea, dar care nu ofera mintii nici un indiciu asupra sursei care o alimenteaza cu substanta informationala. Mintea isi este inca mai straina ca forma si functie proprie, creatoare a lumii si subiectului, perceptia ne comunicand mintii informatii despre minte ca modalitate, din care mintea sa extraga o alcatuire distincta de sine si un ansamblul de stari proprii formatoare de realitate si personalitate.

Avand acces la natura dar nu si la natura proprie, cauza a naturii si personalitatii, omul a trebuit sa isi inventeze calitati, sa improvizeze, cand si-a orientat curiozitatea asupra sa.

Dar cum a presupune forma si actiune apartinand cuiva inaccesibil simturilor e dificil, volumul si calitatea improvizatiei asupra modalitatii de sine a a subiectului fost lipsita de continut verificabil.

Omul aloca nume la ceace discerne modal, iar simtul nu intra ca modalitate in sfera capabilitatii sale de discernere informationala, purtoare de modalitate, astfel afara de un nume distinct, precum ‘vaz, auz…’, dat fiecarui simt dupa modalitatea comunicata, mintea nu mai putea face ceva, pentru a clarifica cum este si ce face cel care ofera mesajul de modalitate.

‘Perceptie sau sensibilitate fenomenalizanta’, este numele comun al totalitatii iesirilor senzoriale, dar aici se opreste capacitatea perceptiei de a se autocomunica structural si operant, iar a mintii de a procesa pereceptia si a ii atribui modalitate.

Starile mentale scot din oferta senzoriala harta tridimensionala a lumii si o desfasoara in toate directiile, dar harta structurala si functionala a mintii, creatoare de harta realitate, pare a fi straina mintii, care nu vrea sau nu poate, sa se priveasca continuu si sa se expliciteze siesi structural si functional, asa cum o face cu realitatea filtrata din datul peceptiei.

Daca nu stim cum anume actionam cand construim forma si actiunea naturala, tot ce putem face este sa dam un nume global la ceace presupunem ca e cauza totalitatii formelor, numelor si descrierilor de situatii prin nume. Acest nume stabilit cu milenii in urma a fost ‘intelect‘ iar produsul intelectului este actiunea ‘cunoastere’. Predicatul ‘a cunoaste’ numeste -semnifica multimea efectelor evenimentului ‘intelect’, eveniment indiscernabil structural si evolutiv prin sine. A cunoaste surprinde ceva nemodalizabil, ceva din care izvoraste discernabilul-modalitate, discernabilitatea si analizabilitatea discernabilului, dar nu si discernerea discernabilitatii.

Dar mintea mai are o proprietate inca mai etansa la explorare si intelegere modala si interactiva, are calitatea de a se diferentia pe sine ca autoare a realitatii si personalitatii, atat de realitatea efect cat si de persoana efect, tratate ca produse finite, pe care ea le creaza, diferentiaza si utilizeaza.

Numele dat de minte propriei insusiri de a se desprinde mereu de orice modalitate si de a se raporta la modalitate ca la ceva diferit de sine dar provenit din sine, este ‘constienta’, cuvant fundamental, deasemeni vechi de milenii.

Constienta este proprietatea mintii de a se izola non modal de modalitate, de a se deosebi sistematic ca sursa de efectele sursei. Constienta distinge mintea ca agent modalizant dar nemodal si probabil non modalizabil, iar modalul ca efect, in aceasta relatie creatie–creat mintea este creatorul global, constienta prima creatie a mintii, iar modalitatea este o creatie sau o stare a constientei. Constienta este o tehnica subtila capabila sa asigure cel putin doua feluri de stari de constiinta, anume constienta constientizanta, constientizarea fara continut, care poate prelua si inlatura orice continut, care ssigura orice constientizare particulara si desprindere de o constientizare, si constienta constientizata, adica continutul constientei care personalizeaza individul la un moment dat.

Prin desprinderea constientizarii de continuturile constientizate, constienta constientizanta poate opera reconstientizant asupra oricarei constientizari modale, constienta constientizanta fiind unica unealta prin care personalitatea se poate repersonaliza partial intentional, se poate fixa pe orice realitate din cele disponibile si poate declansa acolo unde se situeaza actiuni transformante.

Constienta constientizata este actiunea desfasuratoare de realitate distincta in personalitate, constienta constientizanta produce identificarea de persoana distinct constientizata si realizeaza transferul  personalitati in alta personalizare, prin modificarea constientei modalizate, prin schimbarea intentionala a continutului constientizat.

Constienta pune persoanei la dispozitie propriile stari reflectante de modalitate, ca deosebite de sine, dar ascunde mintii persoanei si actiunea constientizanta si cea constientizata, tratabiila ca umplere de modalitate a constientei momentane.

Din imposibilitatea subiectului de a constientiza procedurile constientizarii decurge lipsa de acces la procedurile mentale care extrag informatia modala din mesajul senzorial si creaza reprezentarea sau la procesele generatoare de limbaj si de analiza lingvistica a alcatuirii si dinamicii reprezentarii.

Daca omul-persoana este produsul constientei constientizante, iar constienta de orice fel, este produsul unei anume capabilitati operante pe care o denumim conventional ‘minte’, ar trebui sa exista o ‘minte sursa’, creatoare de constientizare constientizanta si prin ea de persoana, si sa mai exista o ‘minte efect’, sau minte produs, o minte alocata persoanei de catre mintea sursa, mintea produs avand competenta de a primi mesajele perceptiei si produce reprezentarea, si de a aexplora cunoaste si discrimina valoric componentele reprezentarii.

Din prezenta a doua minti distincte rezulta doua ipotetice cunoasteri distincte, anume ‘cunoasterea de realitate’ alocata mintii sursa, atribuite persoanei si ‘cunoasterea procedurilor de constientizare si personalizare’ apartinand mintii sursa. Produsele mintii sursa nu intra ca actiuni specific operante in potentialul investigant si cognoscibil al persoanei, iar subiectul personalizat nu se diferentiaza ca proces generativ prin cunoasterea accesibila.

Cunoasterea are doua teritorii investigante distincte, cunoasterea accesibila persoanei se cupleaza si descrie relational cauzal realitatea, iar cunoasterea mintii sursa creatoare de persoana si de algoritmi cognitivi de realitate, se deschide in acea realitate subtila compusa din proiecte de personalizare si proiecte de actiuni cognitive apartinand mintii cunoscatoare de realitate.

Multimea procedurilor cognitive disponibile se deschid catre ‘exterior’, actioneaza interogant rezolutiv in realitate, dar se poate presupune ca ele izvorasc din ceace am putea numi ‘strategii metacognitive’, activante de  stari interogante si creatoare de metode rezolvane.

Orice act cognitiv izoleaza o conexiune fenomenala de tip intrebare, sau varietate problema, careia subiectul vrea sa ii identifice o realitate motivanta, iar cunoasterea specifica este multimea actiunilor subiectului care transforma progresiv fragmentul de real-intrebare intr-un real –raspuns, si ofera o anume recompensa , satisface o nevoie.

Putem imagina ca in orice proces rezolutiv se desfasoara in individ doua variante de stari cognitive, anume stari investigant interactive constientizate, precum cele de tip intrebare, incercare de rapuns, raspuns si verificare a raspunsului, si stari operante ‘nonconstientizabile’, generatoare de starilor constientizabile, adica formulante de intrebari, propunatoare de raspunsuri si metode de testare a calitatii raspunsurilor, .

Omul isi poate controla intentional intr-o anume proportie continutul constientizarilor prin intentie, el poate alege in fiecare moment intre mai multe stari ale constientei disponibile, iar multimea alegerilor succesive de stari constientizate, daca satisfac o optiune bine definita, produc un comportamnet interactiv cognitiv.

Putem presupune ca orice act cognitiv provine dintr-un act metacognitiv, actul metacognitiv identifica si ordoneaza dupa anume criterii de prioritate, un sir de intrebari si tot el furnizeaza raspunsurile, iar actul cogitiv este primitorul si constientizantul starii intrebare, al propunerii raspuns si al testarii plauzibilitatii raspunsului.

Daca testarea raspunsului ii confirma capacitatea de a satisfce conditionarile intrebarii, actul metacognitiv isi inceteaza actiunea interoganta si explicitanta inconstienta, in caz contrar, el ramane in functie si ofera alte variante raspunsuri, eventual introduce noi intrebari si da alte raspunsuri, iar testarea acestora decide in ce masura noile raspunsuri sunt relevante si finalizeaza un lant interogant explicant.

Lantul ‘operant rezolutiv constientizat’ este cunoasterea dobandita iar ‘lantul metaoperant inconstientizabil’, este mecanismul generator al unei anume cunoasteri sau ansamblu de proceduri cognitive cu potential configurant-satisfiant determinat.

Caracterul nonconstientizbil al lantului metaoperant, care ofera directii de intrebare, propune alternative raspuns si ofera constientei tehnici de verificare a raspunsului si alternative interogante si reorientant rezolvante, este aparent necesar, daca am fi permanent constienti de felul in care ne intrebam, am identifica un mecanism al corelarii intrebarii cu raspunsul adica am identifica in mintea noastra un algoritm rezolvant, am sti cum apar raspunsurile si am alege raspunsul corect, fara a mai parcurge multimea etapelor falselor raspunsuri si seriilor de testari, care uneori sunt ele insele incorecte si ne duc in impas.

Pe de alta parte daca am constientiza intregul potential interogant si rezolvant disponibil mintii noastre, am stii ca la unele intrebari nu dispunem de o procedura rezolvanta, astfel nu am mai face eforturi indelungi si sterile, care nu numai ca nu duc la rezolvarea intrebarii, dar practic nu identifica corect dimensiunea si semnificatia interoganta precisa a intrebarii, cautand raspunsurile acolo unde ele nu se afla.

Putem presupune  ca cele doua actiuni cognitive, cea constienta si cea inconstienta apartin la doua personalizari distincte, personalizarea care benefiziaza de cunoastere dar nu si de accesul la utilizarea algoritmilor creatori de cunoastere, este eul nostru accesibil, iar personalitatea metacognitiva, posesoare tehnicilor de a formula intrebari si gasi sau nu raspunsuri, este ‘eul profund’ nonconstientizabil, autorul eului constient de realitate si de sine , eul furnizant de cunoastere.

Posibilitatea ca omul sa fie individualizabil prin mai multe niveluri de persoana perceptuala si mai multe variante de intelect cognitiv, a fost luata in considerare si de filozof dar fara a propune raspunsuri relevante. Putem admite dar numai ipotetic, ca individualitatea care ne exprima se caracterizeaza printr-o perceptie, reprezentare si actiune, toate deschise catre realitatea fenomenala, iar persoana metacognitiva poseda o supraperceptie cuplata numai cu procedurile operante din spatiile informtionale, acolo unde se construieste reprezentarea, limbajul intelectivitatea si algoritmii cognitivi. Supra perceptia ofera informatie eului obscut pentru a construi meta-reprezentari ale mecanismelor interogante, problematizante si rezolvante, iar prin intermediul acestor metareprezentari eul profund poate manipula ca forme si actiuni distincte algoritmii interoganti si rezolvanti, realizand diferite trasee interogant cognitiver.

Eul nostru are aces prin perceptia externa la mesajele fenomenale, iar prin perceptia interna este cuplat la procesele metabolice, conditionante si conditionate, de unde primeste informatii explicitate ca stari nevoie, asupra terminarii unor componente energizante sau activante de diferite stari functionale. Eul constient de realitate si de sinele conditionat, declanseaza interactiunile satisfiante, actiunile supravietuirii. Interactiunile satisfiante cer proceduri cognitive pentru a realiza acele transformari de ambient care ofera resurse specifice necesare supravietuirii, iar procedurile cognitive provin de la eul profund, care identifica si declanseaza si conecteaza algoritmii interoganti si rezolvanti prin intermediul carora descopera si comunica progresiv eului activ ce comportament trebuie sa desasoare subiectul fenomenal pentru a isi satisface o anume nevoie prin schimbari in ambient, sau ce comportamant socio-interactiv, de tip lingvistic, trebuie sa declanseze si intretina subiectul fenomenal, pentru a dezvolta actiuni cooperante cu semenii, actiuni care presupun specializarea procedurata gestuala sau intelectiva si coordonarea actiunilor proprii cu cele ale celolalti.

Evident filozoful care a conceput ipotezele individualitatilor ierarhizate a dorit sa descopere calea atingerii starile mintii metacognitive, de aici probabil a aparut acum cateva milenii actiunea si cunoasterea orientala a sinelui, dar despre metodele si rezultatele acestor eforturi supra explorante de personalitate, nu se pot spune prea multe lucruri clarificante.

Posibilitatea cunoasterii procedurii cunoasterii si eventuala luarea sub control constient a mecanismului creator de orice cunoastere si orice personalizare, ar oferi inteleptului mult dorita ‘cunoastere de sine’ in care este inclusa si ‘cunoasterea cunoasterii’.

Cunoasterea cunoasterii, adica accesul la algoritmii generarii de proceduri specific cognitive este o varianta superioara a cautarii si descoperirii sau generarii pietrei filozofale, (obiect-functie magic, dorit indelung de filozoful fantast), care transforma prin apropiere sau atingere orice subsatanta in aur, eventual ofera la orice intrebare raspunsul rapid si corect, sau daruie mintii numai stari de contemplare si beatitudine.

Mecanismele personalizante

Prin cuvintele ‘perceptie, constienta, persoana, cunoastere omul a reusit sa se caracterizeze pe sine folosind numai cateva cuvinte-sensuri cheie, din foarte multele pe care le-a inventat, dar aceste cuvinte autopersonalizante, sunt paradoxal cele mai ambigue, mai putin discriminante de modalitate semnificata, sau de  comportament al modalitatii, din toate sensurile disponibile.

Perceptia culege materia prima pe care o prelucreaza mintea, mintea este tehnologia transformanta a produsului perceptiei in realitate, constienta este procesul personalizant si repersonalizant, iar persoana este utilizatoarea intentionala a potentialului cognitiv alocat, ea discerne structura si miscarile realitatii, dar se desprinde si deosebeste continuu de starile sale mentale. In aceasta serie de calitati personalizante constienta este proprietatea cea mai obscura, pe care inca nu stim sa o exploram functional, probabil pentru ca nu stim cum sa primim acces la acea minte si cunoastere sursa, din care emerg persoana si functiile ei limitat cognitive.

Prin constienta realitatea si cunoasterea intentionala devin accesibile mintii, ca entitati diferite de minte, dar derivate din minte,  iar prin constientizarea constientizarii pesoana se personalizeaza, de-personalizeaza si re-personalizeaza modal nelimitat, fiind mereu candva-cumva si altcandva altfel.

Considerand calitatile personalizante : realitate, intelect, intentie, ca principii constituente fundamentale, persoana devine o trinitate structural activa alcatuita din fortele principii:

1-Perceptia –reprezentarea –realitatea,

2-Mintea-Intelectul-cunoasterea,

3-Constienta-intentia-eul-persoana.

-Prin perceptie omul primeste informatii despre compozitia si miscarile trupului realitatii, iar reprezentarea produce aspectul distinct modal al realitatii.

-Actiunea cognitiva definita ca ansamblu de proceduri intentional investigante si generante de variante realitate, ofera continut prin scopuri si eforturi realizante, personalizarii.

-Constienta are rolul ierarhic conducator, in trinitate, ea dirijeaza continuu perceptia in izolarea si particularizarea modala a partii de realitate apreciata ca prioritara in fiecare moment, aceiasi constienta alege varianta optima de personalizare compatibila interactiv si evaluant cu realitatea selectata.

Tot constienta utilizeaza si potentialul obiectualizant-dinamic, semnificant si conceptualizant, al mintii, pentru a localiza si declansa acele functii cognitive potrivite pentru a distinge continutul si tendintele evolutive imediate sau de lunga durata a segmentului de realitatii unde se pozitioneaza trinitatea persoana la un moment dat.

Cooperarea permanenta intre perceptia-realitate si intelectul-cunoastere, de catre constienta-intentie, pune in actiune ‘eul intentional cognitiv si intentional evaluant de cunoastere’, construind persoana volitional cunoscatoare, capabila sa isi aleaga intentional pozitia in intervalele realitatii, sa observe cu un simt sau grup de simturi, domeniul ales si sa actioneze adaptat la ambient sau predeterminat, producand controlat acele forme, calitati si miscari care satisfac nevoi.

Este necesar sa remarcam ca filozoful antic a localizat cu destula precizie alcatuirea si actiunile trinitatii personalizante si a cautat sa explice mecanismul fiecarei functii, sa identifice partea de persoana primita prin fiecare componenta a trinitatii.

In poemul filozofic ‘Despre natura lucrurilor’, Poetul si filozoful latin Lucretius Carus prezinta ipoteza perceptiei prin ‘simulacre’, acestea fiind niste micro modele video, audiuo sau proprii altor simturi, care se desprind permanent de suprafata formelor ducand in spatiu multimea calitatilor acestora.

Dar simulacrele sunt folosite si ca mecanism generant de personalitate, individul primind simulacre continuu, si in starea de trezie si in somnul ci vise, fiecare tip de simulacru comunicand un continut distinct constiintei individului pe care o personalizeaza specific.

Simulacrele video creatoarele imaginilor, sunt niste pelicule ultrasubtiri, transparente si imperceptibile, compuse din graunte sau picaturi de lumina, care se desprind continuu de frontierele formelor si preiau cu exactitate suprafata neteda sau neregulata a acestora, extragand si transportand in spatiu un model bi sau tridimensional exact, al fiecarui obiect. Pelicula simulacru se deplaseaza foarte rapid in toate directiile umpland intervalul dintre forme cu modele imagini ale tuturor formelor si miscarilor. Recunoasterea formei geometrice, culorii  si miscarii caracteristice fiecarui obiect este realizbila prin desprinderea continua de pe fiecare frontiera a unei succesiuni rapide de suprafete luminoase dar ele insele invizibile, care absorb cu toate detaliile geometria si nuantele de culoare ale suprafetei formei si o propaga in toate directiile.

Probabil pentru a putea comunica ochiului in totalitate formele si miscarile corpurilor foarte mici dar si foarte mari, peliculele simulacre se dilata sau contracta dupa desprinderea de forme, pina la dimensiuni potrivite dimensiunilor ochiului, permitand vazului sa capteze, analizeze si recunoasca intregul obiect privit.

Dar Lucretius Carus merge mai departe spunand ca modelele simulacre se degradeaza frecandu-se intre ele cind parcurg distante mari, pierzand amanunte ale geometreiei sau culorii obiectului simulat, din care motiv ochiul vede deformat atat geometric cat si cromatic, obiectele departate.

Tot simulacre produc si visele umane patrunzand cumva in mintea noastra in timpul somnului, unde din cauza constientei adormite, confuza si incapabila sa analizeze corect simulacrele si reconstituie precis formele si miscarile communicate, produc realitati neverosimile, care uneori ne incanta alteori ne ingrozesc.

Aceasta teorie a functionarii perceptiei si personalizarii prin pelicula model, purtatoare a caracteristicilor video structurale si cromatice, sonore, tactile, de gust si miros, era ingenioasa si am spune aproape viabila, daca se mai ameliora putin caracteristica purtatoare a vectorului comunicant de modalitate, inlocuind pelicula invizibila care se desprindera continuu de forma cu alt agent putator de informatie-modalitate, agent el insusi observabil si analizabil.

Si ipoteticele procese mentale nascatoare ale metodelor si efectelor gandirii si cunoasterii, au fost supuse cercetarii si motivate prin diferite mecanisme operante, de catre inteleptii antici.

Filozoful grec Platon a simplificat la maxim procedeul explicant al aparitiei si functionarii cunoasterii, declarand ca omul nu produce si nu poate produce cunoastere in viata activa, ci doar isi reaminteste prin intrebari potrivite, orice informatie necesara, informatie preexistenta in memoria sa, primita odata cu nasterea si propapagabila pe sirul tuturor vietilor corporale si sufletesti.

 Pentru Platon dar si pentru Pitagora filozod anterior acestuia, sufletul uman parcurge si asuma o multime de vieti, in fiecare realizand o individualitate distincta cu anumite trasaturi fizice si spirituale. Sufletul era principiul constient si cunoscator, era nemuritor, putea prelua si individualiza fizic si comportamental fiecare personalitate intrupata, dar se si desprindea de trup, in momentul mortii, mergand intr-o lume a sufletelor, unde raspundea de faptele omului corportal, suferind pedepse sau primind laude si placeri, conform calitatilor sau defectelor persoanei active pe care o insufletise pe durata unei vieti.

Sufletul era detinatorul oricarei cunoasteri, fara specificarea felului in care o primea sau descoperea singur, el punea la dipozitie fiecarui corp perisabil si trecator, (dotat numai cu simturi si capabilitatea primirii placerii sau suferintei), o parte din cunoasterea completa a realitatii, cunoastere accesibila numai cand sufletul intra in lumea divina, lumea lui de origine.

Aristotel, alt mare filozof contenporan cu Platon, a analizat ‘rationalitatea’ apreciata ca proces specializat operant al intelectului, descoperind forma silogismic inferentiala, procedura deductiv cunoscatoare a starilor realitatii.

Dupa Aristotel silogismul este actul cognitiv esential, care plecand dela o descriere de realitate admisa ca ‘adevarata’, descriere numita ‘premiza’, produce o alta descriere de realitate numita ‘concluzie’, printr-un mecanism inferential distinct.

Premiza era sursa potentiala de anume cunoastere, ‘silogismul’ era procedeul care transporta o informatie prezenta in premiza catre alte stari modale, generand ‘concluzia’ caracterizata ca noua cunoastere, extrasa din premiza silogistic rationant.

Relativ la proprietatea ‘constienta’, filozofii vechi dar si cei mai apropiati de prezent, fie au atribuit-o unei fiinte divine care o poseda in cea mai mare amplitudine, perfectiune si puritate, acestia daruind o constienta limitata si imperfecta fiintei umane, sau nu au sugerat nici un mecanism generativ constientizant, data fiind extrema obscuritate in care lucra acest super-important dar imperceptibil si posibil non cognoscibil, principiu personalizant.

Era evident ca prin ‘constienta-constientizare’, persoana primeste intentie de autosituare, activitate, cognitivitate si posibilitate evaluant-valorizanta de realitate, dar cum anume primeste omul constienta, sau cum o produce prin resurse proprii si cum o orienteaza in diferite directii, devenind persoana constienta de sine si prin sine de ceva, dar mai fiind si persoana constienta de persoana constienta de indiferent ce, nu era prea simplu de descoperit sau imaginat.

Ascunderea de simturi a generarii si primirii constientei in persoana, dar si imposibilitatea analizei genezei si operarii constientei, prin intelect, a facut din ‘constienta-constientizare’, cel mai dificil subiect de cercetare, lasat de inteleptul antic mostenire omului de stiinta al mileniilor viitoare, care nici el nu au facut progrese remarcabile in domeniu.

Nici in prezent nu stim cum ne constientizam sau suntem constientizati, in ce fel ne diferentiem sistematic ‘persoana’ de orice realitate prin constientizare, dar ne diferentiem si de orice constientizare-personalizare, prin alta constientizare-personalizare, prelungind nelimitat procedura constientizant-reconstientizant-individualizanta, prin care mereu primim si asumam sau refuzam un eu, parcurgand continuu o serie de euri diferite.

Limbajul

Pentru filozoful din toate timpurile limbajul a fost unul din cele mai atragatoare subiecte, limbajul fiind mediul de constructie, comunicare si valorificare a cunoasterii.

-Cum vorbim,

-Cum ne intelegem?

Din aceste intrebari fundamentale, initial filozofice, cu privire ala limbaj, au derivat unele intrebari filozofice sau stintifice, mereu cercetate , dezbatute, contoversate, rezolvate si reluate in istoria cunoasterii:

-Cum generam sau stabilim sensuri, cum reconstituim calitativ mental prin acord conventional asupra unui transfer bidirectional de continut, ‘un obiect, o miscare, un tablou de realitate, o parte din corpul nostru, o miscare corporala, o functie intelectiva sau o relatie afectiva’?

-Cum cum alegem forma sonora preluanta de sens distinct, forma optima fiecarui sens stabilit?

-Este sensul ca stare mentala echivalanta de aspect reralitate, generabil fara suport semnificant, este sensul ca ‘simulacru mental, continator de aspect realitate, realizabil fara forma sonora alocata, sau continutul mental-sens si anvelopa sonora sau video alocata, este obligatorie, astfel sensul si substratul purtator de sens, sunt creatii simultane, nonseparabile, orice semnificare cerand un suport semnificant distinct, initial sonor, ulterior grafic, pentru a fi particularizata si conservata in timp?

-Cum interpretam sensurile-cuvinte, cum extragem relitatea echivalata din agregatul purtator de sens?

In ce fel intelegem cuvintele reconvertitindu-le in starile naturale sau umane, pe care ele le preiau si comunica mecanismelor traductiv modalizante.

-Cum utilizam combinativ sensurile producand descrieri de stare de orice lungine si continut, cum decodam discursurile lingvistice si cum particularizam sau nuantam continuturile.

-Cum resemnificam prin combinatii intre sensuri, alte cuvinte-sensuri?

-Exista oare in limbajul natural un grup semnificant de baza, un pachet semnificant primar, prin ale carui sensuri radacini sunt realizabile toate celelate sensuri, prin alunecari de sens, amplificari sau contractii semantice, combinatii intre sensuri sau intersectii semantice in proportii date?

Un prim segment semantic preluabil in copilarie si o multime de proceduri resemnificante asigura invatarea treptata a limbajului, identificarea si utilizarea sensurilor accesibile unui subiect.

Preluarea sensurilor incepe prin a primi in sunet si explicita modal cu asistenta din afara sensurile sa spunem ‘primare’, cele mai intuitiv accesibile, mai evidente, mai clar corelante si echivalante cu multimi de forme video si sonore, mai usor de identificat si construit. Probabil formele-sensuri video, sensurile conventional numite ‘concrete’, sunt sensurile fundamentale, bazate pe invarianta formei, relatiei sau miscarii, separabile perceptual dar rafinabile modal si stabilizabile structural si dinamic, numai cu ajutorul sensului. Aceste sensuri video concrete sunt cel mai usor de identificat si explicitat prin exemple, sunt cel mai simplu de preluat, asamblat, comunicat si primit-decodat. Controland constructiv-combinativ si interpretant re-fenomenalizant, sensurile si combinarile de sensuri concret-elementare, sunt posibile nenumarate conexiuni re-semnificante, progresiv mai nuantate si extensiv semnificante, cu care se obtin sensurile generalizate si sensurile ‘abstracte’, cele prioritar folosite de intelect si rationalitate, pentru a descrie dinamic si relational cauzal realitatea.

Intelepciunea natural cognitiva

Are intelepciunea vre-un loc si rol in actiunile umane de fiecare zi, si daca are, unde si cum anume?

Am putea caracteriza comportamentul rezolvant de nevoi prin urmatoarele:

1-Unde sa fii la un moment dat?

2-Cum sa fii?

3-De ce sa sa fi cumva?

-Alegerea situarii ‘unde’ implica selectia si utilizarea sistematica a unui mesaj perceptual care ofera informatie pentru constructia unei reprezentari a realitatii cat mai precise si complete, mai corelate structural si evolutiv, unde sa fie identificate, pozitionate si diferentiate relational si influentant, toate componentele modale, separand pe cat posibil toti factori cauzal transformanti care determina schimbarile realitatii si conditioneaza alegerea ipostazei de a fi cumva.

-Constructia sitarii ‘cum’ presupune:

-Particularizarea modala a realitatii asupra careia sa actionezi,

-Determinarea acelei realitati diferite de cea reprezentata care motiveaza generarea ipostazei ‘cum’, adica sau stabilirea multimii de schimbari in realitate, pe care le vrei instalate,

-Deplasarea realitatii observate-reprezentate in realitatea dorita implica:

-Alegerea actiunii directe sau mediate asupra realitatii tinta,

-In cazul actiunii directe trebuie stabilitate miscarile proprii aplicabile direct asupra acelor parti ale ambientului pe care le vrei modificate sau aduse in raza de utilizare.

In alegerea actiunii prin element mediator se alege din real vectorul unealta potrivit scopului, sau se construieste dupa un  proiect,

-In posesia realitatii unealta se determina specific operant si corectiv, prin ce actiuni asupra uneltei se pot transfera intr-o anume realitate, schimbarile de stare dorite, apoi se aplica uneltei procedurile manipulante, aducand-o in acea interactiune cu realitatea din care rezulta schimbarea de stare dorita.

-La finalizarea schimbarii de stare se decide in ce fel se vor prelua si utiliza optim rezultatele.

Actiunea umana este decizionala si efectiva, fie ea gestuala, conceptuala sau mixta, iar partea decizionala acopera tot teritoriul implicarii: ‘unde, cum, din ce motiv’.

In ce interval al actiunii efective sau decizionale situam intelepciunea si dece?

Intelepciunea in spatiul actiunii in realitate vizeaza motivarea situarii, motivarea actiunii in situare si motivarea motivarii situarii si actiunii.

Prin motivarea motivarii starilor ‘unde, cum, de ce‘, intelegem:

-Analiza si evaluarea alternativelor situante disponibile,

-Analiza criteriilor de alegere a situarilor,

-Analiza alternativelor interactiv operante la fiecare alegere situanta. Analiza alternativelor operante presupune explorarea multimii traseelor configurante, diferentierea uneltelor disponibile, alcatuirea tehnologiilor adica a caracteristicii utilizante ale spatiului uneltelor, compararea tehnologiilor ca alcatuire de operatiuni elementare, complexitate operanta, timp de realizare si resurse conceptuale, energetice si de materie prima necesare.

-Finalizarea unei strategii motivant-motivante presupune stabilirea de criterii evaluant valorizante aplicabile alegerii situarii, aplicabile alegerii actiunii si aplicabile efectului actiunii, criterii care sa ofere strategii pozitionante, operante si utilizante optime, cu maxim de satisfactii si minim de disfunctii si suferinte.

Actiunea este singulara sau colectiva, actiunea colectiva este preferabila are randament superior, viteza mai mare de atingere a scopului si calitate superioara a produsului satisfiant.

Intr-o participare colectiva la realizarea satisfacerii distingem cateva decizii si actiuni necesare:

-Cunoasterea particulaitatii si pe cat posibil a limitelor abilitatilor configurante proprii si ale fiecarui participant.

-Anticiparea de catre fiecare participant a comportamentului probabil al fiecaruia din parteneri, intr-o anume actiune.

-Corelarea anticiparii actiunii proprii cu actiunea anticipat alocabila fiecaruia dintre participanti.

-Corelarea ierarhizata a actiunii efective proprii cu actiunea efectiva a partenerilor ale careor atitudini sau moduri operante ne influenteaza sau le putem influenta,

-Analiza consecintelor actiunii,

-Atribuirea de utilitate si valoare actiunilor si rezultatelor,

-Ierarhizarea actiunilor dupa valoare.

-Solutionarea mentala a proiectelor de actiune, apoi trecerea la stabilirea solutiei efective, cu descoperirea a ceace mai trebuie adaugat sau inlaturat, pentru obtinerea unei solutii viabile.

-Solutionarea mentala a efectelor negative ale actiunilor.

-Solutionarea efectiva a efectelor negative urmarind solutia conceptuala, eventual modificand-o.

-Modelarea conceptuala a domeniului de imprevizibilitate alocabil fiecarui tip de actiuni si efecte, cautarea variantelor de raspuns eficient rezolutiv in fiecare situatie.

-Clasificarea actiunilor dupa complexitate structurala, costuri energetice si de materie prima, si dupa consecintele asupra ambientului.

Intelepciunea sa spunem naturala este mai putin cautare, descoperire si aplicare sistematica de actiune cu o anume consecinta, sau de implicare afectiv participativa. Intelepciunea este prioritar o strategie decizionala generica, preventiva, selectanta si optimizanta de actiune, evaluanta si ierarhizata de valoare a actiunii. Gasirea actiunii optime la un moment dat este unul din scopurile  inteleptului.

In interactiunea cu realitatea intelepciunea poate fi aproximata ca o analiza comparanta, evaluanta, clasificanta si preventiva, orientata catre determinarea necesitatii situarii si alegerii scopului intr-o situare, specificand motivul, locul si timpul potrivit pentru rezolvarea unei nevoi, incercand anticiparea celor mai probabile consecite negative care pot apare in dezvoltarea actiunii si minimizarea acestora.

Omul intelept isi propune sa foloseasca cat mai bine potentialul creativ si interactiv individual sau colectiv, utilizand diferite criterii decizionale, operante, evaluante, ierarhizante si valorizante.

Omul are un set de nevoi fundamentale, dar isi poate imagina o multime nelimitata de dorinte sau capricii, nevoi de posesie si consum, motivate prin intensitatea placerii produce.

Mintea umana este extrem de eficienta in a inventa forme, agregate, relatii, calitati, evenimente, comportamente si functii care produc satisfactii.

Implicarea creativitatii umane in conceperea de forme, calitati si servicii care rezolva nevoi, a dus la enorma cunoastere formala si practica actuala, orientata catre proiectarea de unelte si tehnologii capabile sa realizeze cele mai diferite tipuri de configuratii si functii si sa ofere prosperitate, placere si motive de orgoliu.

-Limitele auto subiectivante

Filozoful afirma despre sine ca este cel care cauta cauzele prime prin care ceva este si ‘este si cumva’ din conditionari principiale, absolut necesare. Adevarurile prime ale filozofului sunt formulabile cam asa:

-Pentru orice existent-produs, exista un alt existent sursa, sau existentul in manifestare poate fi tratabil ca efect creat de un alt existent, numit cauza, iar existentul cauza este cu necesitate diferit manifestabil de manifestabilitatea efectului.

In caz contrar nu sar mai fi discernabilitate manifestanta creativa intre cauzant si cauzat, ar dispare relatia unidirectionala de cauzalizare, cauza-efect, prin care efectul intra in existenta prin ceva diferit de el. Evident cauza are proprie intrare in existenta si cauzalizare ca alt efect, generabil prin alta cauza, dar lasata deoparte, in izolarea unui mecanism cauzal creativ limitat.

 Daca diferentiem cauza ca un principiu creativ constient de sine, diferenta principiala, non-negociabila,  intre cauza si efect, se reformuleaza ca diferenta absoluta, ireductibila, intre creator si creat, diferenta inteleasa ca non-intersectie de modalitate si capabilitate evolutiv creativa, intre creator si creat. Daca se adimit orice fel de posibile similitudini, intre creator si creat, oricum ar fi concepute ‘creatorul cauza’ si ‘creatul efect’, creatul ajunge in situatia de a poseda calitatile creatorului, putand fi astfel siesi creator, creatul nemaifiind un efect dependent, nemai provenind existential prin ceva diferit de sine.

Aceasta necesara diferentiere totala intre cauza si efect oricum ar fi modalizate si corelate operant ‘cauza si efect’, se prelungeste si in spatiul creativ informational, unde se reformuleaza ca necesara deosebire intre orice procedeu procesant de informatie si informatia procesata, sau ca diferenta intre un proces cognitiv si rezultatele functionarii sale, separabile ca descrieri de modalitate-cunoastere, produse de procedeul cognitiv.

Daca admitem ca in om actioneaza un proces cogntiv care furnizeaza individului constienta de realitate si de sine, si mai si alimenteaza constienta modalizanta cu anume realitate si cunoastsre de realitate, acest proces cognitiv-realizant, fie este incognoscibil prin sine si rezulta a fi creat de alt proces, fie este auto cognoscibil, in acest caz actul supercognitiv furnizor de cunoastere, isi este siesi cauza, fiind singura realitate pe care o stim care nu depinde cauzal de alta realitate cauza. Posedand acea modalitate care se introduce in existenta si manifestare prin sine numai in varianta de proces informational cognitiv autocreativ, suntem obligati sa admitem cognoscibilitatea-cunoscatoare ca o existenta absoluta existenta prin sine. Cunoasterea cunoscatoare de ceva dar ipotetic si cunoscatoare de sine, devine sursa universului, o sursa stranie simultan total cunoscatoare dar mereu numai partial cunoscatoare, sursa care isi ofera siesi cunoastere de ceva dar nu si cunoastsre de sine ca procedura de a cunoaste orice.

Cunoasterea cunoscatoare ar fi astfel o realitate paradoxala, ar fi si cunoastere totala de sine, principiu auto creativ si auto-sustenabil, ar mai fi si cunoastere de ceva, cunoastere mereu dependenta, mereu partiala, ar fi acea cunoastere efect, pe care anterior am derivat-o ipotetic din potentialul supracognitiv al mintii sursa.

Cunoasterea efect este mereu incapabila sa se cunoasca si autodetermine cognitiv pe sine, sa isi cucereasca si controleze provenienta.

Dar cunoasterea cunoscatoare de sine pare a fi susceptibila de existenta duala paradoxala, adica si in varianta activa de creatoare a persoanei si cunoasterii particulare, si in starea non activa, in identitatea de sine numai autocognitiva, in care aparent nu face-personalizeaza si cunoaste ceva, nefiind in aceasta stare localizabila creativ.

Cand cunoasterea cunoscatoare se ia pe sine in posesie si auto-mentinere de sine, ca putere auto cunoscatoare, ea intra in ceace am putea numi ‘identitatea cunoscatoare de sine’ unde nu isi mai desfasoara forta atot creativa si multi cognitiva, iar in varianta de forta atot cunoscatoare, distincta de varianta auto-cunoscatoare, cunoasterea de sine isi pune in actiune capabilitatea de a crea orice producand persoana ignoranta si deplasand-o progresiv pe traseele cunoasterii de realitate si de sine.

In atot cunoastere, autocunoasterea se scindeaza in nenumrate euri persoane partiale , fiecare limitat sau expandabil cunoscator, iar in autocunoastere creatia de sine se inchide intr-o incaracterizabila ‘identitatea de sine’, ne mai realizand nici o realitate si nici o cunoastere partiala. In auto cunoastere nu mai exista nici o realitate, nici o individualitate partial constienta si nici o cunoastere dependenta, ‘exista numia ‘fiinta auto cunoscatoare, autentic autonoma, care se poate face si se face doar pe sine, in facerea de sine, incluzandu-se facerea a orice altceva.

Aceasta ar fi sumar prezentata o varianta filozofica foarte veche, sugerand provenienta lumii si persoanei, aparuta probabil in acelasi timp si in orient si in occident, dar mai intens explorata si valorificata ca sursa a cunoasterii de sine a subiectului, in orient decat in occident.

Dintr-o ipotetica auto si atot cunoastere auto creativa  si henero creativa, rezulta necesitatea aparitiei oricarei personalizari si cunoasteri partiale, dar si principiala posibilitate ca subiectul limitat cunoscator sa isi schimbe dimensiunea personalizanta si sa suprapuna persoana efect peste persoana sursa, devenind posesorul atot cunoasterii si auto cunoasterii.

Ignorand asemenea ipoteze de entitati personalizante si entitati personalizate, ne ramane la dispozitie varianta individului limitat cunoscator, creat de cauze si componente natrurale, principial atot cunoscator prin evolutie de sine progresiva.

 Omul este o entitate care poseda mai multe feluri de capabilitati situante si implicante, unele mai bine, altele mai putin sau deloc intelese obiectual si operational.

Omul intern informational, cel alcatuit dintr-o enorma retea de trasee informationale pe care se proppaga tot felul de limbaje si mesaje comunicante de stare local functionala, fost timp de multe milenii un teritoriu interzis explorarii pentru omul extern perceptual si cognitiv, cel situat intr-un interval de realitate si cuplare conditionanta cu aceasta.

Sediul multimii de calitati operante mentale a fost si inca este in afara puterilor umane de observare directa, analiza corelanta si corecta intelegere organizanta si procesanta.

Posibilitatea de a denumi, descrie si comunica tablouri de realitate, capacitatea de a analiza senzorial si lingvistic reprezentarea si a gasi diferite legaturi intre starile perceptuale si cele mentale, si intre starile mentale si realitate , este inca inaccesibila unei cunoasteri cantitative, distinct comensurabile, modelabile operant si reconstitutibile pe un sistem informational distinct functional de subiect.

Odata cu intrarea in scena a sistemelor informationale apare promisiunea ca acea mult dorita cunoastere de sine sa devina accesibila in viitorul apropiat.

Stim sa denumim, semnificam si rationam in multe feluri, stim sa descriem si rezolvam probleme, dar nu stin cum ‘semnificam si interpretam semnificarile alocate cuvintelor, cum le incarcam cu un continut atat de bogat si divers, cum extragem continut din observatii sau din discursurile semenilor, cum asamblam, transferam sau preluam si interpretam un anume mesaj in spatiul comunicarii.

Permanent intrebam si raspundem la intrebari particulare, dar nu stim care este mecanismul generativ al intrebarii si inca mai putin cel al raspunsului, nu stim cum formulam precis si rezolvam probleme, cum stabilim unele relatii intre partile realitatii si partile intelectivitatii, cum extragem logica fenomenala din dinamica fenomenala si o transpunem in ‘logica lingvistica, in logica modala, precis investiganta si descriptiv conditionanta de realitate.

Nu intelegem cum anume suntem constientizati, ce inseamna sa fi constient, in cate feluri se poate constientiza omul. Nu stim nici daca este posibil sa producem un sistem informational constientizabil si constient de sine, la fel ca omul, nu stim cum se poate simula informational o asemenea performanta fundamentala, de care depinde existenta tuturor celorlalte.

Nu putem identifica inca operant procesele mentale furnizoare de implicari intentionale, din care rezulta multimea specificarilor obiectivelor noastre si a traseelor comportamentale prin care le atingem sau ratam.

Posedam un spectru larg de stari senzuale si afective, atractive si repulsive, prin primele apreciem si dorim o anume conexiune conceptuala sau comuniune afectiva cu un obiect, eveniment, proprietate naturala sau persoana care ne incanta, ne daruie placere, prin cele opuse vrem sa fim cat mai departe de obiectul, subiectul sau situatia, care ne agreseaza, ne produce nemultumire, neplacere, repulsie, teama sau suferinta.

In ce fel creaza si ne ofera mintea starile senzorial-senzuale sau emotive polare, cum apar senzatiile placute sau neplacute, cum apar, evolueaza si se sting emotiile, care este rolul afectivitatii in alcatuirea si comportamentul persoanei, in ce fel se vor dezvolta sau modifica insusirile umane in viitor?

Intebarile de acest fel au aparut cu milenii, poate zeci de milenii in urma, iar majoritatea incercarilor de raspuns succesive, inca constituie teritoriul de actiune si producere de ignoranta-cunoastere prin folozofie.

FIINTA  SI  EXISTENTA

Intr-o clasificare calitativa realitatea este alcatuita din ‘fiinte si lucruri’, fiintele fiind entitatile active, capabile de perceptie, reprezentare si interactiune cu realitata si cu ele insile ca parti de realitate.

Si lucrurile inteactioneaza intre ele, adica produc sau suporta actiunea diferitelor forte sau energii transformante de stare, dar ceace diferentiaza fiinta de lucru este prezenta unor mecanisme informationale care declanseaza, particularizeaza modal, intretin si finalizeaza o interactiune a fiintei vii cu ambientul sau cu sine.

Fiintele vii poseda metabolism chimic, energetic si informational, ele consuma subsatanta, energie si informatie, dar pot produce energie, pot schimba parametrii caracterizanti ai substantei, pot crea informatie, diferentiindu-se de lucrurile pasive care nu pot decat difuza informatie, prin imprastierea radiatiei luminoase, dar nu pot capta si trata radiatia ca informatie, nu o pot procesa si utiliza pentru a extrage din radiatie forma lor individualizanta, prin care pot reinteractiona distinct intre ele.

   Fiinta vie este intr-o permament schimb structural si procesual de sine, intretinut prin schimb de forme, relatii, proprietati si energii cu realitatea, schimb necesar pentru a isi pastra morfologia si multimea de functii metabolic reglante, energetic-interactive si informational situante, care o individualizeaza.

Pentru filozof fiinta poate avea si pare a aavea un inteles mai larg si fiinta vie si cea nevie fiind fiintari –fiinte , fiind modalitati, fiind continuturi care ii umplu constiinta si il personalizeaza prin ceva, ii adauga lui insusi ca subiect modalitate prin imprumutul de modalitate de la fiinta –fiintare.

Daca se intampla orice actiune, cineva trebuie sa fie cel ce actioneaza, trebuie sa ‘existe agentul actionant’, iar daca ‘a fi’, este o actiune, trebuie sa existe ‘fiindul’, cel care ‘este in actiunea de a fi’.

Agentul ‘fiind’ al actiunii ‘a fi’ este mai elegant numit ‘fiinta’, si poate fi localizat ca ‘prezenta care se expliciteaza cumva’ care se poate comunica pe sine, permitand unei ‘fiintari care poate fiinta’, sa ia act de alta fiintare si sa o fiinteze in sine, sa ii dea forma-individualizare-fiintare, sa ii stabileasca fiintarea particulara.

Fiinta nu ar putea fi fara fiintiantorul care fiinteaza, si astfel am putea identifica si dualitatea fiintei-fiintarii, separand

-Fiinta fiintianta, sau fiinta care fiiteaza , este fiinta creatoare de fiinta, cea care poseda capacitatea de a scoate din sine, a scoate din potentialitate, ca sa ne exprimam metafizic, fiinta nefiintiata, si a ii atribui fiintare efectiva, activa sau pasiva.

-Fiinta fiintata, fiinta ne fiintianta, extrasa din ceace am putea numi mesajul purtator de fiintare, fiinta produsa de fiinta activa, de fiinta fiintiatoare de fiintari.

Fiinta vie ar fi fiinta fiintiatoare, creatoare de variante fiintari, iar lucrul, calitatea , miscarea, ar fi fiinta fiintiata, fiinta creata prin functia fiintianta proprie numai fiintei active, fiintei fiintiante.

Interesul filozofic pentru ‘fiinta’, poate amorsat de mai multe perspective ale fiintarii, anume:

Pe filozof il poate atrage intelectiv fiinta ca pura modalitate pe care ‘fiinta sa’, o poate percepe si ‘existentia-fiinta-modaliza’. Filozoful poate dori sa stie prin ce mecanism independent de propria sa perceptie si reprezentare-fiintare, a aparut fiinta sau exista, care sunt cauzele si principiile generante de fiinta, ce inseamna existenta, in cate feluri se poate crea fiinta, cate feluri de existenta se pot aloca fiintei.

In ce conditii dispare fiintarea si ce sens are declaratia de inexistenta a fiintei.

Exista oare fiinte si existente absolute, sau numai fiintari si existente relative, adica sunt fiintari active autonome, autofiintiante, din care provin celelalte , sau sunt numai raportari de fiintare si existentiere locale, intre fiintari active si pasive, unde fiecare fiintare activa poate proveni din combinari de fiintari pasive, fara a exista o ierarhie unica conectand provenientele fiintelor active sau pasive sau caracteristicile fiintatoare ale fiintarilor?

La asemenea intrebari ambigue filozofului ii place sa gaseasca raspunsuri, iar raspunsurile au aceiasi obscuritate, imprecizie si alternativitate ca si intrebarile.

Dar filozoful poate fi captat intelectiv si de mecanismul ‘reprezentant-fiintiant propriu’, de potentialul sau de a constientiza ceva distinct si el vrea sa cunoasca ce fel de ‘fiinta-fiintare’ deosebita, este el insusi, cel care poate gandi -crea fiintari.

Filozoful se poate intreba in ce fel si prin ce calitati numai umane are calitatea de a fiinta, are puterea de a percepe si interpreta –modaliza, fiinta potentiala, primita prin mesaj senzorial.

-Cum anume extragem ‘fiinta’, din mesajul purtator de ‘fiinta’,

-Cum particularizam fiinta in atatea feluri, cum o miscam sau se misca ea fara voia noastra in campul constiintei?

-Cum poate interactiona fiinta fiintianta sau fiinta activa, creatoare de fiinte, cu fiinta creata de propria ei constienta, fie ea activa sau pasiva?

Cum transformam fiinta modala activa sau pasiva, trimitand-o dintr-o fiintare intr-o serie de alta fiintari?

-Exista principii fiintiante prime, fundamentale, iar daca da, cum lucreaza ele aducand fiinta in existenta?

Aceste intrebari deasemeni filozofice sunt foarte vechi, la fel de vechi sunt si primele raspunsuri, care inca mai au putere de atractie pentru epistemologul modern, si inca mai par a contine si comunica o noutate ascunsa, niciodata complet epuizabila.

Directia raportarii filozofului la fiinta si fiintare, a determinat si intrebarile asupra mecanismelor fiintarii, a proceselor aparitiei fiintei si asupra modurilor fiintarii.

Se poate aprecia ca filozoful occidental apartinand Europei a dorit cu prioritate sa cunoasca mecanismul creator de fiintare independenta de subiect, adica de geneza naturala a fiintarii, sa stabileasca in ce fel si din ce fel de fiinte-principii externe, naturale apare fiinta, cum actioneaza creativ princiiple creatoare de fiinta si cum pot fi ele cunoscute.

Filozoful grec a introdus conceptele fiintiante fundamentale :

-Fiinta-substrat, semnificabil si ca fiinta prima identica siesi dar si capabila de orice alternativa de sine, fiinta transformabila in orice fiintare modala, si

-Cauza fiintianta, sau forta creatoare de variante modale ale fiintarii, conditia modificanta a fiintei substrat si a trecerii ei in fiinta specifica, fiinta perisabila.

 Cercetarea filozofica occidentala a fost orientata catre descoperirea unor posibile mecanisme creatoare de fiinta substrat, de cauze specific creative si de producere a fiintei realitate.

Filozoful oriental a dorit cu prioritate sa afle:

-Cum exista el, cine sau ce alta fiinta activa il poate aduce pe el in existenta si fiintare,

-Cum isi poate cunoaste fiinta si cum o poate schimba,

-Care este directia prioritara de conditionare, de la individ la lume sau invers, sau lumea este creata in subiect ori subiectul este produs de realitate.

Rationamentul filozofului oriental a fost probabil ca daca intelege felul in care actioneaza creativ prin simturi si gandire fiinta sa atunci cand plaseaza formele si miscarile realitatii in toate directiile, va obtine si mecanismul fundamental prin care fiinta naturii izvoraste din propria fiintare, dar va stii si cum se naste fiinta sa creatoare de realitate.

Sa analizam sumar cele doua directii de aducere a fiintei in existenta.

Filozoful grec a presupus ca trebuie sa fie o fiinta substrat eterna, necreata, ale carei potentialitati de refiintare particulara sunt nelimitate. Aceasta fiinta fundamentala, numita fiinta substrat a primit mai multe variante. Au fost pe rand propuse ca fiinte prime si eterne parti ale realitatii reprezentate, precum ‘pamantul, apa, aerul sau eterul si focul’.

Fiecare din aceste stari modale a fost presupusa fundamentala, sau toate patru au fost declarate principii ale creatiei, realitatea fiind efectul diferitelor combinari in proportii determinate intre aceste componente primare.

O alta varianta de realitate substrat, deasemeni eterna si indestructibila a fost ipoteza atomista a lui Democrit, care a trait intre 460 si 370 i.d. Hr. Dupa Democrit natura observabila are la baza o multime de corpusculi microscopici, numiti atomi, adica indivizibili, indestructibili, atomii au diferite forme, viteze de miscare si tendinte combinative, iar din legaturile temporale si desprinderile legaturilor intre atomi  rezulta formele, calitatile si miscarile lumii naturale.

Pentru a separa si mecanismul combinativ de fiintari substrat, fundamentale si a introduce si un agent, un criteriu activ, creator de alternativa a fiintei, filozoful antic a inventat principiul activ fiintiant, ‘cauza’ vectorul care amesteca continuu cele patru elemente, sau diverditatea atomilor, producand natura multimodala, in perpetua schimbare.

Acest principiu creativ ‘cauza’, a fost conceput ca agent modalizant si distructiv spontan, care lucreaza continuu asupra substratului producand sau demoland permanent variante de fiinta-realitate.

Pentru filozoful grec realitatea derivata din principiile fundamentale si din cauzele creative, era o prezenta modala efectiva, o lume exterioara diferita de sine, pe care el o putea prelua senzorial, reprezenta, cerceta intelectiv si intelege existential.

In conceptia filozofului grec fiinta naturala tratabila ca fiinta pasiva, adica non fiintianta de sine constient, la modul uman, se fiinteaza creativ pe sine numai cauzal, independent de om. Realitatea emerge din actiunea cauzelor asupra substratului sau substraturilor privite ca fiinte prime, iar cunoscatorul uman este cumva un spectator neimplicat si neimplicabil in geneza de fiintare realitate, autonoma cauzal de el.

Ca spectator filozoful refiinteaza fiinta reala prin perceptie, reprezentare si constientizare modala, in propria fiinta conceptuala si astfel poate primi in sine ‘fiinta pre-existenta, substrat si cauzala’, localizata in afara lui, o poate cerceta cu simturile si cu intelectul si poate concepe ipoteze de provenienta si schimbare cauzala a fiintei realitatii.

Filozoful oriental a presupus sau a descoperit cumva intamplator ca fiinta realitatii pe care o credea in afara sa si independenta modal de el, este numai in el, este un efect al propriei personalitati, iar ‘exterioritatea si autonomia existentiala a fiintei realitate sunt iluzii’, sunt efecte ale ignorantei sale asupra actiunii facerii realitatii, care apartin numai fiintei sale.

Numai subiectul construieste lumea externa, total dependenta modal de subiect, ne-existand realitate in afara si independent de constienta reprezentant naturalizanta.

Filozoful oriental a fost mai preocupat de felul in care functioneaza el ca fiinta activa creatoare de forme-fiinte prin propria constienta, presupunand ca daca va descoperi cum se fiinteaza si cum mai fiinteaza lumea aparenta, prin ce actiune mentala asambleaza si exteriorizeaza realitatea, va stii totul despre toate felurile de fiinta si despre toate mecanismele modalizante, creatoare de forma si actiune.

Filozofia occidentala a tratat natura ca fiinta distincta de fiinta activ fenomenalizanta, a subiectului cunoscator, a cautat substraturile externe ale naturii, a introdus fortele cauze, nelimitat tranformante de substrat, si a tratat propria entitate ca una din consecintele actiunii cauzelor naturale asupra substratului.

Dar alti filozofii antici occidentali au inversat raportul om realitate si asemeni inteleptilor orientali au pus individul inaintea lumii, omul fiind si substratul si mecanismul cauzal creativ de lume aparenta, existenta numai in mintea sa.

Intrarea metodei observante si experimentale in campul investigarii realitatii a schimbat metodele de cunoastere si a inlocuit si modelele de realitate la care avea acces filozoful cu modelele cercetatorului stintific.

Stiinta in continua dezvoltare a preluat acea raportare filozofica la realitate, care propunea natura drept factor creativ iar subiectul ca element derivat, si a inceput sa introduca propriile varietati substrat, propriile cauze si principii activante, generante de fenomenalitate.

Gnozele orientale au conservat atitudine antica asupra realitatii ca natura interioara, formata in cel care o fiinteaza, mai mult, au afirmat ca lumea naturala, intern modalizata, nu exista decat ca impresie personala de lume, ca stare a constiintei subiectului, iar realitatea autonoma, neconditionata de o contiinta realizanta, este o ipoteza fara suport, universul disparand imediat ce constienta sursa, se goleste de el.

Dar si filozofia orientala a oferit proceduri explicative ale provenientei subiectului si realitatii, introducand o minte-constiinta absoluta, universala, care gandeste realitatea prin subiect, si mai gandeste si subiectul gandind realitatea, iar cand mintea universala refuza sa mai gandeasca subiectul ganditor-creator de realitate, atunci si subiectul si lumea mintii lui, dispar din fiintare.   

Omul actual situat in realitatea macroscopica, este incantat sau tensionat de cuplajul senzorial, intelectiv sau afectiv la realitate, ii doreste si cauta frumusetea si imprevizibilitatea, este uneori coplesit de enorma energie si complexitate naturala, de uriasa gama de obiecte, calitati si evenimente observabile sau constructibile prin cunoastere, dar considera universul o existenta distincta de propria existenta, o existnta primara, care isi este siesi cauza, fiind si cauza a omului cu toate cele omenesti.

Universul actual nu mai este pentru fizician  un motiv de uimire metafizica, de mirare ca este, si fiind, are atatea rezerve de a fi diferit de sine. Curiozitatea cercetatorului natural modern se indreapta catre gasirea tuturor componentelor fundamentale ale realitatii, catre separarea si particularizarea tuturor particulelor microscopice care prin diferite combinatii mai stabile sau labile, determina modal fenomenalitatea. Aceiasi gandire stintifica se mai indreapta si spre gasirea totalitatii interactiunilor fundamentale intre constituentii microscopici primari, din care emerg toate micro, mini si macro formele si procesele naturale, inclusiv omul ca morfologie si multime de functii informational interactive.

Lumea poate fi oricum admite filozoful ca si omul de stiinta occidental, dar in nici un caz ea ‘nu poate sa nu fie’, inlaturarea independentei lumii de subiect, parand cea mai mare si eroare si contradictie.

Daca lumea materiala energo transformanta ‘nu este-exista’, fara subiect, atunci nici subiectul material, energo activ si informational intelectiv, reprezentat in de constienta sa si atribuit ca produs primar, realitatii, ‘nu exista’. Daca nu exista subiectul fizic, din lipsa de substrat si stari functional personalizante, nu poate fi nici subiectul spiritual, cel produs de componentele si starile functionale ale substantei si energeiei, iar fara subiect, cine mai pune intrebari asupra variantelor existentei, cine declara realitatea o necesitate autonoma, sau o iluzie?

 Cine, daca nici lumea materiala nici subiectul fizic si conceptual prin substanta, ‘nu exista’, mai intra cumva intr-o alta existenta, si in ce fel de realitate si existenta, pentru a se subiectiva fara substrat si gandi fara suport, pentru a admite sau contesta realitatea si pe sine.

Daca interzicem realitatii preexistenta si independenta de individ si o transforman intr-o iluzie, dar o iluzie care se arata deosebit de consistenta si de imprevizibila, uneori favorabila, alteori potrivnica simturilor si mintii noastre, ce fel de realitate sau de iluzie este subiectul care se iluzioneaza construind spatiu, timpul si realitatea care ocupa acest sistem referential.

Iata teritoriul si traseele interogante din care provine fiinta, existenta, filozoful si filozofia, iar raspunsurile la posibilitatea, localizarea, provenienta, si mecanismul generativ al fiintei realitatii si umanului, sunt orizontul de situare si actiune-cunoastere al inteleptului antic, prelungit treptat in inteleptul modern, care isi spune ‘om de stiinta’ si cauta propriile temeiuri ale posibilitatii,  provenientei si mecanismului creativ al realitatii, al acelei lumi care se autocondioneaza si deconditioneaza, se auto-universalizeaza, in infinita ei diversitate, sursa a umanului si a lumii prin uman.

O indelungata observare si actiune asupra naturii a oferit subiectului cateva calitati deosebite. Omul poseda potential constientizat-reprezentant, in el oglindindu-se ambientul in varietatea ipostazelor, mai poseda constienta-constientizanta de sine.

Prin constientizare de realitate el se umple de modalitate si asuma modalitatea, prin constientizare de sine este capabil sa se identifice si disocieze de realitate, sa fie continatorul realitatii si eliminatorul continuturilor realitatii din sine, sa fie autorul lumii si autorul autorului realitatii, sa fie si lumea, cel care primeste si expliciteaza modal lumea in sine, ii daruie lumii loc, forma si timp pentru a se particulariza, a se personaliza si deveni.

Odata individul intrat in constientizare de sine fenomenal, ocupat cu realitatea, poate intra inscena si individul constientizant de sine fenomenal caracterizat prin constientizarea generica a oricarei individualitati fenomenalizante.

Constientizarea constientizarii generarii si preluarii-desprinderii de subiecti particularizanti modal, produce constientizarea recursiva, prin care subiectul se scindeaza in subiect creator si subiect creat, iar orice subiect creator poate fi adus la statutul de subiect creat, prin geneza unui nou subiect creator.

Prin nelimitata constientizare de sine omul multi constientizant se poate modaliza, demodaliza si remodaliza oricum, in limitele imaginatiei, se poate asambla si juca cu sine, la fel de silentios si divers percum se joaca cu formele reale, imprastiate in jurul sau.

Constienta constientizanta permite omului sa construiasca si situeze individualitate cu orice continut realitate in orice pozitie, relatie si conditionare particularizabila, obtinand dublul mecanism al genezei lumii si al genezei calitative si partiale a creatorului de lume care este el insusi.

Dar neputand constientiza procedura auto-constientizanta, acelasi subiect numai partial constient, nu stie cum constientizeaza reprezentarile naturii, nu stie cum este constientizat in constientizari de sine, nu stie cum gandeste constient, nu stie in ce fel, prin ce cauza creativa interna sau externa, intra in personalizare fiinta intentionala a propriei individualizari, fiinta fiintiatoare de fiintari.

Pozitionarea realitatii in subiect sau in afara sa a fost una din principalele dispute filozofice, declansata cum cateva milenii si in mod ciudat mentinuta si discutata si in prezent, nici un individ filozof sau om de stiinta, neputand argumeta atat de convingator si complet justificant o alternativa, incat sa fie imposibil de sustinut varianta contrarie.

Putem demonstra ca suntem intr-o anume masura responsabili de felul in care vedem, auzim , mirosim ori gustam, aceste senzatii-reprezentari, fiind evident consecintele unor procese chimice si informationale care se desfasoara in corpul nostru, dar neptand vedea vederea, auzii azirea,  mirosii functia mirosului, neputand percepe si reprezenta modal functia modalizanta, nu efectele ei ca stari de realitate, lasam camp descis oricarei explicatii, fanteziste sau stintifice de aparitie a formei realitatii.

Daca acceptam ca realitatea este duala, adica ceace reprezentam este punctul nostru de vedere asupra universului, dar ceace ne alimenteaza cu informatii simturile provine din universul ‘extern si autonom de individ, ceace complica situatia este decizia provenientei subiectului, asta insemnand daca cel care suntem rezulta din varianta reprezentata a realitatii sau din realitatea care ne furnizeaza mesajele a caror procesare ofera reprezentarea realitatii.

Aparent cele doua universuri, cel reprezentat si cel din care provin mesajele furinizante de informatie interpretabila ca reprezentare, coincid, sau ar trebui sa coincida, dar numai aparent, o analiza imediata le indica ca diferite. Universul din reprezentare este o varianta personala diferita de a fiecarui alt om sau sistem interpretor fie el animal sau alt biosistem capabil sa perceapa si reprezinte cumva ambientul.

Exista atatea universuri modal personalizate cate individualitati pot produce variante modale ale lumii, iar daca un subiect provine din propriul univers, iar universul sau este diferit de al altui subiect, concluzia ar fi sau ca fiecare individ poate fi creat numai de universul reprezentat propriu, ceace pare absurd, sau fiecare din noi poate rezulta cauzal din reprezentari d realitati diferite, aceasta situatie fiind posibila numai daca toate sau majoritatea lumilor reprezentate au un nucleu de invarianta structurala si interactiv cauzala, comun , in caz contrar geneza subiectului prin universuri diferite este numa o pseudo geneza, iar subiectul provine din ceva diferit de unicersurile pe cale le reprezinta si le crede capabile sa il construiasca si intretina.

Daca realitatea reprezentata este unica realitate, si mai este un efect simturilor si mintii subiectului problema provenientei mesajelor furnizoare de univers reprezentabil, dar mai ales provenienta subiectului creator de universuri mentale, universuri subiective si aparente, este inca mai complicata.

Daca noi facem lumea pseudo-externa, nu mai pare verosimil sa fim noi insine produsul acestei pseudo-realitatii, care in fiinta ei este o aparenta, este creatia mintii noastre. Cand natura devina o stare a subiectului subiectul nu mai poate fi o parte-stare a realitatii, pentruca subiectul ca intreg ar deveni o consecinta a unei parti din fiinta sa.

Neputand fi creatia propriei individualitati, care ar trebui sa ne pre-existe pentru a creaza natura iar natura sa ne faca pe noi, suntem adusi in situatia sa inventam un alt eu-subiect, diferit de eul nostru, a carui calitate distinct creativa, este sa produca mental euri de tip uman, iar calitatea eurilor umane, concepute si instalate numai in alta minte, ar fi sa creze tot mental, (dar in mintea proprie diferita de mintea supra eului unde suntem creati), universuri fenomenale, populate cu entitati-subiect corporali dar avand si performante informational creative, prin intermediul carora isi construiesc propriile universuri reprezentate unde se proiecteaza ca pseudo subiecti materiali si informationali, subiecti iluzorii, complet diferiti de autenticii subiecti umani existenti si manifestabili efectiv, numai in mintile suprasubiectilor care ii creaza.

Aflati in posesia concluziei destul de stranii, ca suntem creatia unui ipotetic ‘Eu’, diferit de eul propriu, rationalitatea se opreste, nemai-stiind incotro sa o ia, cum sa cerceteze si confirme sau infirme asemenea posibilitate, sau refuza sa o ia in discutie.

Daca admitem ca lumea este o constructie a simturilor, ratiunii si afectivitatii noastre, atunci lumea ar trebui sa fie numai cum o dorim, nu majoritar deosebita de optiuniule noastre, uneori chiar impotriva noastra, opusa felului in care speram sa fie la un moment dat. Daca suntem macar autorii eului nostru ar trebui sa existe o continua sincronie si acord intre cine suntem la un moment si cine am vrea sa fim. De multe ori ne comportam astfel incat suntem nemultumiti chiar de eul nostru, ceace nu ar trebui sa se intample daca eul nostru se auto-creaza, pentru ca un eu sub controlul eului, dar egal eului care controleaza, (oricat de paradoxala ar parea o asemenea dependenta), ar furniza individului care suntem dar care ne si facem, o continua armonie de sine, o permanenta corelare intre cum ne vrem si cum ne primim, intre ce speram si ce ni de ofera, sau intre ce facem si ce rezulta.

Neputand controla forma lumii, ipotetic produsa de mintea noastra, trebuie sa acceptam ca realitatea este creata in participatie cu alt eu, diferit de noi, dar legat strans cu elul nostru, acel ‘Eu diferit de proprieul eu’, oferindu-ne si refuzandu-ne optiunile, intr-un fel de necunoscut , sau poate cognoscibil in viitor.

Nefiind mereu in rezonanta cu persoana noastra, rezulta sau ca participam intr-o anume proportie la geneza celui care suntem, dar nu realizam in totalitate individualitatea pe care o asumam, sau ca nu participam deloc la creatia eului nostru, fapt deasemeni paradoxal si mult mai grav, din care decurge ca tot ce suntem este o simulare de persoana, facuta in alta persoana, noi fiind persoana modelata, careia I se atribuie toate calitatile, fara ca noi sa stim cum, fiind total in afara capabilitatii cunoasterii celui ce suntem.

Admitand ca posibila o asemenea ipoteza individualizanta prin alta individualitate, este firesc sa ne orientam atentia si ingeniozitatea conceptuala catre acea ipotetica ‘constienta creativa’, prin care ne primim persoana, eventual primind si realitatea pe care cumva o reprezentam. Efortul cunoasterii eului sursa, a eului creativ de eu propriu, pare extrem de dificil, dat fiind ca nu stim incotro sa ne orientam perceptia, rationalitatea sau imaginatia, catre ce lume a simturilor, a ratiunii sau a fanteziei sa ne indreptam interesul pentru a stabili cine suntem si prin ce ‘alt cineva’ suntem cel ce suntem.

Ce fel de alta realitate sau alta personalitate, deosebita de lumea si individul spontan disponibile, ar mai deveni accesibile, daca am descoperi o noua metoda de observatie sau de gandire si cunoastere?

Este verosimiula presupunerea existentei unui Eu fundament, care intr-un fel ne apartine, sau caruia ii apartinem, Eu deosebit de supra Eul creator a toate , avut in vedere de filozof.  Sunem oare efectul unui ‘supra eu intermediar’, situat intre noi si creatorul absolut, supra eu capabil sa conceapa mintal numai euri de tip uman, care euri pot si ele construi mental, dar numai realtati pseudo fenomenale continatoare de presudo euri corporale si spirituale?

Inca nu stim daca aceasta este o intrebare autentica, o intrebare stupida, sau numai o aparenta de intrebare, goala se sens si fara raspuns. Daca intrebarea este relevanta, nu stim cum sa raspundem la ea, iar daca nu este, inca nu stim sa argumentam ca nu este.

Daca admitem ca lumea este externa si autonoma modal de noi, iar modalitatea accesibila prin reprezentare reflecta corect si complet lumea autonoma, efortul explorant cognitiv se va orienta cu prioritate catre cercetarea si gasirea acelor componente si moduri interactive naturale accesibile experimentarii si conceptulizarii, lasand deoparte intrebarile confuze sau fanteziste, despre subiectul din spatele subiectului si realitatea sau irealitatea stranie si intangibila omului, unde ar locui supra subiectul intelectiv subiectivant.

Daca decidem ca universul este numai intern si doar aparent autocreat si auto cauzal, obiectivul cercetarii va fi diferit, va fi dirijat care identificarea si explorarea sursei supra spiritualizante, din care emerge subiectul care suntem, in a carei spiritualitate superioara celei umane, creatorul absolut, trimite mesajele purtaoare de individualitate, similar felului in care in mintea noastra intra pe o cale obscura mesajelede realitate fenomenala.

Cama astfel arata fiinta-realitate in aspectele ei duale, de realitate in subiect si in afara sa, sau de realitate numai in subiect, in aceasta varianta determinand emergenta subiectului uman din alt subiect si aducand problema creatiei lumii si omului, intr-un impas din care nu o mai putem scoate.

Din presupunerea lumii extern-interne si a coincidentei principiale intre ele, a derivat varietatea filozofic discursiva ‘materialista’, orientata spre cercetarea si legiferarea cauzala a lumii naturale, declarata lume autonoma de subiect si cauza a subiectului.

Premiza existentei numai a lumii din subiect a creat acea filozofie numita ‘ idealista’, care recunoaste numai spiritul absolut, drept creator al realitatii si persoanei umane, dar se opreste aici , neputand spune ceva despre felul in care spiritul superm creaza ierarhiile de spiritualizari limitate si despre lumile modale sau non modale, alocate fiecarui nivel de spiritualitate individualizata.

Geneza fiintei

Intrebarile asupra provenientei sau cauzelor realitatii, la fel de vechi ca omul insusi ar putea fi justificate din doua directii:

1-Daca omul descopera cum s-a facut pe sine lumea, ce sau cine si in ce fel a facut-o, el devine atat cunoscator cat si partener efectiv la creatie, intrand in posesia tuturor secretelor de geneza a partilor lumii, stiind cum sa faca si el orice forma si mai ales orice calitate dorita. Prtimind puterea faceii partilor naturii individul dependent prin nevoi, devine autonom si nu mai intra ca un ignorant asaltat de temeri in imprevizibila realitate, riscand tot felul de accidente, neplaceri sau spaime, pedepsit de fortele ambientului sau agresat de alte fiinte mai puternice si mai violente decat el.

  Odata localizat mcanismul ‘aparitiei  si devenirii Fiintei’, omul trecutului indepartat a mai sperat inca o cunoastere, mai formidabila, incomparabil superioara cunoasterii realitatii, anume cunoasterea mecanismelor generante de individualitate, creatoare de eul distinct, care ii putea oferi orice fel de personalitate ar fi dorit si imaginat.

Omul filozof a rationat ca daca afla cum se face realitatea, iar realitatea este cauza sa, el isi devine siesi cauza-creator, stie cum este facut, iar atunci cand isi cunoaste propria tehnologie, se poate face pe sine cum vrea, isi poate atribui dimensiuni, cunoasteri si puteri nelimitate, transformandu-se dintr-un produs nesemnificativ al naturii in producatorul ei, schimband pozitia de dominare cu realitatea, devenind el cauza creatoare iar lumea externa efect, impunandu-si vointa asupra fiecarei forme, fiinte sau intentii care I se impotrivea sau ii disputa resursele satisfacerii placerilor.

Primele incercari si metode de a stabili o origine realitatii au fost mai complicate decat credem, cand le analizam, atat cat le cunoastem, numai prin ochiul stiintei actuale, care negasindu-se pe sine ca metoda, in trecut, nu prea apreiciaza exuberanta ritualic cunoscatoare a omului primitiv sau intelepciunea mai mult discursiva a filozofului, doritori sa se elibereze de prea multele poveri pe care trebuiau sa le poarte.

Primala explicatie a naturii a folosit cunostiintele despre sine ale individului, cuprinzand calitatile, intentiile si actiunile prin care se autocaracteriza.

Probabil inca cu zeci de mii de ani in urma omul a reusit sa se particularizeze personalizant, deosebindu-se de restul fiintelor sau obiectelor cu care avea relatii cooperante sau conflicte.

Primitivul si-a atribuit probabil cu mii de ani in urma urmatoarele calitati personalizante:

1-Extragerea formei ambientului prin perceptie,

2-Situarea in ambient prin intentie,

3-Identificarea oricarei realitati si situari de sine in realitate, prin constienta,

4-Utilizarea limbajului ca instrument al descrierii realitatii si alegerii actiunii intr-o situare aleasa,

5-Puterea de a declansa, intretine si stopa constient orice fel de actiune fizica sau lingvistic mentala, in orice etapa de desfasurare.

6-Utilizarea constientei si limbajului ca factor auto sau hetero individualizant, prin care individul putea decide orice alegere de sine-actiune sau putea comunica preferinte comportamentale ale semenilor,

7-Utilizarea constintei si limbajului ca factor socializant, primitor sau transferant de personalizare catre semenii,

8-Calitatea de a gandi-actiona intentional, posibilitate de a identifica controlat, forme si calitati si a corela cele observate cu actiunile proprii, dobandind posibilitatea de a schimba cum doreste forma realitatii.

9-Gandirea rationala. Rationamentul calitativ a fost descoperit si utilizat de zeci de mii de ani. Prin rationament se transfera o proprietate sau actiune, intre doua sau o serie de forme, prin produra recurenta a identificarii echivalentei progresive a formelor dintr-un lant de forme si proprietati comparabile.

-Spre exemplu toti oamenii vii respira , daca O’ este om si viu, el respira.

-Odata in posesia unui instrument lingvistic modelant si prin limbaj a unui model calitativ de lume si de sine, omul a trecut la cercetarea si explicarea cauzala a realitatii, servindu-se de calitatile sale, ca sursa de inspiratie:

-Partile realitatii se misca si schimba mereu, asemenei partilor corpului sau mintii omului. Omul isi schimba starea proprie prin intentie. Daca Natura se schimba pe sine, fapt evident prin observatie, rezulta ca Natura ar putea avea si ea o intentie, prin care isi reconstruieste fiinta.

-Prin identificarea si aplicarea propriilor intentii  omul se constientizeaza si personalizeaza, realitatea ar putea fi si ea constienta, si persoana, daca se misca si schimba prin ipotetice intentii proprii.

-Omul poate construi intentional tot felul de forme prin care isi satisface nevoile.

-Natura poate crea si ea intentional lucruri uimitoare, precum obiectele si fiintele vii, fiecare cu calitati care satisfac sau provoaca nevoi.

-Daca natura este constienta si creativa intentional, ea ar putea fi o personalitate dinamic si lingvistic creatoare, asemeni omului, dar la dimensiuni incomparabil superioare.

-Omul comunica cu sine si cu semenii sai. Daca natura este o personalitate gestuala si lingvistica, probabil cu ea se poate comunica, daca omul descopera ce limbaj stie sa vorbeasca-utilizeze realitatea, descopera cum se poate invata acest limbaj si deschide dialogul.

Asceasta concluzie finala, ca realitatea este o persoana lingvistica cu care se poate purta un dialog a fost una din cele mai ingenioase deductii rationale ale omului trecutului departat, cu toate ca noua ne pare o naivitate sau o absurditate.

Dar din alocarea de personalitate realitatii au decurs toate explicarile modurilor realitatii si individului, impreuna cu justificarea intregii actiuni si cunoasterii, la care omul avea acces atunci.

Prin dialog  omul putea comunica naturii cum ar dori-o el, eventual primind prin dialog si pretentiile naturii asupra starilor individului.

Din definirea prin dialog a pozitiilor celor doua supra entitati-persoane, omul ca totalitate si natura ca sursa a omului si a celor umane, a izvorat multimea demersurilor si procedeelor interactiv cognitive rituale, religioase, filozofice sau stintifice, inlantuite in curgerea timpului.

Cand a fost instalata definitiv gandirea stintific interoganta cauzal, natura a fost de-intentionalizata, de-constientizata, de-personalizata, dar posibilitatea intretinerii dialogului subiect-realitate a fost pastrata, numai ca in locul unui dialog ritual, intentional comunicant, specific gestual si semantic, intre entitati principial asemanatoare, ambele constiente si lingvistic comunicante, a fost introdus si dezvoltat dialogul energo transformant al realitatii, controlat de de cunoasterea cantitativ cauzala.

Forta si enegia distinct configurante de realitate, conduse de cunoasterea particularitatii cauzale a proceselor realitatii, a devenit singura cale de interactie subiect-univers, iar legea stintific modelanta, singura medoda explicanta de modalitate, acceptata de omul de stiinta.

Daca omul antic trata natura ca pe o entitate asemeni lui, ‘constient creativa’, dar incomparabil mai bogata in detalii si performanta constructiv, mai puternica si inteleapta decat el, (pentru ca natura isi putea oferi orice forma si infatisare, inventand si omul in care se mai recrea de neumarate ori, nu era greu pentru filozoful antic sa isi justifice personalitatea cu toate laturile ei, ca un produs al realitatii atot creative.

Natura fiind o uriasa constienta, intentie, manifestare si putere creativa, primea toate atributele si instrumentele genezei omului si umanului.

-Ipotetic asemanator realitatii prin intentie, constienta, actiune si cunoastere, dar inferior in creativitate si complet dependent de realitate, omul se trata ca partial similar supra omului realitate, astfel el putea sa inteleaga-cunoasca realitatea daca se cunostea pe sine, dar si reciproca era adevarata, din intelegerea corelarilor intre formele si miscarile realitatii, subiectul se putea cunoaste structural si comportamental pe sine.

Cand natura a fost depersonalizata, incercarile filozofului de a se explica pe sine ca o constienta intentionala, capabila de actiune si cunoastere,  au intampinat dificultati atat de mari, incat raspunsurile gasite au fost extrem de neexplicante.

Problema filozofului care lipsea realitatea de contienta si intentie creativa, era sa se derive ca persoana, dintr-o natura ipotetic ne-persoana, ne umana, alcatuita numai din forme, calitati si combinatii intre forme, toate lipsite de intentie si constienta, dar cumva creative de constienta si persoana prin conexiuni preferentiale, care nu se lasau identificate.

Dorinta filozofului transformat in om de stiinta, sau ramas metafizician, era sa extraga dintr-o realitate ignoranta si inerta intentional, dar atot combinativa, care se creaza pe sine spontan cauzal, in-constient, constienta si cunoasterea proprie omului, singurul care isi alegea obiective de cunoscut, inventeaza intentional tehnici cognitive si tehnologii, si mai invata si cum sa se bucure de roadele cunoasterii.

   Daca natura este alcatuita din patru elemente de baza, sau dintr-o multime de variante de atomi, substraturi evident inconstiente, cum sa extragi constienta si persoana din aceste principii de baza fara constienta, ce combinatii, intre ce substraturi, in ce proportii si prin ce fel de cauze, ar duce la aparitia fiintei constiente, la persoana care isi poate crea propria lume, dar poate cucerii si lumea tuturor, prin vointa de cunoastere si imaginatie fara limite?

Aceste intrebari filozofic importante sunt inca fara raspuns, cu toate ca au primit nenumarate raspunsuri.

Lumea constient cauzala

Neputand extrage constinta subiectului din inconstienta realitatii si spiritualitatea umana, adica intentia implicanta, cognitia si afectivitatea, din non-spiritualitatea materiei si energiei, filozoful a apelat la vechea varianta a personalizarii realitatii, numai ca a rafinat ipoteza arhaica a naturii persoana, introducand o multime de zei-creatori, de supra persoane specializate pe compartimente creative, iar cand zeii au devenit prea capricios umani, inteleptul a pus in locul zeilor, creatorul-zeu unic, supra constienta atot cuprinzatoare, care face universul inclusiv subiectul constient, limitat cunoscator de sine si de univers.

 Omul de stiinta actual refuza si zeii distinct competenti in geneza si zeul unic creator, si crede ca poate folosi mintea proprie ca zeul unic atoate cunoscator. Cercetatorul actual este convins ca poate descoperi cum se face pe sine universul si cum acelasi univers ajuns intr-un stadiu evolutiv determinat, produce cu necesitate si fiinta vie, constienta de sine, cum o antreneaza in propria evolutia impingnd constienta si cunoasterea catre atot constientizare si cunoastere, cum se transforma constiinta subiectiva in constientizare universala.

Cum nimeni nu poate demonstra ca o realitate non-constienta nu ar putea crea fiinta constienta, dar nici nu poate arata in ce fel, numai prin conexiuni intre substanta si energie, fara un principiu supra-spiritualizant, apare spiritualitatea umana, cu toate posibilitatile ei perfectibile, situatia este inca indecidabila, asupra introducerii ca necesara, sau respingerii ipotezei prespiritualitatii sau supra-spiritualitatii, ca singura autoare a fiintei universului.

Drumul de la descoperirea atomilor si uimitoarelor combinatii intre atomi pina la subiectul constient, cunoscator si afectiv este inca prea lung pentru a fi parcurs numai prin teorii stintific modelante de structura si functie.

Exista insa si cuvantul viitor, viitorul este atot puternic si atot cunoscator.

Omul viitorului va fi prin legile evolutiei, superior variantei umane din orice prezent, iar in viitor se va cunoaste orice nu se poate cunoaste in orice prezent.

Viitorul este atot cunoasterea si atot puterea spiritului, care isi justifica sperantele, afirmand ca ce nu se poate azi, se va putea maine, iar ce nu este azi, va fi intr-un viitor inevitabil.

Teoriile actuale cu privire la nasterea universului indica ca foarte probabil un univers limitat spatio-temporal, un univers ciclic, care isi incepe ‘existenta’ printr-o supra explozie radianta, cu o temperatura initiala colosala. Radiatia de multe miliarde de grade expandeaza spatio-temporal si se raceste progresiv, iar la temperaturile potrivite, ea condenseaza in primele particule alementare, in continuare prin racire apar alte particule care impreuna asambleaza formatiile atomice si astfel aduc univeersul fenomenal in manifestare. In aceasta teorie genetica substanta si radiatia sunt factorii creativi, ei produc uluitoarea diversitate a starilor materiei in infinita exprimare de sine.

Omul este si el, substantial cauzal o micro insula structural functionala, in acest gigantic proces creativ, dar o insula care creste exploziv, putand ajunge cdandva un continent din harta cosmica, iar in continuare ar putea ocupa, constientiza si personaliza intrega harta a fenomenalizanta a universului.

Universul este probabil ciclic pentru ca nu isi poate controla constient si intentional, dupa optiuni liber alese, starile autogenerante, fiind obligat sa se inhibe si blocheze structural si dinamic, cand materia pierde vectorii energo activanti si se contracta revenind la conditiile declansante ale exploziei initiale.

Presupunand constienta cunoscatoare o o stare cosmic necesara, iar constient de tip uman, o varianta efectiva, universul ar putea deveni o supra constienta autodeterminata daca ar dispune de timp suficient pentru a evolua si prelua sub controlul intentiei toate partile materiei si toate componentele energiei disponibile.

Constientizarea si cunoasterea de sine ar transforma universul intr-o supra persoana creativa constient de sine, paradoxal de asemenatoare celei inventate de filozoful primitiv, dar la alta scara individualizanta, noua realitate peresoana primind coerenta morfologica si functionala, prin intermediul energiilor cauze care actioneaza numai cantitativ.

Daca ipotetic universul nostru ar putea candva atinge stadiul de supercolonie a unor inteligente galactice, global conectate, sau ar fi o supra constienta unitara, ciclicitatea universala aparent inevitabila, ar dispare, un univers suprapersoana, ne mai fiind motivat sau obligat sa se distruga, atunci cand fara constiinta, nu isi descopera resursele de a fi diferit prin alegere de optiuni autodeterminate.

La ipoteza ca universul ar putea deveni o superconstienta nelimitat cunoscatoare, emergenta din organizarea informationala a ametriei, organizare spiritualizant cognitiva a materiei si energiei, filozoful nu mai poate raspunde si nici nu mai incearca sa o faca, acest rol de descoperitor prin lege si de profet al strarilor viitoare ale realului, revenind omului de stiinta, singurul care are suficienta imaginatie dar si instrumentele promitator argumentante si satisfiante ale unui asemenea tel evolutiv suprem.

O lume destul de veche interactiv pentru a introduce constienta ca prima cauza a formarii si distrugerii, ar putea fi o lume infinit transformabila, unde pot apare mereu forme, situatii, evenimente si individualitati noi, data fiind nelimitarea variantelor de combinare intre atat de multi atomi cati a calculat omul de stiinta ca ar putea contine cosmosul.

Nu putem spune ca este posibila sau imposibila legic, o lume fara sfarsit, in continua schimbare, o lume total constienta, unde fiecare detaliu de realitate sau micro persoana este constientizat, acceptat , creat sau distrus, numai prin supra intentie, unde viitorul si trecutul sunt stari programate dar cumva si premiere autentice.

Nu stim daca exista principii sau legi fundamentale care interzic naturii da fie mereu alta, dispunand de volumul de diversitate structurala determinat de cantitatea de substanta si de cantitatea de energie activanta disponibila.

Nu putem argumenta inca nici necesitatea ciclicitatii cosmosului, nici a unei biografii continuu evolutive, dar daca a existat un inceput, inseamna ca si ceva diferit de univers in expansiune si resorbtie, prin explorare modala de sine, poate fi.

Acel ceva diferit de univers fenomenal, dar cauza a acestuia, filozoful trecutului l-a avut in vedere, dar a calificat drept inconceptibila, drept indescriptibila si de necunocut, originea sau fiinta creatoare a fiintei universului.

Lumea autonoma sau lumea impresie

Doua erau alegerile de creatie alocabile fiintei, cand inteleptul antic si-a propus sa ii caute lumii o origine si un parcurs auto sau hetero generativ, anume creatia si manifestarea prin sine, sau creatia si desfasurarea modala a naturii, prin altceva-altcineva.

In prima varianta natura se autodetermina in totalitate, ea poseda principiile autodeterminate, poseda componentele fundamentale:

-Materia prima sau substratul a toate sustinator,

-Pachetul de cauze configurante, care actionand asupra substratului produce realitatea.

In a doua alegere universul este efectul unui act creativ a carui particularitate operanta trebuiea investigata rational si pe cat posibil clarificata.

In prima ipoteza natura este ceace constatam si astazi ca este, anume o enorma aglomerare de obiecte, energi si evenimente, care sunt permanent conditionate, sunt determinate existential cind intra si ies din manifestare, de o multime de cauze conditii agregante sau distrugatoare de modalitate.

O realitate autentica substantial si interactiv, autonoma de subiect, este incomparabil mai verosimila rational si mai accesibil exploranta si cognoscibila, decat o lume creata constient de cineva capabil sa o faca.

Daca lumea este o consecinta a actiunii constiente, ea isi primeste toate proprietatile si comportamentele de la fiinta creatoare, nici o componenta si miscare a universului aparent, ne-existand prin sine, nefiind cauza a siesi, cum spune filozoful.

O lume creata ‘exista numai in creator si pentru creator, iar daca omul este cel in care lumea se desfasoara ca forma si devenire, inseamna ca omul este realitatea anterioara realitatii, iar creatorul isi incepe creatia prin geneza subiectului reprezentant de realitate si numai dupa accea introduce in manifestare dar numai in subiect, alternativele cosmic-modale ale creatiei.

Conform principiului ca realitatea se reflecta in creator, este o stare a creatorului, auto-exprima creatorul ca performanta realizanta, daca lumea fenomenala se reflecta modal in subectul uman, putem conclude ca omul creaza (evident ajutat), lumea fenomenala, iar omul creator de fenomenalitate, constient de sine si de lumea lui,  este si el creat de un alt subiect, posibilul creator de subiectivitate, sumar discutat anterior.

Finalizand cu subiectul creator de subiect fenomenalizant, de tip uman, un lant de creatori si descendenti, subiectivanti si subiectivati, care se poate prelungi nelimitat, presupunem ca sunt suficiente trei nivele creative pentru a produce diversitatea personalizanta si diversitatea lumilor modalizate in fiecare personalizare.

In aceasta varianta personalizant creatoare cu minim trei nivele, identificam

1-O supra constienta unitara, a carei prima actiune creativa este asamblarea si activarea unor supra personalizari personalizante, cu un potential creativ superior

2-Multimea supra persoanelor, supra eurilor creatoare, care pot da mastere la persoana fenomenalizanta, umana in diferite variante, conectabila cu mesaje de realitate obiectuala, cauzal interactiva,

3-Multimea individualitatilor uman constientizabile, situate in universuri material-energetice, universuri fizice, analizabile, modelabile informational si controlabile modal din interior, prin cunoastere.

Prima constienta ar construi numai supra-persoana, generatoare de personalizari specializate, supra-persoana ar fi autoarea persoanei specializate de tim uman.

Persoana de tip uman, reprezentanta de lumi fenomenale, ar fi de fapt universul insusi, ar fi atat suportul ecran multi dimensiunal,  pe care se modalizeaza si evolueaza universul, (asemeni unui ecran video unde sunt proiectate imaginile) dar ar mai fi si constienta auto si hetero modalizanta, care se confunda cu realitatea desfasurata.

-Persoana uman subiectivanta este starea constientizant individualizanta a suprapersoanei, eliberatoare de personalizari constiente, cuplate cu realitatile pe care tot ea le aloca fiecarei constiente.

-Realitatea naturala cu intreaga ei diversitate obiectuala si dinamica, este fragmentata, intermitenta, in constienta persoanei fenomenale.

In auto-constiinta unica nu se particularizeaza direct nici un fel de realitate, nu se diferentiaza nici personalitatea de tip uman, corporala si informationala, creatorul concepe si sustine direct numai suprapersoane, atribuind acestora rolul creator secund, iar persoanei cvasi umane ale treilea rol creator, formator de realitate si persoana corporal interactiva.

Cum lumea noastra contine nenumarate alte vietuitoare cu diferite particularitati perceptual reprezentante si comportamentale, ar trebui sa le facem si lor un loc si sa le atribuim un rol, in inevitabil fantezista schema a creatiei pe care o sugeram, dar nu ne propunem sa construim un model informational generator de realitate ci sa conturam cateva ipotetice conditii din care ar emerge un univers creat informational.

Omul creat sa spunem conceptual, este un efect dar mediat prin suprapersoana, al inventivitatii atot constientei creatoare, este o individualitate evolutiva si progresiv cunoscatoare. La inceput omul nu isi poate identifica dimensiunea informationala, distincta de alte componente ale lumii lui, si se compara progresiv cu parti din natura inconjuratoare, pentru a se individualiza, dar mai tarziu inverseaza procedura, comparand lumea externa cu propria identitate constienta, alocand realitatii calitatile sale, precum intentia, actiunea, constienta, cunoasterea, potentialul valorizant si chiar unele nevoi pe care el subiectul ar fi capabil sa le satisfaca, prin dialog ritual om-realitate.

In aceasta schema creativa omul nu are nici o putere autodeterminat individualizanta de sine, el nu alege ‘liber de orice influenta externa’, (diferita de pseudo-cauzalitatea naturala),  cum sa fie, ce sa vrea, ce sa faca, cu cine sa aiba relatii, cum sa ii fie semenii, cu cine, ce, si cum sa comunice, sau cum sa se schimbe pe sine.

   In lumea tri personalizant-creativa, realitatea subiectului uman, alcatuita din ‘substanta , energie si fenomenalitate’  se afla la baza ierarhiei persoanei, iar individualitatea umana este ultima din schema ierarhic personalizanta, este entitatea limitat perceptuala, reprezentanta si constinta de lume si de sine, ale carei calitati pseudo-fizice si mentale provin direct prin supra persoana dar depind numai de constienta absoluta.

Subiectului numai imaginat-gandit de crerator si direct reprezentat de suprapersoana I se atribuie toate calitatile prin care el insusi se caracterizeaza, adica corporalitate, morfologie interna, comportament dinamic, intelectiv si afectiv.

Odata dotat cu un set de functii procesante, individul creat primeste realitatea compatibila. Prima informatie activ  personalizanta primita de subiect este mesajul senzorial, primit prin supra persoana, iar substanta, radiatia, cauzalitatea si interactivitatea naturala, sunt efecte ale procedurilor interpretante, sunt interne, sunt stari informational functionale, ‘existente numai in subiect’, dar sunt realitati duale, in afara subiectului si in subiect, pentru subiect.

In lumea creata constient, realitatea substrat dar si cauzele fenomenalizante isi schimba complet caracteristica, pierznad sau fiind lipsite de toate proprietatile alocate.

In lumea creata nu exista substanta, nici energii, nici interactiuni de nici o speta, nu exista spatiu, nici timp, nici fenomenalitate, nu exista de fapt nici subiect, in varianta de subiectivitate pe care o propune omul, propriei individualitati.

In universul creat sau mai bine spus, in universurile create, pentru ca suntem obligati sa pozitionam si metapersoana intr-un univers propriu, tot ce ‘exista si se manifesta’ este un efect modalitate aparent, produs intr-un sir de simulatori de modalitate, iar simulatorii de modalitate au fiecare o anume amplitudine si particularitate simulanta, dupa caracteristicile informational- modelante, atribuite de primul simulator-creator.

Creatorul este supersimulatorul autonom, autosimulat si atoate simulant, din care provin ierarhic simulatoarele dependente, cele secunde si tertiare, transferate in supra-persoana si persoana umana.  Simulatorul absolut simuleaza direct simulatorul suprapersoana iar prin intermediul acesteia modeleaza subiectivitatea umana, care si ea isi modeleaza realitatea fenomenala, persoana corporala si spirituala expandata modal prin multimea comportamentelor.

Sistemul modelant suprapersoana poate simula persoana umana printr-o tehnologie informationala generanta de individualitate limitat constienta, dotata cu perceptie, reprezentare, interactivitate, intelectivitate si afectivitate.

Simulatorul subiect uman asamblat numai informational in super-simulatorul suprapesoana, dar proiectat in supersimulatorul absolut, isi primeste mesajele si tehnicile simulant-interpretante din care emerge individualitatea pseudo-autonoma, pozitionata in realitate. Prin prelucrarea mesajelor perceptiei subiectul modelant uman, aloca lumii sale modalitate, prin forma, miscare, proprietate si combinabilitate, generanta in variantele reprezentate.

Din mesajul purtator de persoana tertiara, subiectul uman extrage progresiv prin interpretare, propria varianta de  individualizare avand ‘corp si conditionari corporale, miscare, intentie, actiune in real-schimbare, actiune in sine-cunoastere, raportare valorica la lumea si actiunea externa si interna.

Subiectul tertiar atribuie lumii lui ‘materialitate, forma, evolutivitate, dierite energii configurante si distructive, proprietati’, dar din perspectiva simulatorului suprapersoana, toate evaluarile de aspect modal realitate si de sine, ale subiectului tertiar, sunt false, sunt mai precis formulat, numai consecinte ale unui interpretari predeterminate aplicate unui mesaj purtator de stare compatibil cu interpretarea atribuita.

Lumea fenomenala creata este numai o stare a mintii persoanei tertiare-umane, iar forma si calitatile lumii si individului sunt serii de impresii de modalitate, sunt efecte ale complexului interpretant alocat subiectului. Forma video, audio, si restul , impreuna cu toate starile cestora unt numai existente infomational modale, sunt ‘existente dependente de mediul generator, sunt realitati lipsite de substanta, miscare, energie, spatialitate si temporalitate aotonoma.

Aceste caracterizari ale realitatii si omului corporal, activ si cognitiv, ca iluzii ale mintii subiectului ignorant, au fost propuse de filozof cu milenii in urma si ne putem intreba ce informatii deosebite au avut cei care au gandit asemenea ipoteze, si mai ales ce sisteme investigante si conceptual explicante, suprafenomenalizante si supraindividualizante au descoperit sau primit cumva, pentru a construi o asemenea perspectiva informational creativa a universului si individului, care si astazi ii pare omului oarecare o imposibilitate, sau o absurditate. 

-Am putea compara lumea coceptual creata cu o lume informationala, simulabila pe calculator, o lume ‘virtuala, invizibila de om, desfasurabila numai in componentele procesante si memoria unui sistem informational. Sistemul modelant de realitate ar poseda algoritmii modalizanti, creatori de mesaje gravitatie, substanta, radiatie, procesualitate, fiecarui mesaj modalizandu-se prin procedura interpretanta din care rezulta modalitatea naturala, asa cum o reprezinta subiectul.

Algoritmii simulanti ar modela o multime de atomi informationali si o diversitate precis delimitata de interactii combinative intre atomi si produsele rezultate. Nivelul efectiv fenomenalizant reflectat in reprezentari naturale, ar fi produs de algoritmii identificanti si particularizanti de variante forme, video, audio, etc, .

Odata realitatea particularizata modal intra in actiune algoritmii specific personalizanti, care simuleaza individul posedand corp, conditionari de realitate, constienta, intentie, implicare interactiva, cunoastsre, alocare valorica.

Nucleul simulatorului de personalitate si realitate in persoana ar fi compus din algoritmii costientizant-personalizanti, care asambleaza eurile cvasi umane, euri, evident atribuite, de algoritmii personalizanti, echivalabili suprapersoanelor, din ipoteza supersimplificata de lume creata.

Personalitatea virtuala este atribuita, ea primeste perceptie si mesaj perceptual, reprezentare si modalitate reprezentata, constienta de realitate si de sine, intentie de situare si localizare real-ambientala, actiune in ambient si consecinta. Aceasta personalitate ‘gandita modal comportamental’ in simulatorul suprapersoana, nu are suport substantial, nu are metabolism chimic-energetic, nu are nici functii informational cognitive autonome, derivate dintr-un agregat material si energo functional. Omul creat nu este in nici un fel asemanator omului fizic , energo-activ, intelectiv si afectiv, care suntem sau ne credem.

Subiectul corporal si mental, plasat intr-o lume spatio temporala, externa si autonoma, sunt impresii de modalitate ipotetic realizabile prin algoritmii simulanti de modalitate si constientizare, care urmeaza sa fie descoperiti de omul autentic.

Persoana informationala se raporteaza la multimea starilor ‘mintii sale’, stari efectiv interpretante de mesaje purtatoare de realitate, ca la o lume exterioara corpului, independenta de ea, la fel cum se raporteaza omul la lumea naturala.

In lumea informationala nu exista spatiu, nici timp, nici materie sau energie, nici forma, miscare, calitate, interactivitate, cauzalitate, functionalitate utilizanta sau individualitate creativa de utilitati, in varianta lumii noastre ‘autentic substantiala, autentic energo radiante’. Dar lumea virtuala din persoana virtuala poate primi toate proprietatile realitatii materiale, iar persoana simulata poate fi indiscernabila de persoana reala, cand programatorul viitorului va fi suficient de ingenios in a construi algoritmi fenomenalizanti, sintetizanti de forme, cauze interactive si realitati si algoritmi personalizanti, generatori ai unor individualizari coerent umane.

Si astfel ajungem la vechea lume iluzie, la lumea impresie, la lumea modal interactiva existenta numai in subiect, dar ajungem si la subiectul fara subiectivizare prin sine, la ceace am putea numi ‘omul creat, omul total dependent, omul marioneta’ ale carui sfori distinct persoanlizante si depersonalizante, le trage direct supra persoana, dar care este simulata sa simuleze persoana, de creatorul divina, origine a totalitatii individualizarilor si lumilor reflectate in acestea.

Corpul, perceptia si reprezentarea realitatii este primul dar divin, astfel omul ‘vede , aude, gusta si miroase’, asa cum decide fiinta divina.

Actiunea si cunoasterea realitatii aparente, sunt al doilea favor daruit sau refuzat de supercontienta absoluta, iar daca omul natural se crede capabil de cunoastere prin sine si se umple de orgoliu pentru puterile mintii si trupului sau, increderea in sine ca autor si coordonator intentional, al eului propriu, este cea mai mare iluzie si eroare a omului creat.

Toate cele naturale si omenesti in lumea creata, nu sunt  prin substrat, cauzalitate si fenomenalizare autonoma, iar individul nu este efectul creativ al lumii real cauzale, tot ce ‘exista’ se ‘existentiaza numai in simtirea si mintea individului’, iar cand individul creat isi inceteaza geneza inconstienta de realitate si de sine, dispare si el si realitatea din el sau din afara lui.

 Tot ce crede subiectul simulat ca a cucerit ca personalitate intentional dinamica, intelectiva si emotiva, in in lupta fizica si conceptuala cu realitatea, este fals, totul umanul localizat si asumat, provine numai din bunoavointa si generozitatea creatorului.

O asemenea perspectiva poate fi complet deprimanta si anihilanta de initiativa, sau extrem de emulanta, depinde cum o privesti si cum intelegi sa o accepti si valorifici.

Filozoful antic nu s-a lasat coplesit si amortit fizic si mental, de completa sa dependenta de puterile divine, si a imaginat ca mai exista o varianta de om, de om filozof desigur, care se poate cumva desprinde de simturile ineficiente si de gandirea greoaie si limitata a omului comun, atribuite lui de divinitate, putand primi o personalitate diferita dotata cu niste simturi noi, simturi atot-revelante, incomparabil mai performante discriminant si reprezentant. Ceace era inca mai incurajator si stimulant era ideia ca filozoful  mai poate primi sau cuceri prin eforturi deosebite, o gandire noua, extrem de patrunzatoare, de amplu si corect cognitiva, cu care va inlatura valul confuziei si va intelege cum este creat, va patrunde in lumea divina a genezei fiintei constiente, creatoare de orice alta fiinta.

Primirea de posibilitati cognitive deosebite cereau din partea filozofului in primul rand o desprindere deliberata si ireversibila de persoana omului comun, desprindere realizbila printr-o indelungata si severa disciplina senzoriala, conceptuala si afectiva, prin refuzul continuu al asumarii persoanei normale, scufundata in lumea externa, doritoare a roadelor ei.

In cunoasterea de sine, omul filozof patrunde in intimitatea creativa a fiintei atot facatoare si ii supra percepe-supra cunoaste individualitatea creativa coplesitoare, din care rezulta lumea, omul comun si omul filozof.

SOCIETATEA

Multe fiinte au descoperit cu milioane de ani in urma cum sa actioneze colectiv, inventand si preluand activitati diferite, dar putem spune ca ‘societatea ca uniune si cooperare intentionala, constientizata, de individualitati, particularizate prin nevoi, vointe si abilitati de actiune-satisfacere si cunoastere, este o descoperire a omului dar si o tehnologie umanizanta.

Constructia societatii a inceput cand subiectul si-a separat constient persoana de realitate, dar a mai constitizat existenta unor identitati asemeni lui, cand individul s-a desprins de sine si s-a proiectat in altul, multiplicandu-se si subiectivandu-se nelimitat.

Societatea este un fenomen-spectacol diferit de cel natural, ea produce si distribuie roluri, atribuie responsabilitati, daruie recompense sau aplica pedepse, dar mereu cere implicari din partea indivizilor. Unele implicari sunt creative, altele repetitive, dar oricare ar fi rolul-persoana, ales si asumat, sau impus, omul este captat intr-un mecanism personalizant din care nu mai poate iesi decat cu riscul de a se de-umaniza ireversibil.

 Societatea te invata cum sa fi, ce sa faci sau sa nu faci, de ce sa faci sau sa nu faci, societatea ofera sau pretinde atitudini, daruie informatii, proceduri realizante si utilizante, ea insidiaza valori si tehnici valorizante in subiect, ea impune sau cere descoperirea de relatii, comportamente si decizii, ea construieste fiinta constienta si o aduce in spatiul socio-realitatii. Universul societal este diferit de cel natural, in lumea sociofenomenala, formele, proprietatile si evenimentele sunt produse intentional cauzal, alese sau respinse motivant, iar initiativele si rezultatele sunt trecute prin filtrul oportunitatii si calitatii, sunt efecte ale cauzei nevoie sau cauzei capriciu.

Societatea este realitatea care se identifica, se reprezinta si interactioneaza cu sine, prin intermediul constientei, iar constienta este energia principala, este si cauza prima care discerne totul, misca si schimba totul, la intamplare sau dupa program.

Socio realitatea este locul si timpul unde legile naturii am putea spune ca se ignora la inceput si se inlocuiesc cu legi subiectivant si intentional fenomenale, iar intrarea calitativa si cantitativa a cauzalitatii naturale in socio realitate, dureaza zeci sau sute de milenii, patrunderea cauzei fizice in subiect fiind echivalenta cu iesirea subiectului din subiectivizarea daruita si ignoranta, si patrunderea in autosubiectivizarea totala, cucerita prin cunoastere de sine.

In universul socializat tot ce se intampla poarta semnul intentiei cuiva de a fi cumva, dar numai pentru sine, de a schimba si a se schimba conform energiei individualizante, nu energiei naturale.

Societatea este realitatea pluri individualizata, unde formele, energiile, miscarile, conexiunile si cauzele creative au primit identitate si vointa de a fi, apoi au inceput sa isi caute si descopere legi de evolutie si cauze proprii, care sa explice totul si sa sustina totul numai prin constienta egoista.

Prin societate natura isi descopera alternativele, lumea constienta de sine, isi daruie personalitate si se schimba, isi ofera cele mai ciudate, mai ne-naturale alcatuiri si trasee evolutive.

Societatea este primul specatacol care se creeaza, isi concepe scenariul, actorii si spectatorii, isi descopera intriga si eroii, desfasoara draman sau tragedia si isi invata actorii spectatori sa fie la fel sau altfel, dar sa isi pastreze aceleasi motive de a fi si actiona.

Conditia aparitiei si dezvoltarii societatii este limbajul, ansamblu obscur de reconstructii obiectuale, la inceput gestuale, in continuare sonore, progresiv sintactice si semnificante, concret sau abstract creative de realitate, capabile sa aduca lumea in individ, dar sa o faca sa curga din individ in indivizi, transformand eul perceptual, primitor de real, in sursa a oricaror lumi descriptibile lingvistic.

Limbajul este simulatorul creativ universal, este mulajul dinamic in care lumea intra ‘materie si miscare prima’ si iese ‘produs si comportament individualizat’, iese ‘lume in om, si om in lume’.

Cuvantul cu sens este sunetul obscur creativ, este principiul atot formativ, el banalizeaza posibilul si elibereaza imposibilul, el daruie naturii verosimilitate dar si monstruozitate morfo comportamentala, el face totul si distruge totul, dar numai in constienta rezonanta interpretant.

Limbajul bine controlat afla cum vrea natura sa fie, dar indica naturii cum ar mai putea sa fie, pentru a fi in acord cu cel care vorbste si prin vorbire creaza.

Limbajul este purtatorul cunoasterii si ignorantei profunde, este natura care se incurca, confunda, recunoaste si corecteaza, este adaptarea actiunii la ratiunii si ratiunii la nevoie, este schimbarea normei preferate in norma argumentata, este aducerea lumii haotice in natura auto organizata, restituita ei insisi, prin constientizarea de sine.

Societatea este act creativ de forte constiente, ea decupeaza schite de personalizari dintr-un fundal multi personalizant si le lanseaza in autopersonalizare, invaluindu-le in frontiere, culori si miscari, culese din tabloul reprezentarilor.

Pentru filozof societatea este o suprapersonalitate, un agregat compus din individualizari constiente, posesoare de nevoi, vointe si capabilitati satisfiante, omul actual societatea este un sistem, alcatuit din parti si relatii, interactiuni si functii, in care intra ceva si iese ceva deosebit.

Componentele sistemului ‘societate’ sunt persoanele definibile prin parametri individualizanti, cumva alesi, iar intrarile in sistem sunt:

-Multimea nevoilor momentan active in toti indivizii,

-Mesajele perceptuale primite de fiecare subiect,

-Mesajele lingvistice disponibile fiecarui individ,

-Multimea directiilor de cautare a satisfacerii nevoilor.

Iesirile sistemului se definesc prin:

-Multimea reorientarilor perceptiei pentru a culege informatii care sa permita satisfacerea nevoilor,

-Multimea intrebarilor formulate care localizeaza distinct nevoia,

-Procedurile localizante probabile de interval ambiental satisfiant.

-Multimea modurilor configurante care aplicate intervalului ipotetic satisfiant in transforma in ambient efectiv satisfiant, inrealitate care contine cele necesare satisfacerii unei nevoi sau multimi de nevoi.

Metaforic societatea este un agregat sistemic operant care transforma o stare intrare in stare iesire, starea intrare fiind varianta de persoana conditionata, persoana definita prin nevoi, persoana dependenta specific de exterior, iar starea iesire genereaza persoana deconditionata temporar, persoana care poseda o procedura satisfianta.

Starile functionale ale sistemului acopera ansamblul de actiuni si inteactiuni inter sociale care furnizeaza fiecarui subiect-parte de sistem, o solutie sau un set de solutii la nevoile proprii, iar continutul fiecarei proceduri solutii, definit ca traseu comportamental individualizat, produce o varianta de personalizare, transforma ‘personalitatea de intrare localizata prin nevoie’, in ‘personalitate de iesire care poseda cheia satisfacerii’.

Cum orice sistem este tratabil ca un mecanism specific functional, sistemul societal poseda o caracteristica functionala.

Daca admitem societatea ca sistem proces autocreat, rezultat din actiunea progresiv constientizant organizanta, accesibila unei multimi de vectori individ, capabili de reconfigurare de ambient, dar si de subiect, ar trebui ca sistemul societate sa isi genereze explicit propriile specificatii functionale, adica sa stabileasca permisivitatile si interdictiile operante individuale si colective, prin care isi defineste morfologia, metabolismul si multimea starilor interactiv satisfiante.

Inca de la primele agregari presocietale, oamenii au observat ca fara introducerea explicita a anumitor interdictii si permisivitati comportamentale, grupul primeste un comportament haotic agresiv, iar participantilor comunizati le este mai rau decat in starea de asigurare individuala a supravietuirii, si au cautat o solutie la problema.

O socializare efiecienta presupune un acord intern asupra scopurilor-nevoi, asupra resurselor de satisfacere, a metodelor satisfiante si mai ales un acord asupra celei mai bune impartiri a rezultatelor, iar aceasta functionare optima implica rezolvarea de catre membrii societatii a urmatoarelor reglementari:

-Ce trebuie sa I se ceara candidatului la fiinta societala,

-Ce trebuie sa I se ofere individului socializat,

-Ce initiative I se permit subiectului ,

-Ce trebuie sa I se impuna fiecarui individ socializat,

-Ce anume I se interzice fiecarui individ,

-Ce relatie intre participare-efort, consecinta si recompensa trebuie stabilita, pentru optimizarea satisfactiei fiecarui individ.

-Prin ce fel de relatii reciproc cooperante sau ierarhizant –cooperante intre indivizi, se realizeaza randament satisfiant maxim al fiecrui membru societal.

Conditionarile si obligatiile socio-participante au rolul de a asigura cea mai buna participare pozitiva, creativ satisfianta, si minima participare negativa, distructiva, a fiecarui individ, pentru a se optima satisfacere medie cu minim de efort individual si colectiv.

Reglementarile conditiilor de participare si definirea structurii relationale intre participari, pentru construirea unui mecanism socio-satisfiant optim, au fost tratate inca de la inceputuri de omul cu inclinatii ‘filozofice’ ca ‘obligati personale fundamentale, ca imperative comportamentale, ca specificari ale criteriilor de acces, situare si implicare-consecinta, a individului in fiecare segment al obligatiei, initiativei, interdictiei si recompensei sociale.

Reglementarile interactivitatii socializante sunt de fapt reguli cooperante comune, asumante de raspundere personala in spatiul actului comunizat, care odata fixate prin acord majoritar, devin ‘norme-legi-individualizante’, obligatorii pentru toti, norme-legi care trebuie respectate permanent, iar cei care le incalca vor suferi imediat pedepse proportionale cu efectele nerespecatarii legilor personalizante.

Filozoful a inteles cu milenii in urma ca legile socio implicante ale obligativitatii, permisivitatii, interdictivitatii si recompensei individului, optimizeaza contributia fiecaruia la spatiul si fondul protectiv-satisfiant colectiv, aceste legi sunt de fapt metodele cele mai bune de constructie a acelei individualitati care isi poate oferi siesi maximum numai prin acceptarea de a oferi maximum de satisfactii semenilor, realizand starea: ‘cand dai tot ce poti, primesti tot ce se poate primi’.

Cum legile interactiv socializante prin rolul lor fixeaza personalitatea intr-o anume suprastructura interactiv conditionanta, multi-individualizanta, ele au in mod necesar un dublu efect, permisiv si interdictiv de manifestare, a fiecarei individualizari.

-Obligativitatea defineste acordul individului de a raspunde pozitiv si prin toate resursele la efortul satisfiant colectiv.

-Permisivitatea deriva din necesitatea cautarii si gasirii acelei atitudini si actiuni proprii care rezolva cel mai rapid si cu costuri minime, partea de obligatie sociala asumata.

-Interdictibilitatea situant-interactiva acopera aria actiunii negative, care franeaza, inhiba sau distruge efortul pozitiv satisfiant al unui individ sau grup, ea include actiunea agresanta anti-sociala, de preluare impotriva regulilor de recompensa comun stabilite, a unei parti din potentialul satisfiant corect obtinut de un individ sau grup.

-Recompensa este scopul genezei mecanismului societal, este efectul participarii indivizilor la multimea criteriilor reglementante.

Omul societal a inteles ca recompensa, inteleasa ca securitate si satisfacere a nevoilor, va fi cea mai mare, numai prin actiunea in comun, actiune care cere respectarea unui set de criterii cooperant interactive.

Libertatea

Pentru a localiza si diferentia modal-calitativ aria optiunii de aria permisivitatii, aria permisivitatii de cea a obligativitatii, si aria obligativitatii de aria interdictibilitatii socio implicante, omul trecutului a inventat cel mai emulant , mai generos, mai promitator, dar si mai obscur cuvant-sens din vocabular, anume cuvantul ‘libertate’.

Libertatea a fost, este si inca va fi, in orice viitor, tinta principala a fiecarui om, indiferent de performanta sa fizica, intelectiva si afectiva.

A fi liber a semnificat in curgerea istorica a variantelor de societate si de individ, posibilitatea de a iti determina si valorifica singur personalitatea, de a alege ce sa vrei, cum sa vrei, cum sa iti satisfaci dorinta, cum sa parcurgi in mod personal intensitatea satisfacerii dorintei, fara constrangeri, fara interdictii de exprimare, fara critici rauvoitoare, fara calificari insultatoare, fara atitudini depreciante, fara a suferi vre-un fel de atitudine discriminanta din partea altui membru sau multime de membri ai societatii in care decizi sa fi, decizi cum sa fi, cum sa te individualizezi, cum sa te bucuri de cucerirea persoanei tale liber alese.

Libertatea este starea fireasca a fiintei, a oricarei fiinte am spune, ea asigura expansiunea fiintei pina la atingerea granitelor de sine intre care poate fi, intre care poate fi in variante de sine, a granitelor care include fiinta, valorizarea si justificarea valorizarii fiintei.
Dar  libertatea are nu numai continut, ea are si calitate, ea personalizeaza pe cel care o vrea, o cauta, o gaseste, o valorifica si se intalneste cu sinele care este liber fara a vrea sa fie liber, sau o rateaza si se iroseste, ramane incapabil sa inteleaga daca exista vreo deosebire sau asemanare intre ‘a fi’ si ‘a fi liber’.   

Pentru fiecare om exista variante ale libertatii si mai exista si o ordine personala de prioritate in dobandirea si consumarea libertatilor.

Sugeram o ierarhizare a variantelor libertatilor, care in nici un caz nu se vrea singura corecta, fiecare om pretuieste libertatile dupa criterii proprii, dupa preferinta fiecaruia de a face mai degraba ceva decat altceva, de a folosi o anume unealta fizica sau mentala pentrun cucerirea libertatii dorite.

1-Prima libertate ar fi: ‘Sa faci numai ce vrei’. Actiunea preferanta exprima cel mai plenar persoana, prin actiune individul isi asigura supravietuirea, prin actiune ingenioasa isi ridica standardele supravietuirii, prin actiunea preferata omul isi ofera placeri, isi ofera cunoastere, isi ofera acces la diversitate, isi daruie alt sine, si prin noul sine poate dori si primi alte libertati.

2-A doua libertatate in ordinea preferintei ar fi: ‘Sa ai ce vrei’. Pentru multi oameni aceasta ar fi prima si cea mai valoroasa  libertate, cel care are ce vrea, nu mai vrea altceva si nu mai are nevoie de altceva, iar actiuna sa este dedicata introducerii in sine, a identificarii cu ceace pretuieste cel mai mult, fapta sa este mereu orientata catre posesia maxima, a existentului dorit si cucerit.

3-A treia libertate foarte importanta si foarte valoroasa este: ‘Sa spui ce vrei’. Daca primele doua libertati sunt de regula de neatins in toate societatile reale, nu imaginare, aceasta libertate numita ‘libertatea cuvantului’, este realizabila in unele societati, iar masura libertatii cuvantului este de regula o masura a calitatii societatii.

Cea mai buna societate ar fi dupa majoritatea criteriilor de apreciere societatea care asigura completa libertate a cuvantului, evident, a cuvantului responsabil, care nu insulta, nu raneste, nu neaga, nu depreciaza, nu respinge, nu refuza alte libertati, fiecare cu legitimitatea ei.

4-A patra libertate accesibila oricui este capabil sa vorbeasca in gand este: ‘Sa gandesti ce vrei’.

Aceaata libertate aparent banala si accesibila oricui, este cumva cea mai subtila, pentru ca nici un individ nu poate spune ca realmente gandeste ce vrea, dar fiind ca este foarte greu sa stii ce anume nu ai vrea sa gandesti, inainte de a fi si gandit gandul nedorit.

Practic continutul gandurilor fiecarui individ respecta o anume ordine a prioritatii actiunilor si scopurilor, astfel gandim mai mult, mai sistematic, mai amanuntit, ceace vrem cel mai mult sa facem, sau ce este mai important de realizat si stim ca ni se permite sa facem, uneori gandim mai intens ceace suntem oblgati sa facem, dar nu am vrea sa facem.

In continuare cele gandite patrund in teritorii din ce in ce mai departate de lista de prioritati, catre situatii mai improbabile, spre proiecte mai dificil realizabile, spre actiuni mai neplacute, mai putin apreciate ca importante sau necesare.

Oricum nici un om nu poate pretinde ca gandeste numai ce vrea, dimpotriva sunt momente cand obsedati de ceva, gandim numai ceace nu am vrea sa gandim, dar gandul cu o incapatanare neverosimila, se fixeaza obstinat catre ceace ne provoaca neplacere, repulsie sau chiar suferinta.

Dar libertatea este inevitabil o alegere de situare autocontradictorie, din orice punct si catre orice directia am urmari o traiectorie optional eliberanta. Omul nu se naste cu o individualitate deja formata ci cu tendinte genetic mostenite de a primi o anume individualitate sau un set de variante individualizante posedand un nucleu comun, tendinte pe care le valorifica sau iroseste, dependent de mediul social in care se naste si dezvolta. Personalizarea matura, capabila se isi caute si gaseasca libertati se capata treptat de la semeni, prin invatare, prin influentare, prin impunere, prin pedeapsa, prin recompensa, prin exemplu.

 Data fiind masiva dependenta a viitorului subiect de semenii, el intra in viata complet neliber, este total legat de cei prin care a intrat in viata sau prin cei prin care supravietuieste si va capata o prima individualitate, perfectibila.

Evolutia alegerii libertatii este imprevizibila, cineva isi alege initial libertatea cea mai promitattoare si mai silentioasa, care il duce prin actiunile faptuite catre maxima nelibertate, altcineva prefera o libertate exterm de dificil de atind, dar care odata cucerita, ofera cea mai bogata si am spune imprevizibil plenara implinire de sine, ofera maxima libertate la care a sperat.

Numasi rareori cel ce se vrea liber cumva va si deveni liber cum si-a dorit, dar daca cineva invata cum sa se simta liber, cel care ‘stie sa fie liber’, stie cum sa vrea libertatea, stie cum sa isi ofere ‘libertatea dorita’, dar mai stie si cum sa nu interzica, agreseze, limiteze, dispretuiasca, sau respinga alte libertati.

Acea alegere de libertate bazata, sau obtinuta prin interzicerea, agresarea sau deprecierea altor libertati, este o libertate-constrangere, este mai intai o hetero constrangere, o constrangere a altuia, care se va transforma progresiv intr-o constrangere proprie, rezultata din efectele pe care le provoaca. Orice libertate care interzice alta libertate, ajunge in situatia paraoxala de a se interzice pe sine, prin conflictualizarea cu libertatea negata, prin replica primita de la acea persoana-liberatate agresata, care dorind sa se elibereze lupta contra libertatii oprimante.

Istoria este sirul exemplelor de alegeri lucide sau iresponsabile de libertati si spatiul confruntarii de toate felurile, intre variantele de libertati care nu coopereaza, care se resping, se fundamenteaza pe valori antagonice, care rezista numai prin interzicerea altor libertati.

Dar dificultatea principala, inca nedepasita in legatura cu definirea, proiectarea si realizarea libertatii, este ca inca nu stim ce anume este, ce semnificatie-modalitate bine determinata, putem aloca acestui concept.

Nu se poate spune ca a fi liber inseamna ‘a vrea orice’, pentru ca poti sa vrei ‘ca cineva sa vrea ca ‘tu sa nu resusesti ce vrei’, si pina la urma sa nu mai vrei, sau poti chiar sa fi paradoxal in formularea libertatii proprii, dorind sa vrei ceva si mai dorind sa nu realizezi ce vrei, deci sa te vrei si liber si neliber. Dar mai poti dori si actiona in asa fel ca cineva sa nu primeasca ce vrea, sau sa nu mai doreasca ceva, pentru ca I se interzice sa posede, pe aceasta cale intrand in conflict cu alta individulitate si limitand libertatea proprie la sustinerea confruntarii cu libertatea adversa pina la invingerea acesteia sau pierderea luptei cu acea libertate.

Prin judecati elementare se poate arta ca nici o libertate nu se poate descrie la modul ‘a face ce vrei, cat timp nu esti singurul doritor de libertate, pentru ca libertatea vointa ta de a face ce vrei, va intra inevitabil in competitie si va respinge sau leza alta libertate, fiind la randul ei negata sau ingradita, de o alta libertate identic formulata.

Dar si cand vrem ca libertatea noastra sa se manifeste ca realizarea unei configuratii distincte in realitate, putem fi in situatia de a ni se respinge sau refuza acea libertate, daca ceace dorim din partea naturii se impotriveste prorpiei libertati cauzal procesuale a naturii, daca starea sau evenimentul dorit ignora formele, proprietatile, energiile si interactiunile posibile in realitate.

Pe de alta parte nici un om nu poate vrea orice, nu poti fi liber in orice varianta posibila, dovada ca unii vor ceva, altii altceva, asadar si campul alegerii de variante libertati, diferite unele de altele, este limitat pentru fiecare subiect, in consecinta suntem neliberi in posibilitatea de a gandi-vrea orice fel de libertati, prin limitele imaginatiei proprii, generatroare de proiecte libertatii.

Lasam deoparte inevitabilele constrangeri socio interdictive sau socio coordonante de variante libertatire, constrangeri inevitabile, care impun fiecaruia sau marii majoritatia indivizilor, roluri si actiuni, sau interzic unele initiative, care pedepsesc agresivtatea nejustificata, sau ocolirea implinirii datoriilor sociale legic stabilite.

Filozoful mai modest, dar mai filozof, sau poate mai putin filozof, a definit libertatea autentica ca asumarea deliberta a constrangerii ca maxima libertate, sau liber este cel care accepta necesitatea conditionarii, cel care accepta datoria si implinirea datoriei catre societate, catre semeni de fapt, ca pe cea mai buna libertate.

Omul societal

Daca definim omul societal prin urmatoarele varietati socio-interactive:

1-Autosituarea socializanta prin intentie,

2-Agresivitatea si conflictualitatea,

3-Cooperabilitatea,

5-Curiozitatea,

6-Comunicabilitatea,

7-Autopersonalizarea si transferul de persoana,

8-Schimbul de servicii si performante,

9-Creativitatea,

10-Rationalitatea si cognitivitatea,

11-Senzualitatea,

12-Afectivitatea.

Fiecare din aceste calitati umanizante poate fi o unealta a eliberarii sau inlantuirii, dupa cum este utilizata sau ignorata.

Intentia este constienta de sine a individului mereu in cautare de personalizari particulare, este eliberarea de o ipostaza de sine si alegerea alteia, este legarea continua a individului de o anume varianta de sine, care il particularizeaza situant si orientant implicant.

Cu siguranta si alte fiinte poseda intentie, dar omul poseda o ampla ierarhie intentionala, el poate intentiona orice este formulabil si accesibil lingvistic.

Prin intentie subiectul pastreaza controlul situarii, proiectarii, desfasurarii, stoparii in orice punct si moment, si finalizarii oricarei actiuni, intentia este constienta activa, constienta constienta de sine, mereu in alerta, efectul fiind ca individul se poate cupla sau decupla ierarhic: de o intentie personalizanta, de o intentie particularizant operanta, iar in final de o intentie senzualizanta sau afectivizanta, care valorifica efectul multi-intentional inteactiv.

Ciudatenia este ca decuplarea intentionala de orice actiune fizica este completa, dar nu si decuparea intentionala de orice stare mental personalizanta, mintea noastra continuand sa functioneze si sa ne ofere alternative subiectivizante, fie ca vrem sa nu .

Este bine stiut ca gandim si cand vrem si fara sa vrem sa gandim, mintea functionand si constient si non-constient, construind si trimitand continuu catre constienta noastra de veghe, o varianta de ‘eu’, situandu-ne undeva, propunandu-ne un scop, daruindu-ne sugestii de atingere a acestuia.

Faptul ca mintea nu isi poate stopa intentional fluxul gandurilor, comunicand constientei tot felul de situari-satisfactii in care am fost si mai vrem sa mai fim, sau dorind altele noi, este realmente straniu, indicand ca am putea fi o entitate intentionala multipla, am putea fi compusi din mai multi indivizi diferiti, fiecare posedand intentiile proprii, nu am fi acea unitate de intentie, vointa si actiune, care ne credem.

Din faptul ca mintea alimenteaza constienta cu variante realitate, varinte de eu propriu si euri al semenilor, ofera criterii de alegere si decizii implicante, concluzionam ca am poseda o pluri individualitate, compusa din:

-Eul concret, eu activ personalizant care ne daruie persoana momentana cu multimea intentiilor situante active la un moment dat.

oferta realitate si oferta individualitate, care alege sau respinge lumea perceptiei sau lumile mintii, care se orienteza implicant in –Eul neangajat, eul coordonant de eu activ, ar fi acea constienta-constientizanta a individului mereu separanta de o varianta individualizanta, care ne permite sa ne extragem dintr-o alegere de eu si sa ne pastram in rezerva sau sa alegem un eu intentie diferit,

-A treia individualitate pe care convenim sa o numim ‘persoana martor’, ar fi acea subiectivitate intentional raportanta la dinamica eului activ, ca la un spectacol, ca la ceva distinct de eul martor. Subiectivitatea martor nu poseda intentii de intrare sau iesire din actiune, poseda numai intentia observarii si evaluarii efectelor intentiei active, intentia-spectator fiind individualizarea distincta a eului martor.

Nu stim din ce cauza nu ne putem controla mintea, nu o putem opri din actiunea lingvistic sugeranta de real sau de subiect implicat, dar probabil daca am fi capabili de o completa decuplare de eu activ, daca am goli mintea de orice continut persoana, interval realitate si actiune, si am atinge o constientizare fara ‘eu-modalitate’, ramanand constienti, fara sa constientizam ceva, nu am mai fi capabili sa redevenim specific constienti, sa preluam eul activ, legat de lumea sa.

In cazul posibilitatii golirii complete a mintii de orice eu intentional activ, pe intervale temporale oricat de mari, dar cu revenire la eul implicant, ar mai trebui sa functioneze in noi o a patra personalizare cumva autonoma, o ‘constiinta-persoana de veghe’, o supra constienta manipulanta a celor trei variante de euri: ‘activ, coordonant si martor’, persoana de veghe fiind in afara constientizarilor subiectului, dar stabilind mereu care ‘eu’ sa intre in actiune, pe ce durata si pentru care motiv.

-Agresivitatea produce dualitatea polara a subiectivizarii, generand ‘eul propriu’ si ‘eul opus, sau eul adversar’.

Agresiunea este o actiune confruntativa, orientata catre controlul, subordonarea, umilirea sau anihilarea adversarului, extragand din aceasta situatie aservirea adversarului si stari satisfiante.

Distingem agresivitatea fizica si agresivitatea numai mentala, conceptuala, care implica confruntarea intre modele de realitate, modele de persoana, sau modele de libertate, construite si argumentate-personalizate.

Bazata pe prevalenta valorica a persoanei si realizarilor fizice, conceptuale si afective proprii, agresivitatea intelectiva este orientata catre demonstrarea lipsei de performanta a persoanei adverse, a insuficientei conceptul argumentante, sau a lipsei de calitate a creatilor si valorilor adversarului. Conflictul conceptual duce la deprecierea valorilor, actiunilor si optiunilor de libertate ale adversarului.

Agresivitatea intelectiva are un spectru foarte larg de alternative conflictuale, incepand de la descalificarea prin insulta, pina la demonstrarea cea mai tehnica, mai strans argumentanta, a convingerilor si valorilor proprii si negarea detaliata a celor adverse.

In disputa intelectiva fiecare luptator urmareste sa surprinda cele mai mici fisuri in esafodajul demonstrant-auto justificant al adevrsarului, sa introduca in ele dinamita argumetatiei depreciante si la momentul optim sa declanseze demolarea personalitatii celuilalt, dar numai rational, sau numai declarativ, lasand fiinta fizica a celui invins sa isi identifice ea insasi si deplanga propria mizerie si nimicnicie.

Agresivitatea este o actiune conditionanta, antieliberanta, ea cauta mereu teren de disputa, opozitie si confruntare, nepermitand individului agresor sa se caute si regaseasca pe sine, sa intre in echilibru cu semenii prin refacerea relatiei cu sine, prin stingerea nevoii permanente de priorizare a sinelui propriu si obtinerea satisfactiei cu orice pret.

-Cooperabilitatea constientizata este o abilitate interactiva superioara conditionata de posibilitatea subiectului de a se modela intentional, de a  isi reprezenta semenii asemeni siesi si a dezvolta transferul actiunii catre semeni, realizand un comportament intentional socializant.

Cooperabilitatea societala implica un grad inalt de auto individualizare, cere o constienta ierarhizata, multi constientizanta, oferind individului posibilitatea de a recunoaste alte constiente si ale atribui continut, a aloca altora individualitate, intentii si scopuri, si a se reprezenta actionand impreuna cu ele, sau asupra lor, sau prin intermediul lor, pentru a se atinge un scop bine determinat.

Cooperabilitatea umana implica modelarea performantei satisfiante de nevoie proprii sau a altora, recunoasterea posesiei de catre alti indivizi a unor abilitati constructive sau confruntative asemanatoare celor proprii, sau diferite, inaccesibile celui care poate modela mental, cere sau organiza o cooperare. Una din cauzele aparitiei cooperarii este identificarea de catre individ a similituidinii personalizante cu ceilalti, de unde rezulta dialogul, schimbul de intentii, comunicarea reciproca de situari, dorinte si efecte ale realizarii acestora. Alta motivatie a descoperirii actiunii cooperante ar fi identificarea de catre subiect a unor semeni cu performante operante diferite de cele proprii, ianccesibile lui ca forta, viteza, precizie si calitate realizanta, calitati de care are nevoie pentru a atinge un obiectiv dificil.

Cooperabilitatea valorifica personalitatile dieferite ale membrilor unui grup posedand performante fizice,  senzoriale, mentale, intentional-comportamentale si evaluant-valorizante diferite, dar comunicabile si reciproc asociabile in vederea realizarii unui scop comun, formand grupuri de actiune.

Cooperarea umana implica posesia de catre subiecti a unor criterii valorizante si recunoasterea de catre fiecare a existentei unor criterii valorizant motivante in personalitatea celorlalti. Procedurile valorizante, atribuirile de valori si preferintele de actiune pentru dobandirea de valori, pot fi utilizate de subiect ca factori motivanti, pentru convingerea altora sa intre intr-o actiune-cooperare, din a carei finalizare reusita ar rezulta ceace doresc ceilalti sa posede.

In cooperarea intentionala bine organizata, fiecare participant trebuie sa isi faca un model propriu de actiune, sa faca un model personalizant implicant cat mai precis al celui sau ale celor cu care isi propune sa coopereze, sa puna mental in actiune fiecare personalizare modelata cu rolul care i se atribuie, sa caute intentional situatii de blocaj, lipsa de coordonare, de comunicare, sau realizare corecta de unii participanti a sarcinii atribuite, si sa incerce corectarea pe model a tuturor disfunctiilor imaginate, pentru a avea un pachet de presolutii la dificulatatile reale care vor apare cu siguranta in desfasurarea cooperarii efective.

Cooperarea este una din cauzele principale ale evolutiei umane, ea conecteaza continuturile constientelor prin punerea in comun a capabilitatilor intentionale si configurante ale participantilor la o cooperare, ea amplifica fiecare constienta aducand in ea prin comunicare, intentiile si abilitatile altor constiente.

Cooperarea asigura transferul oricarei informatii necesare la un moment dat intre toti participntii, ea da asistenta intentionala, procedurala, evaluanata si valorizanta fiecaruia prin fiecare si prin toti impreuna, ea adauga la propria entitate toate variantele de individualitate apartinand partenerilor, utilizabile la finlizarea optima a actiunii in curs.

Cooperarea produce un schimb sistematic de metode decizionale, operante, evaluante si valorizante, ea asigura o sistematica oglindire a fiecaruia in ceilalti si face posibila o mai lucida evaluare de sine a fiecaruia, prin compararea reprezentarii de sine, cu modelarile personalizante ale celorlalti.

Intr-o cooperare sunt puse in lumina performantele deosebite ale partenerilor, permitand fiecaruia sa compare si recunoasca unde este superior sau unde este intrecut de forta si abilitatea altora, generand o individualizare prin comparare, prin eventuala preluare de abilitate si personalitate, de la cel sau cei care se dovedesc eficienti si capabili unde ai vrea sa fii.

Dar in orice cooperare apare inevitabil competitivitatea, fiecare participant dorind sa actioneze mai rapid, eficient si la nivele implicante creative superioare partenerilor, sa fie apreciat si respectat de membrii cooperarii, si pina la urma sa primeasca o recompensa mai mare la finalizarea actiunii. In majoritatea cooperarilor la unii participanti apare dorinta de fi lider, de a decide ce actiune sa fie aleasa, unde, cand si in ce confitii sa fie declansata, sustinuta si finalizata, cum sa fie valorificate efectele actiunii de grup.

3-Curiozitatea este o proprietate subtila proprie majoritatii biosistemelor. Cel mai curios animal este omul iar aria curiozitatilor sale este nelimitata, tot ce intra in sfera perceptiei-reprezentarii, a intelectivitatii sau afectivitatii putand deveni obiect al curiozitatii si in continuare obiect al cercetarii, analizei structurale relationale, dinamice si explicant cauzale, rezultatul fiind descoperirea unei noi forme, functii, situatii, fiinte, producatoare de satisfactie.

Curiozitatea este baza cunoasterii, ea determina subiectul sa isi orienteze potentialul de observare, comparare, actiune si evaluare, asupra oricarui interval de realitate, individ, sau grup, si sa actioneze pentru a intelege, controla si utiliza lumea disponibila in atingerea libertatii satisfactie.

Cu toate ca inventat si construit sistemele informationale, programabile sa execute o diversitate de operatii prin limbaje specializate, omul inca nu a reusit sa atribuie algoritmilor cu diferite particularitati procesante, curiozitatea, sa aloce calculatoarelor programate ‘intentionalitatea curioasa’, sa transfere sistemelor o minima autonomie autosituanta si posibilitatea de a explora prin propriile motivatii si strategii cognitive, lumea fenomenala.

Curiozitatea poate fi spontana sau premeditata. Curiozitatea spontana in diferite variante apartine majoritatii fiintelor, ea deschide dialogul interactiv individ-ambient si conecteaza intentia la unsegment promitator prin continut.

Curiozitatea deliberata, premeditata declanseaza si intretine viu potentialul observant si analizant corelant al individului intr-un anume interval fenomenal si poate duce la un cuplaj interactiv sistematic, din care poate rezulta o informatie pretioasa si o noua cale de a satisface nevoi si primi placeri.

Curiozitatea premeditata este indicele unui individ cu performante observant interactive superioare, dotat cu o constienta multiorientabila intentional, apt sa reflecte ierarhizat parti de realitate in intervale specializate implicant de sine.

Curiozitatea este un spontan sau anticipant interogant, este sursa intrebarii-problema si mai este si sursa raspunsului, a gasirii acelei stari de sine in care noutatea isi gaseste legitimitatea primind un mecanism manifestant cauzal sau prin corelare cu ceva deja cunoscut.

Curiozitatea este o forta atractiva care determina apritia prioritatii implicante, declanseaza diferite proceduri explorant explicante, ea furnizeaza noi realitati probleme si uneori si raspunsuri-cauze la lumile descoperite.

In societatea actuala exista o varietate enorma de polarizari ale curiozitatii, iar oamenii isi transforma curiozitatile in actiuni cotidiene, sistematice sau in pasiuni si creatii personalizante, pe care le desfasoara in timpul liber, descoperind libertatea prin legatura curioasa cu orice si oricine.

Curiozitatea este o functie autonomizanta si individualizanta, ea ofera subiectului capacitatea de a explora pe cont propriu lumea, de a ii gasi surprizele si secretele si a le folosi ca surse de satisfactie.

-Comunicabilitatea este liantul socializarii, este reteaua de trasee si fluxuri informationale care transforma o multime de indivizi izolati intr-o macro individualitate cu un supercomportament unitar, reglabil lingvistic, unde informatia purtatoare de forma, miscare, intentie, valoare, circula precum sangele prin corp, irigand toate constiintele, toate personalizarile constituente, punand fiecare subiect la dispozitia tuturor.

Comunicare presupune un limbaj sau o multime de limbaje, fiecare cu puterea sa de a semnifica, descrie, trimite, primi si interpreta realitate.

Comunicabilitatea amplifica si multiplica constientele, ea cere constientizari ierarhizate, in care se pot realiza complicatele constructii si transferuri lingvistice.

Formarea, primirea si interpretarea de mesaje pretinde minim o cvadrupla constientizare a subiectului anume:

-Constientizarea de reprezentarea realului,

-Constientizarea de sine ca entitate constientizanta de real,

-Constientizarea de ceilalti ca entitati similare,

-Constientizarea constientizarilor alternativ constientizante ale celorlalti,

O eficienta relatie comunicanta cere modelarea partenerului cu aceiasi extensie a constientizarii de sine, reflectand intreaga sa alcatuire corporala, intentionala si mentala, exprimabila gestual si lingvistic.

Capabilitatea echivalent modelata de sine si de semeni, permite subiectilor sa organizeze si schimbe orice configuratie a mintii proprii dar si a mintilor semenilor, iar in fiecare configuratie mentala sa desfasoare orice realitate, incepand de separaea unei forme si miscari, pina la compunerea si dinamizarea operanta a celor mai complicate morfologii si functii imaginabile.

Prin intermediul limbajelor specific comunicante se introduc stari operante sau siruri orict de lungi de moduri procesante in sisteme sau subiecti, realizand grupuri intentional si specific cognitive sau agregate informationale integrate, unde circulatia circula la cere intre utilizatori cu ranguri participante bine definite.

-Rationalitatea fragmenteaza jocul supersomplicat si multi corelat al realitatii, separand componente pasive, component jucatori, reguli de joc, criterii de arbitrare-explicare si schimbare a regulilor jocului, permitand minti sa inteleaga sau imagineze provenienta modala a orice, sa derive o provenienta din alta provenienta, sa cupleze proveniente in ierahi progresiv conditionante si sa construiasca orice varianta de realitate din partile celei demontate si explorate-explicate cauzal.

Universul este un joc creativ cauzal, asta inseamna ca pentru orice obiect sau eveniment in desfasurare, se poate identifica un obiect eveniment anterior, trecut, care l-a influentat sau determinat modal si va mai exista un obiect sau proces ulterior, viitor, derivat din actiunea conditionant creativa a evenimentului prezent.

Rationalitatea separa universul in trei blocuri structural evolutive distincte, anume ‘trecutul’, cauza a prezentului, sursa a totalitatii starilor in manifestare, ‘prezentul’ realitatea efectiva, ’viitorul’, continuarea spectacolului prezent in alt prezent, prin propagarea continua a cauzelor si substraturilor care fac ca ceva sa fie si sa se schimbe.

Rationalitatea este stragetgia circulatiei lingvistice pe directii reciproc conditionante ale oricarui eveniment, este metoda identificarii surselor unui eveniment, continutului si efectelor manifestarii lui, este calea parcurgerii corecte a diferitelor trasee interactiv cauzale, conditionante de forma, relatie, miscare  sau comportament complex, este procedura explorarii si descoperii starilor fiintei universale din care emerge si in care se resoarbe particularitatea.

Prin rationalitate se disting si individualizeaza obiectual si dinamic, antecedentii unei stari reale sau personalizante, se analizeaza si inteleg conditionant constituentii unui ambient ori individualitate data, se pot face afirmatii predictive asupra descendentilor de orice fel care vor popula viitorul.

Rationalitatea construieste afirmatii cu diferite continuturi, le argumenteaza valabilitatea sau lipsa de valabilitate, descopera cum se poate atribui sau refuza coerent o anume modalitate.

-Creativitatea este calitatea unui individ de a construi alternative structurale sau functionale la orice realitate fenomenala sau calitate proprie, accesibila prin perceptie-reprezentare, sau prin separare conceptuala si modelare mentala, utilizand unul sau mai multe limbaje descriptiv analizante.

Omul este creativ in multe spatii obiectual interactive, este creativ gestual, manipuland fizic formele, relatiile, miscarile, obtinand configuratii cu insusiri noi, este creativ lingvistic in limbaj ntural, imaginand alternative de realitate, de individ, de grup socializat, de comportament individualizat sau colectiv.

Omul a inventat o multime de limbaje, artistice, filozofice, instrumentale, religioase, stintifice, fiecare apt sa extraga din realitate sau chiar individualitatea umana, o anume latura de invarianta modala, obiectuala, relationala, interactiva, intentionala, valorica, si sa opereze corelant-configurant numai asupra ei, punand in evidenta forme, dimensiuni, calitati, conditionari si legitati specifice. Folosind partile fundamentale ale realitatii sau individualitatii separate prin limbaje specializate, se poate descompune universul sau persoana in ‘factori primi’, in constituenti primari, in cele mai mici componente care inca pastreaza particularitatea modala a agregatului analizat-demontat. Presupunand acesti ipotetici factori primi apartinand oricarei realitati, sau numai unei realitati bine delimitate, ca principii generic modalizante, fenomenalizante, cauzalizante sau umanizante, se poate reconstrui intreaga natura sau parti din ea, asemeni asamblarii unei configuratii dintr-un joc cu forme gemometrice, alegand pentru fiecare tablou ambiental un traseu explicant-realizant, selectand componentele, regulile de conexare-invecinare pentru a genera multimea pozitiilor, relatiilor si miscarilor reciproce din care rezulta o varianta realitate.

O creativitate specific relationala si cantitativ cuantificanta , mai greu de realizat si inteles se obtine odata cu aparitia limbajelor si utilizarea specializate, logic-matematice, care separa invarianta cantitativa, stastica si dinermaica a naturii si ajuta la modelarea cantitativ –predictiva a starilor fenomenale.

Prima actiune creativa in spatiul realitatii realizand corelarea intre evenimentul real si evenimentul dorit, a fost gestul, prin care omul interfera prin propria energie si abilitate constructiva cu energia si cauza naturala, introducand propriile forme si evenimente intre cele natural cauzale.

Odata cu introducrea limbajului vorbit, eficienta instrumentului gestual configurant a crescut enorm, limbajul asistand constructiv gestul, separand prin nume-sens o parte din diversitatea operanzilor, cautand gestul compatibil cu obiectul, relatia sau contextul, permitand corelarea oricaror gesturi in orice combinatie si in lanturi gestuale oricat de lungi. Prin limbaj memorarea numeroaselor serii gestuale lungi si complicate se face mai precis si stabil, acelasi limbaj asigura si comunicarea lanturilor gestuale, iar transferul si controlul comportamentului gestual prin limbaj este un fctor deciziv in constructia si evolutia continua a socializarii si cooperarii socializante.

Dificultatile controlului ambientului provenite din impotrivirea sistematica a naturii la incercarile de a produce schimbari asteptate sau sperate, au oferit omului material de reflectie si au dus in timp la identificarea unei corelari necesare intre cum se actioneaza si ce rezulta, sau intre ceace se intampla la un moment dat si ceace urmeaza, constatarea corelarii intre serii de evenimente avand ca prima utilitate alegerea mai atenta a gesturilor aplicabile unui obiect sau miscare careia vrem sa ii schimbam intr-un anume fel pozitia, forma sau alti parametri caracterizanti.

Separarea unei relatii precise intre fragmentele succesive de realitate intre comportamente umane si consecintele constatate, a fost generalizata dupa milenii de observatie si numita ‘cauza sau factor cauzal’.

Cauza a fost probabil initial inteasa ca actiune intentionala a realitatii de a se comporta asemanator in conditii similare, iar mai tarziu a fost inlaturata ‘intentia’, lasand naturii numai calitatea de se manifesta similar in conditii similare.

Capatul final al unui proces sau lant cauzal a fost numit ‘efect’, dar efectul e o calificare relativa, orice interval fenomenal ales ca ‘agent cauzal’, poate fi tratat ca efectul unei cauze anterioare, dar poate fi si o cauza pentru consecintele ulterioare, daca modalul ‘efect’ separata la un moment dar continue sa se schimbe sau sa chimbe ceva, sa produca alte efecte.

Prin criteriul creativ ‘cauza’ si urmarea ‘efect’, realitatea a fost fragmentata cu timpul in lanturi transformante de stare obligatorii, o stare cauza fiind acea forma, miscare sau calitate interactiva care declanseaza si intretine un sir de evenimente cu un continut distinct.

Descoperirea cauzalitaii ca o necesara legatura intre o serie de stari reale sau intre o actiune umana si o consecinta, a declansat cautarea criteriilor cauzale specifice care produc fiecare tablou sau proces fenomenal, iar natura a fost pentru prima data analizata, descompusa si recompusa structural si procesual, prin agentii cauzali.

Odata cu izolarea cauzalitatii, ea a fost deplasata si pusa sa functionaze in universul individualitatii, omul insusi devenind o fiinta cauzala, fiecare din intentiile sale, din actiunile sale gestuale sau lingvistice, fiecare din starile sale mentale, avand o cauza, fie ea naturala, sau  o cauza oculata, o cauza creativa divina.

Construind si aplicand realitatii in decursul a zecii de milenii, o multime de variante gestuale si combinatii intre ele, incercand in toate felurile sa miste membrele, iar prin ele sa miste formele devenite unelte, omul a descoperit diferitele limbaje specializate, iar prin ele  a creat multimea stiintelor si tehnologiilor.

Unealta fizic si conceptual configuranta a cucerit si ocupat gandurile, inventivitatea si sperantele tuturor si a produs o multime de rezultate, satisfactii dar si deceptii, unealta si tehnologia salvand vieti, oferind servicii, daruind placeri noi, dar producand si efecte negative, distrugand vieti, amplificand negativ schimbarile ambientale cu efectele bine cunoscute.

Creativitatea lingvistic specializata a demarat mai lent, data fiind precisa conditionare conectanta intre sensurilor cuvintelor limbajelor specializate pentru a obtine descrieri de stare relevante, dar atunci cand oamenii au avut destul timp, curiozitate si imaginatie sa se joace cu sensurile cuantificate, au descoperit uluitoarea lor capacitate de crea apropape orice, incepand dela sinteza cantitativa si calitativa a realitatii pina la la precisa analiza morfologica si functionala a corpului uman.

Limbajul este o unalta exterm de complicata cu o multime de anvelope semnificant-modale si alternative modelante de realitate, iar manuirea lui virtuoasa cere mai mult decat rabdare si exercitiu, cere daruire, rabdare si talent, adica pretinde dedicarea intregii fiinte  a individului la descoperirea si utilizarea creativa a unui limbaj specializat.

Cuvantul face posibile cele mai banale dar si cele mai stranii constructii de realitate combinand la inceput intamplator pre sensurile primelor variante de limbaj natural, iar mai tarziu dupa anume reguli sintactice si semnificante, obtinand criterii de corectitudine si de falsitate utilizanta, descriptiva sau interpretant-semnificanta. Gestul fizic se poate aplica sau corecta, numai in realitate, cerand consum de energie si timp, uneori producand vatamari si suferinte.

Gestul lingvistic este mai putin periculos, incomparabil mai rapid, mai flexibil, mai divers configurant creativ, mai adaptabil la orice obiect sau eveniment, dar mai pretentios utilizant, cerand o forta intelectiva deosebita, pentru a fi selectionat si actionat cu eficienta.

Rationalitatea si imaginatia sunt strategia optima de utilizare a limbajelor cuantificante, pentru a construi explicatii cauzale si predictii de realitate, iar imaginatia partial relaxata rationalizant, este sursa creatiilor de realitate posibila dar mai ale imposibila, efectiv, realitate fictiva, producatoare de surprinza, incantare, tensiune sau groaza, toate dorite de subiectul emancipat prin utilizarea intensiv creativa a limbajelor.

-Creativitatea prin rationalitate, inspiratie sau combinatii in diferite proportii, sunt subiecte si tehnici creative prea diferite, vaste, complexe si cu prea multe necunoscute, pentru a fi analizate cauzal functional, mintea noastra pastrand inca secretul creativitatii.

-Afectivitatea este cea mai umanizanta si mai neinteleasa stare functionala a mintii. Putem presupune ca descoperirea posibilitatii provocarii starilor de placere dar si de neplacere prin stimuli fizici si actiuni creative distincte a declansat jocul omului cu senzualitatea sa si mai tarziu cu emotivitatea sa.  Introducerea evaluarii si valorizarii componentelor realitatii sau a subiectului si actelor sale, pare dintr-o perspectiva ascetica, un capriciu periculos, captand si agresant de individualitate, de care ne-am putea lipsi, dar o asemenea judecata este pentru omul comun de neacceptat.

Numai evaluand-valorizand si senzualizand sau emotionalizand valoarea, omul ordoneaza dupa prioritati sau de lunga durata partile si evolutiile naturii, deasemeni ierarhizeaza afectiv persoanele prin priorizari de intentii, gesturi, atitudini sau actiuni.

Valorizarea este consumabila efectiv, senzual si afectiv, prin stari de atractie sau repulsie, starile afertive fiind cele mai importante in viata noastra dar ci cele mai greu de analizat si explicat.

Daca omul ca dealtfel orice vietuitoare, nu ar putea evalua si valoriza lumea sa si daca nu ar putea metabiliza senzual si mai tarziu afectiv, valoarea, el nu ar poseda nici un criteriu de orientare si cuplaj transformant cu ambientul, nu ar avea metode motivante, de alegere intre diferite alternative de ‘a fi sau a nu fii’, nu ar putea descoperi si valoriza-afectiviza, multimea starilor de sine, siesi necunoscuta, stari emotivante prin care se poate face intr-o alternativa mai interesanta, mai incitanta, mai creatore de dependenta de sine.

Exista si filozofii vechi de milenii, care afirma ca intreg universul este un sistem pasional, bazat de interactii si repulsii cumva afective, complet personalizabile, realitatea avand ‘un eu natural pasional’ inteles ca ‘motorul principiu’, care pune in miscare substanta si energia eliberand multimea starilor ei, eu global creativ care prin combinatii subtile aduce in fiintare si subiectul pasional si rational, cel care recreaza realitatea prin forta pasiunii, dar asistat si de rationalitate.

In prezent pare straniu sa numim ‘pasiuni si emotii’, atractiile si repulsiile intre particulele elementare, sa caracterizam ca ‘relatii afective’ diferitele reactii nucleare, chimice, radiante si sa tratam ca ‘personaje sentimentale’, multimea de combinatii care rezulta din diferite declansari de energii aplicate starilor substantei, dar asemenea punct de vedere ar putea aduce abordari explicante noi, ar furniza informatii si cunoasteri suplimentare.

Probabil cand vom intelege mai bine cauzal si evolutiv lumea noastra vom constata cu surprindere ca dragostea, ca atractie si suferita ca repulsie, fiecare cu infinite nuante, sunt sursa realitatii si diversitatii ei, iar sentimentele polare sunt fortele care anima, constientizeaza, afectivizeaza, asuma, constuiesc si distrug universul.

Morala

Majoritatea oamenilor cred ca stiu ce sens are cuvantul ‘morala’, sau cum trebuie sa te comporti pentru a fi moral, dar punerea in practica a acestei ipotetice cunoasteri arata ca acest concept ori nu este corect inteles, sau punerea in practica a cerintelor unui comportament moral este atat de dificila sau lipsita de consecinte pozitive imediate, incat descurajeaza pe cei care incearca sa o faca.

Omul este agresiv din necesitate, natura ii pune atatea obstacole si pericole in fata pe care numai prin forta, curaj si abilitate le poate depasi , incat agresivitatea este un criteriu al supravietuirii.

Dar agresivitatea indreptata de om asupra omului este cea mai rea aplicatie posibila a agresivitatii, atunci cand omul isi devine siesi dusman, toate calitatile sale umane sunt prin adversar si reciproc, iar umanul personalizat intr-un individ devine un obiect al dispretului, furiei, urii si dorintei de distrugere, pentru alt sau alti indivizi.

Sirul socializarilor umane au progresat extrem de lent in asigurarea celor necesare supravietuirii tuturor membrilor, datorita ignorantei initiale a celor care aveau nevoie de foarte multe dar nu stiau cum anume sa le obtina.

Este bine cunoscut ca orice nevoie umana se poate satisface intr-o diversitate de feluri, dar randamentele de realizare sunt diferite si crescatoare in proportie cu performanta procedurilor satisfiante.

Unealta a fost cea mai mare descoperire a candidatului la numele de uman, iar evolutia continua a uneltei a coincis cu evolutia continua a masurii satisfacerii colective a nevoilor de baza si nu numai.

Dar si daca stii cum sa faci ceace ai nevoie la un moment dat si ai si unealta portivita, apare o dificultate anume lipsa de dorinta de a te supune unui efort sistematic, uneori periculos, pentru un efect relativ modest care se consuma rapid, si atunci mintea ingenioasa descopera o cale mai simpla de a obtine ce doreste corpul, adica prin preluarea obiectului dorit de la cel care il poseda, pentruca intr-un spatiu societal de regula exista la cineva ceva care satisface o nevoie. Daca unii indivizi socializati nu s-ar angaja continuu sa isi castige prin actiune creativa, mijloacele de existenta, grupul ar fi sortit pieirii, iar cea mai simpla cale de satisfacere pentru omul fara umanitate, ar fi sa isi lipseasca semenul aflat in posesie, de cele necesare, bucurandu-se el de roadele muncii altuia.

Morala este acea actiune asumabila de colectivitate care are rolul de a diminua pe cat se poate actiunea agresiva a individului asupra semenului, ea prescrie ce anume nu trebuie facut asupra cuiva, intr-o colectivitate, datorita efectelor deosebit de grave pe care le produce asemenea actiune asupta faptuitorului si asupra victimei.

Dealungul timpului au fost propuse, argumentate si aplicate cu rezultate mai mult sai mai putin vizibile, o multime de variante morale, dar cum omul activ evolueaza continuu, inventand mereu alte cai de satisfacere, atat subiectul moral, care isi satisfacea prin efort realizant nevoile ca si cel ‘imoral’ cel care isi folosea semenul ca sursa de aprovizionate cu cele dorite, au evoluat permanent.

Evolutia umana inseamna o expansiune sistematica a instrumentelor cunoasterii de orice fel, a cunoasterii practice prin care actionand ingenios si corect cauzal asupra naturii o poti convinge sa iti ofere cele dorite, a cunoasterii socio cooperante care stabileste impartirea sarcinilor intr-o actiune de grup, si mai ales a cunoasterii macro-decizionale, care stabileste organizarea intregului agregat societal in grupuri specific cooperante, pentru a mari randamentul actiunii comune.

Rationalitatea este instrumentul operant prin care omul poate negocia eficient cu realitatea obtinerea celor necesare, dar mai este si calea prin care individul cu mintea agera dar lipsita de remuscari, isi poate transforma semenii in unelte personale, servindu-se de ei ca de cele mai eficiente si usor de manipulat forte disponibile, pentru a isi rezolva problemele.

Istoria umana este un sir continuu de conflicte de diferite amplitudini si durate, si nu trebuie sa cercetam prea mult pentru a gasi cauzele acestora, ele rezida in conceptia generalizata ca semenul poate fi folosit ca instrument al satisfacerii dorintelor proprii.

Principalul obstacol care opreste pe unii sa se foloseasca numai de ceilalti pentru a avea cele dorite, este lipsa de curaj, forta, si agresivitate, necesare pentru a declansa si sustine un conflict interuman, pentru ca in mod firesc cel agresat rapunde la fel, fiecare preferand sa isi controleze partenerii nu sa fie la dispozitia lor.

Atunci cand conflictualitatea interumana devine un mijloc sistematic de a subordona semenul vointei proprii si a obtine prin el cele necesar, problema supravietuirii unor intregi colectivitati este pusa in pericol si a fost pusa in pericol, prin specializarea unor colectivitati umane in agresivitate si utilizarea agresivitatii ca metoda a supravietuirii. Printr-o violenta sistermatica, din ce in ce mai eficienta si necrutatoare, unele grupuri umane au transformat semenii in uneltele propriei prosperitati, iar societatea globala a devenit un camp de lupta, unde conflictele nu se mai terminau.

Rolul moralei a fost sa tempereze cumva aceasta frenetica conflictualitate interumana, iar masura in care a reusit o putem stabili din perspectiva prezentului, acum cand prin cunoasterea si aplicarea crerativa a legilor naturii potentialul distructiv este complit, iar utilizarea lui pe scara mare ar scoate din istorie omul ca specie.

Una din cele mai evoluate morale actuale, este morala crestiva, introdusa si socializata acum doua milenii prin asa numitul fiu al Lui Dumnezeu, Iisus Hristos, care a trait potrivit traditiei intre anul 6 i.Hr si anul 27 d. Hr.

   Morala crestina se formuleaza distinct in cele zece porunci, dar se mai poate cuprinde compact in numai doua recomandari fundamentale anume:

1-Iubeste-ti sau pretuieste-ti aproapele ca pe tine insusi,

2-Iubeste si pretuieste pe Dumenzeu mai presus de toate, el fiind autorul universului si creatorul diversitatii umanului in care universul se reflecta in atatea feluri distincte, uneori cooperante alteori antagonice.

Potrivit traditiei Iisus Hristos a avut o origine divina, a fost trimis de Dumnezeu, creatorul a toate pentru a salva umanitatea de pacatul agresiunii semenului asupra semenului, de nesfarsitul conflict care punea in primejdie specia umana.

 Expusa in propozitii scurte si clare, morala Hristica este aparent usor de inteles conceptual, mai greu fiind de aplicat, dar dificultatea aplicarii poruncilor lui Hristos arata ce ele contin un nucleu de cunoastere asuns, extrem de complicat si greu de atins si inteles corect, de mintea omului comun, care trateaza aceste recomandari-porunci ca pe niste simple indicatii de implicare sociala, de care poti sa tii sau nu tii seama, rezultatele nefiind foarte diferite.

 Nu discutam potentialul profund umanizant si optimizant socializant al moralei crestine, el este bine cunoscut, bine prezentat si argumentaat in numeroase lucrari de specialitate, vrem doar sa subliniem o latura mai putin discutata, sau mai putin evidentiata a moralei crestine, anume transcenderea umanului prin respectarea celei de a doua recomandari fundamentale, ‘Iubeste pe Dumnezeu mai presus de toate’

Iisus isi atribuia siesi origine divina si conform traditiei a sprijinit practic afirmatiile sale prin posesia de puteri miraculoase, prin vindecarea cu un singur semn sau cuvant, a unor bolnavi gravi sau infirmi, dar a dovedit ca nu este uman prin puterea de a readuce la viata, a invia pe cel mort.

Morala crestina ca dealtfel orice morala autentica isi propune sa relaxexe relatia valorica a omului comun cu lumea sa, sa ia mai putin in apreciere si dorinta de posesie cele lumesti si sa isi intoarca atentia catre suferinta semenilor, sa daruie celorlalti prisosul propriu, aducand multumire celor in saracie sau suferinta.

Dar diminuarea patimii si cautarii umane dupa cele ce provoaca placere si fuga necontenita de cele ce nu ne plac, poate avea o consecinta imprevizibila si am spune nefireasca, anume ea poate duce la limita, la desprinderea individului de propria individualitate polara, fixata in atractie si repulsie, si recuperarea sau primirea unei stari noi, fara individualizare, intrarea in ‘Eul divin, in eul pur’, care nu mai vrea nimic din ce este lumesc, are cu totul alte valori, daca mai are valori, Eul divin pretuind numai puterea de a umaniza corect eul lumesc, de a darui omului legat pace externa si interna, echilibru sufletesc si aceiasi forta de despindere ireversibila de cele omenesti, pe care a atins-o el.

Omul doreste libertatea si crede ca o poate primi prin placerea simturilor, prin incantarea mai bogata a emotiei, sau prin virtuozitatea creativa a rationalitatii si imaginatiei, dar fiecare din aceste presupuse cai si actiuni ale eliberarii, sunt in fapt trasee ale dependentei, sunt stari de fixarii intr-o personalitate care nunisi apartine si nu isi poate apartine.

Persoana polara, cuplabila prin dorinta si repulsie, are mereu nevoi si mereu impulsul sau obligativitatea satisfacerii, este in fapt un automat al autointretinerii multimii de parti si functii corporale si sufletesti, prin care isi primeste exprimarea de sine, prin care exista.

 Pradoxal morala care pare o ingradire in plus a libertatii prin latura ei normativ interdictiva severa, este de fapt vectorul care ar putea purta subiectul capabil sa I se supuna pina la capat, catre adevarata libertate, catre ipotetica lume a creatiei de sine unde se naste omul dependent, care nu se cunoaste dar se doreste si se cauta, dar unde se mai gaseste si arta creatiei celui care stiind cum este, prin cine este astfel si cum poate fi diferit, alege acea varianta de sine in care dispare dependenta prin corp , sentimente si gandire in favoarea situarii in totala autodeterminare de sine prin posibilitatea constructiei deliberte de sine cu toate detaliile.

Omul este cuplat la lumea sa prin simturi si reprezentari, activat sa o exploreze prin conditionari-nevoi, capabil sa o cuantifice modal, cerceteze, cauzalizeze si valorifice pentru a dobandi multimea satisfacerilor, prin gandire, toate aceste calitati aparent eliberante fiind numai legaturi cu lumea si prin lume legaturi cu un sine mereu limitat, mereu centrat sa isi intretina fiinta, sa isi dea atentie, sa isi identifice limitele si sa le prelungeasca limitat prin satisfacere.

Dar subiectul care se intretine pe sine e scalvul propriei fiintari, cat timp nu stie cum anume ii intra in fiintare si functioneaza fiinta, cum primeste si desfasoara in jurul sau o lume aparent externa, cum o separa in frontiere modale, cum apar in eul necunoscut starile de dependenta de sine prin dependenta de partile lumii, cum prin consumul partilor lumii se ‘elibereaza in el’  varietatea atat de atractiva a satisfactiei, dar si diversitatea atat de negata a neplacerii si durerii.

Nestiind cum se transforma pe rand in placere si ne placere, cum isi primeste eul dorit sau eul refuzat, omul cauta sa isi alimenteze corpul si spiritualitatea lacoma de realitate, cu cele crezute hrana pentru trup si hrana pentru suflet, ignorand ca ambele laturi individualizante sunt numai consumatoare de suport ‘fizic si informational’, intretinand un ‘eu mecanism’ care are o singura insusire, sa isi caute cele prin care functioneaza, dar sa nu vrea sa inteleaga, sau sa nu poata intelege cat timp isi conserva intentional eul, ce alt individ ar mai putea fi, cu ce altceva se mai poate hrani, si daca exista cumva o stare in care frunctia si mecanismul dispar, dispare conditionarea de orice si apare ‘libertatea constructiei de sine’, a  celui care nu mai are nevoie de nimic pentru a exista si a darui si altora existenta.

Cand dispare nevoia, dispare necesitatea implicarii, fara nevoie dipare intentia, dispare actiunea, dispare cunoasterea satisfianta, dispare valorizarea efectelor cunoasterii satisfiantea, iar in final dispar senzualitatea si emotiia implinitoare de personalitate dependenta.

Morala superiora in care subiectul se refuza integral pe sine, este forta de propulsie care realitatea in care nu exista nevoie iar de aici decurge totalitatea celorlalte inexistente, a realitatii, a eului, a dependentei eului, a cunoasterii temporar deconditionanta, a acelor forte care in aperenta propulseaza subiectul catre orice,, dar in fapt il fixeaza in indentitatea cu ignoranta de sine.

Acasta forta de transport propulsie a moralei catre o alta lume, catre o lume superioara, a fost gasita si utilizata inainte de aparitia moralei crestine, de catre moralistii intelepti ai orientului antic.

Cel mai cunoscut moralist si cunoscator de sine al lumii orientului a fost Buddha, care a trait aproximativ intre 563 si 483 i.Hr, care a redescoperit prin sine si a recomandat si altora o cale morala de atingere a unei ipostaze supra-umane, in care omul isi identifica geneza de sine prin cunoastere de sine.

Dupa Budha omul care se cunoaste prin calea pe care o expune el, nu mai vrea sa se experimenteze ca om obisnuit, nu mai vrea si nu mai cauta sistemtic omul si placerile omenesti-lumesti, nu se mai doreste si apreciaza ca om aunci cand afla ‘cine este’, cand descopera adevarata natura de iluzie a omului si lumii simturilor, si mai descopera ca singura realitate si singura persoana care merita cautate si cultivateeste realitatea care nu se cauta, nu se consuma, nu hraneste si conditioneaza persoana.

Omul corporal si fenomenal crede ca el ‘exista’ penru ca ‘lumea externa exista independent de el’, dar cel care atribuie lumea unei gandiri creatoare, care inlatura realitatea din autonomie si existenta fara subiect, intelege ca universul este pentru ca el este, ca el hraneste cu modalitate si devenire lumea reala, nu lumea il hraneste cu substanta, energie si cele necesare pe el, iar dependenta ‘lume externa- persoana creata’, se inverseaza devenind ‘persoana-realitate prin persoana, lumea intrand in subiect, fiind creata ca reprezentare de subiect, hranindu-se pentru a fi aparent autonoma, cu simturile, cu reprezentarile subiectului, cu nevoile lui, cu actiunile lui, cu acele cunoasteri naturale care dau in mod eronat realitatii fiinta independenta, cauzalitatea si creativitate prin sine. 

Binele si raul

Exista doua cuvinte generalizante care ne situeaza in spatiile preferintei sau respingerii, calificand unitar starile de satisfactie sau de nonsatisfactie, acestea sunt ‘binele si raul’

Binele este cauza  care ne aduce in acceptare si armonie cu cel care suntem, ne ofera ce dorim, nemai ramanand ceva ce ar mai trebui cautat, posedat si simtit, iar raul este opusul, este tot ce nu am vrea sa fim, sa ni se faca, sa simtim, sa preluam si pastram in fiinta noastra.

Binele ne pune in acord prin simturi, actiune si gandire cu noi insine iar Raul in dezacord total, Binele ne duce in teritoriul perfectiunii fara fisura, a simtirii si gandirii, Raul ne trimite si fixeaza in acea conflictualitate cu exteriorul sau cu cel care suntem, care ne pare cea mai greu suportabila ipostaza a fiintarii.

Dar in lumea noastra nici Binele complet, total, binele absolut, binele care isi exprima, iradiaza si ofera plenitudinea ‘bunatate’, atoate satisfianta, maxima, egala siesi, nu este de gasit, dupa cum nici Raul suprem, raul perfect, in care nu mai ramane o farama de posibilitate a intrarii in ceva diferit, a transcenderii rautatii.

Binele si raul uman sunt stari relative ca intensitate si tranzitorii, sunt daruri ale realitatii catre fiinta, sau daruri ale fiintei noastre interioare catre fiinta externa, daruri ale eului profund si stabil catre eul superficial si labil, obligat sa se desprinda mereu de sine si sa reintre in sine, impins sa circule continuu prin labirintul nevoi si dorintei de satisfactie.

Cum filozoful este mereu in cautarea celor absolute, a acelui ‘Absolut’ de orice fel, dar fara nuanta, fara cresterea si scaderea proprie relativului si efemerului, care efemer fluctuant oglindeste nostalgic si neputincios in hetero absolutizare, ‘inaccesibilul absolut’, el vrea sa gaseasca un absolut si pentru diada ‘Bine si Rau’. Filozoful crede ca daca exista ‘absolutul binelui si raului’, el le poate gasi fie in sine, fie in afara sa, dar gasindu-le si intemeind prin rationament demonstrant aceasta inegalabila reusita, el va legitima toata realitatea si toata umanitatea in diversele ei treceri dela bine la raul si invers, ca efecte ale acestor doua mari forte principii, acstor unice cauze a toate care sunt sau devin.

Pentru filozof ‘Binele si Raul’ se desprind de uman si transcend umanul, transcend orice realitate, orice fel de individualitate, sunt conditii ale fiintarii, refiintarii si desfiintarii, sunt sursele intrarii in manifestare si ale iesirii din manifestare a universului, sunt resorturile necurprinselor framantari ale persoanei care se cauta pe sine numai acolo unde nu se poate gasi.

Binelui I se atribuie puterea creatoare a orice, iar Raului calitatea opusa, dar cum creatia presupune loc si motive pentru creatie, si cum creatul inlatura necesitatea re-creatiei, trebuie sa fie ceva-cineva Rau, care sa inlature creatul din fiintare si sa aduca principiul creativ ‘Bine’ in necesitate de actiune, pentru a umple golul nefiintarii cu o noua fiintare, care odata intrata in exprimare dee sine, trimite din nou in inacctiune principiul creativ si pune in actiune pe cel distructiv, prelungind fara limite ciclurile facerii si distrugerii.

In aceasta viziune a ciclurilor creatiei prin constructie si demolare, Binele si Raul sunt de fapt partenerii absoluti, care numai impreuna pot relua fara oprire geneza modalitatii si persoanei, Binele fiind proiectantul fiintei cosmosului , iar Raul, cel care dupa ce lasa un timp fiinta creata in cautare si gasire de sine, o inlatura din fiintare, pregatind terenul pentru alt inceput, alt scenariu unde Binele isi desfasoara virtuozitatea inventarii noutatii persoanei, iar raul isi arata forta conflictualizarii si distrugerii, inlaturand fara urme, o lume si o constienta de sine, ce pareau fara de sfarsit.

Analizand atent relatia ‘bine-rau’, tradusa in opozitia ‘a fi si a nu fi’, filozoful a rationat ca ‘fiintarea’ nu poate fi fara ‘ne-fiintare si re-fiintare’, ceva numai identic siesi, efectiv ‘ne-existand pentru sine’, cu atat mai putin pentru ceva diferit de sine.

Pentru ca identitatea de sine sa ‘fie-existe’, macar pentru sine, este necesar ca identitatea de sine sa ‘identifice continuu identitatea de sine, adica sa se aduca pe sine in nelimitata recunoastere de sine si suprapunere a sinelui recunoscut peste sinele recunoscator, realizand oglindirea de sine a sinelui in identitate de sine.

 Intrarea in identificare de sine, a identitatii de sine si auto-existentierea identitatii ca identitate identificanta de identitate de sine, se realizeaza cand in identitatea de sine apare procesul  recurent al auto constientizarii ‘identitatii in actiune identificanta a identitatii de sine, aceasta constientizare a re-identificarii identificarii identitatii de sine, este calea intrarii identitatii de sine in identificarea cunoscatoare a ‘identitatii individualizante de sine’.

Reconstructia identitatii in identitatea identificanta de identitate de sine, da putere si temei de ‘existenta prin sine’, identitatii identifiante de sine, dar duce si la desprindrea identitatii identifiante, a identitatii creatoare, de identitatea identifiata si astfel dependenta de prima.

Scindarea identitatii in identitatea identifianta creatoare, si identitatea identifiata-creata, initiaza transferul auto identitatii de sine creatoare, in identitate de sine generata si dependenta, iar acest transfer aparent al fiintei creatoare in fiinta creata, determina intrarea in sine a Raului si declansarea procesului distrugerii, dar a distrugerii numai a identitatii de sine creata, pentru ca identitatea autoidentifianta de sine, echivalenta Binelui creator, isi pastreaza capacitatea continuei re-innoiri de sine, dar numai ca reinoire efemera, perisabila, supusa degradarii.

Raul ar fi cel care distruge nu Binele ci reflectarile de sine ale binelui, reflectari la fel de diferite de Binele perfect, pre cat de diferita este imaginea chipului intr-o oglinda, de chipul reflectat.

Reflectarea chipului, se distruge prin spargerea oglinzii, dar pastreaza intact chipul sursa, chipul autentic, autonom existential de oglinda si de chipurile din oglinda.

Filozoful adora jocurile de cuvinte care obscurizeaza mereu transparenta, el cauta meru sensuri care mai degraba ascund decat clarifica si pun la dispozitia intelectivitatii, modalitatea si geneza modalitatii.

Ca in multe alte propuneri de creatie prin cauze prime si in cazul ‘binelui si raului’ stari manifestabile relativ si modal, in si prin individ’, stari persoana care prin natura fluctuanta a persoanei sunt tranzitorii, mereu interschimbabile, filozoful a incercat sa gaseasca o legitimitate autonoma de subiect ‘Binelui si Raului’, sa introduca ‘Binele absolut’, in identitate de sine’ si ‘Raul absolut’ in egalitate de sine’ ca surse ale binelui si raului din uman.

Filozoful a dorit si inca spera sa fixeze binele intr-o fiintare necontingenta, la fel si raul, sa le transforma apoi pe fiecare in surse ale alternativelor binelui si raului experimentabile de subiect.

Este o asemenea absolutizare a binelui sau raului plauzibila?

Pot fi facute doua feluri de tensiuni auto situante proprii subiectului, facute responsabile de creatia lumii si omului si de polarizarea lui afectiva sistematica?

Raspunsul poate fi ‘da’ daca admitem gandirea numai filozofica cu rationamentele si logica ei calitativa, si este ‘nu’, daca cerem mai multa precizie si coerenta, in acel mecanism cauzalizant creativ a toate, cerem un proces creativ distinct operant, prin aceste doua ipotetice forte absolute, care afara de axiomatizarea absolutitatii prin ‘identitate de sine’, nu mai primesc si nu mai pot primi nici o alta calitate.

Dar atractia unei discrusivitati ambigue, usor creatoare de orice, prin introducerea de principii generatoare de realitate-fiinta, fara prezentarea unui mecanism generant, este mereu irezistibila si a durat milenii, filozoful introducand ‘Binele din spatele binelui uman’ si ‘Raul sursa a tuturor relelor umanului’, motivand binele din om prin ‘Binele neuman’ dar umanizabil, la fel si cu entitatea Raului plasata in afara umanului, care se insidiaza mereu in individ ca rau distugator de uman.

Revenind la binele si raul accesibile simturilor si mintii spunem ca ne simtim ‘bine’ in timpul si dupa consumarea unei mese abundente si gustoase, cand participam la o intalnire unde suntem apreciati, ne intalnim si ascultam sau conversam cu persoane celebre, interesante. Ne mai simtim ‘bine’ intr-o relatie senzuala sau afectiva reusita, sau cand realizand ceva, suntem apreciati, respectati si invidiati de semenii nostri.

Afirmam ca ceva este ‘bun’ daca indeplineste conform asteptarilor un anume scop sau serviciu, rezolva peste asteptari o nevoie, sau ne simtim bine cand ni se implineste o dorinta, ni se inlatura o suferinta, se relaxeaza o tensiune sufleteasca.

Declaratia aprecianta ‘bine’ determina o evaluare generica, o specificare a incadrarii unui obiect, calitate, individ, interval de realitate sau eveniment social, intr-un interval de intensitate senzorial sau emotiv aprecianta.

Raul ar cuprinde multimea starilor contrarii, cand ceva nu ne place, nu se desfasoara cum dorim, cand nu suntem tratati si apreciati cum speram sau credem ca meritam, nu ne este oferit un serviciu pentru care am platit, cand suntem tinta unui sau mai multor factori agresanti, naturali ori sociali, generatori de neplacere, tensiune, frustrare ori suferinta. Rau este acel subiect sau obiect care ne cotrazice, ne neaga, ne depreciaza, ne contrariaza, ne este mereu adversar, ne agreseaza, conflictualizeaza si umileste, ne absoarbe increderea in cel care ne presupunem, ne pune intr-o continua nesiguranta si teama fata de un prezent dificil si un viitor imprevizibil, periculos si incontrolabil.

Binele sau raul pot patrunde evaluant si in spatiul estetic si deveni calificanti ai unui creator sau unei opere de arta, de orice fel.

Un artist poate fi bun prin talent si calitatea operei, sau rau prin lipsa de har, un spectacol poate fi bun sau rau, dupa cum ne identificam sau respingem personalizarile si evenimentele imaginate.

O abilitate si tehnica creativa este si ea polara, deasemeni, o carte, piesa de teatru, o compozitie sau interpretare muzicala, o pictura, o constructie fizica ori conceptuala cu orice continut estetizant, pot fi incadrate in ambele intervale calificante ‘bine sau rau’.

In stiinta si tehnologie, binele si raul isi fac permanent simtita prezenta, caracterizand din diferite perspective proceduri observante, actiuni investigant explicante, descoperiri de obiecte, proprietati sau procese naturale noi, explicari cauzale de fenomene naturale ori sociale, demonstratii matematice sau descoperiri de posibilitati realizante prin tehnologii.

Un obstacol greu de invins in atribuirea sensului ‘bine’ sau ‘rau’ apare in surprinderea, localizarea si justificarea ‘binelui moral’, a incadrarii si calificarii faptei umane socializate.

Un clasic si aparent eficient mod de a evalua prin ‘bine-rau’, orice faptuire individuala sau colectiva, este dupa consecintele asupra faptuitorului si asupra acelora care sunt cumva afectati de fapta.

Dar separarea si calificarea lucida si corecta a efectelor semnificative ale unei anume actiuni umane, este intotdeauna complicata, iar atribuirea de evaluari pertinente si de durata, cere criterii cuantificant evaluante la care de regula nu avem prea usor acces.

Uneori si un conflict social de mare ampoare din care rezulta mii sau sute de mii de victime, nmeroase si grele suferinte si pagube materiale si estetice enorme poate fi apreciat ca ‘bun’, dupa efectele macro sociale, istorice, pe care le produce. Mari revolte sau conflicte istorice, au schimbat ireversibil structurile sociale, au inlaturat anumite forme de guvernamant totalitar si tiranic, au introdus sisteme de guvernamant mai democratice, care puneau mai bine in valoare calitatile individului sau colectivului, permitand sau stimuland initiative private sau de grup, finalizate cu cresterea calitatii vietii dar si cu cresterea calitatii si performantelor indivizilor.

Schimbarile de organizare sociala, de aparat administrativ, metode si orientari decizionale, create prin forta si cu provocarea de suferinte, inlatura in timp o multime de interdictii comportamentale grave si dez-umaniznte, aduc libertatea cuvantului, libertatea religioasa, libertatea alegerii profesiei sau afacerii, a deplasarii in orice loc si contactul cu orice persoana, pot aduce acces la culturi si informatii valoroase, pot implini mai bine omul, permintandu-I sa isi caute, descopere si perfectioneze fiinta.

In toate felurile de schimbari sociale, stintifice, tehnologice, culturale, pentru cineva este bine ce se intampla, iar pentru altul este rau, cineva castiga ceva, altul pierde in aceiasi situatie, dar altfel nu se poate, pentru ca un bine pentru toti, un ‘bine egal siesi’ ar pietrifica lumea si omul, iar o picatura de rau in orice bine, condimenteaza binele, il face mai atractiv, sau il supune cercetarii si perfectionarii senzuale sau sufletesti.

Universul faptuirii cum spunea acum cateva mii de ani un mare zeu indian, intr-un dialog celebru cu un personaj celebru, dintr-o opera literara si filozofica celebra, am spune fara egal, ‘este nemarginit’, nici o fiinta umana sau neumama ‘nu il poate cuprinde in totalitate, intelege si califica corect si complet.

FILOZOFIA  ANTICA

Multe vietuitoare sunt capabile de actiune si imbunatatire a calitatii actiunii si efectelor, prin invatare, dar credem ca numai omul isi propune intentional sa descopere cun sa faca ceva, sa se intrebe cum anume creaza ceva, cum invata sa preia o actiune de la semeni. Numai omul cauta in sine criteriul-unealta-universal prin care poate construi si folosi orice unealta fizica sau mentala, numai omul vrea sa isi cunoasca sursa abilitatilor proprii, sa isi inteleaga fiinta in mod structural si functional, sa isi extraga persoana si cele individualizante din ceva diferit de persoana dar capabil de personalizare si umanizare.

Individul multiplu constient a descoperit canva ca in interactia cu natura el ca subiect unitar se poate scinda in doua personalizari, una care poate dori, gandi si concepe mental actiunea,  alta care poate actiona extern, condusa sistematic de prima. Aceasta scindare de sine a individului in ‘om unealta’ si ‘om utilizator de om unalta’ a fost inceputul explorarii tuturor variantelor de sine la care acces omul actual, cel care poate modela spontan, ne-intentional, orice forma, orice miscare sau relatie, prin reprezentare, dar poate modela si mental intentional, in limbaj, orice modelare spontana de realitate.

Cand simularea de realitate s-a multiplicat prin limbaj, omul s-a gasit asaltat de avalansa gandurilor-realitate, a acelor alternative semantice de ambient si de sine, care se revarsau din sine continuu, obligandu-l sa fie mereu undeva, sa vrea ceva, sa faca ceva sa cantareasca rezultatului obtinut.

Realitatile din ganduri au fost foarte greu de controlat, iar disciplinarea continuturilor gandirii cat s-a reusit, a durat sute de milenii, timp in care omul a invatat nu doar ce anume sa gandeasca cu prioritate la un moment dat, dar mai ales cum sa gandeasca lumea partea de lume aleasa, pentru a construi o imagine de lume cat mai similara comportamental cu lumea perceputa. Ceace ii lipseste inevitabil lumii numai gandite este cauzalitatea lumii naturale, este multimea infinita de conditionari bilaterale intre toate formele, miscarile si calitatile reprezentate, imaginea fenomenala mentala, fiind inerta la auto schimbare conditionata, sau schimbandu-se la fel de capricios pe cat de de ignorant in separarea cauzelor fenomenale, era individul antic.

Dar aducerea unei cauze, oricum ar lucra ea, in oglindirea mentala a realitatii, permite subiectului sa caute si uneori sa descopere ce anume ar trebui sa faca el, pentru ca ceva dorit de el, sa se intample in realitate.

Controland formarea si schimbarea continutului gandurilor, omul natural a creat omul mental, iar omul mental a reusit sa ia sub control persoana intentionala naturala, sa comande corpului prin minte si mintii prin mintea coordonanta de minte, ce anume vrea sa fie si sa faca individul corporal, si cum sa foloseasca efectul.

Utilizarea gandirii ca unealta universala a adus omului o serie de realizari din ce in ce mai impresionante, iar cauzele puterii creative de orice, ale mintii, au inceput sa preocupe subiectul filozof, la fel de mult, cat interesa utilizarea mintii atot imaginate pe omul ingenios si doritor de satisfactii.

Descoperind gandirea auto exploranta, gandirea intoarsa catre sine, subiectul reflexiv a incercat sa conceapa o cauza a gandirii, sa propuna ipoteze de geneza a persoanei capabile sa gandeasca, sa dea diferite justificari resurselor de a gandi ascunse in fiecare.

Avand la dispozitie simulatorul modal lingvistic, subiectul intentional autosubiectivat, a invatat cum sa se puna pe sine in starea de a dori sa gandeasca, a incepe sa gandeasca, a continua sa gandeasca despre acelasi subiect, si a finaliza fructuos un proces meditativ, separand o concluzie care ii furniza o noutate modala, necunoscuta la inceputul actului conceptual reflexiv.

Dar cum multe idei bune sau solutii la intrebari dificile vin mai degraba spontan, fara control intentional al formarii gandului problematizant si rezolvant corect, omul a concluzionat cu milenii in urma ca ar putea exista cineva in el care il asista sistematic si in toate felurile, cineva-ceva care ii atribuie nevoi dar ii ofera si metode de implinire. Astfel omul trecutului departat a inceput exersarea dialogului cu mintea sa, cautand sa gaseasca acel partener-adversar ocult, care uneori il asculta si ajuta, alteori nu il baga in seama, ori ii da sfaturi proaste, atunci cand eul corporal si senzorial se afla in impas si vrea din rasputeri sa se elibereze de povara pericolului, sau a durerii, sa isi recupereze persoana satisfianta,  capabila sa vrea si sa faca ce vrea.

Gandirea rationala a aparut in multe locuri, dar conditiile climatice si geografice locale, numarul de indivizi comunizati si mai tarziu socializati, precum si un numar de factori favorizanti sau inhibanti locali, au dus la o evolutie diferita intelectiv lingvistic, a comunitatilor, unele atingand in cateva milenii un potential interactiv si reflexiv cognitiv foarte inalt, mult superior altora.

Sunt relativ bine stabilite asa numitele focare sau centre culturale primare, teritorii si populatii unde a rasarit, crescut inflorit si rodit copacul cunoasterii, hranit de radacinile ratiunii.

Am putea separa conventional cateva arii conceptuale initiale care au dus la dezvoltarea de mari arhitecturi cognitive distincte, anume civilizatiile occidentului si orientului.

In orice civilizatie posedand o generalitate si o particularitate explicant cognitiva, natura si omul au fost principalele subiecte de gandire, omul vechi dorind in egala masura sa stie ‘cine si cum este natura inconjuratoare’, dar sa stie ‘cine sau ce este individul’, si in ce relatii se afla el cu lumea din afara lui.

Trebuie subliniat ca ceace azi tratam ca filizofie antica, ca discurs calitativ, plin de neclaritati argumentante, uneori de ipoteze si comentarii verosimile, alteori fanteziste, asupra lumii sau omului, este numai o mica parte din volumul de gandire sa spunem metafizica, creat in trecut.

Pe de alta parte diferenta uneori uimitoare dintre ceace credea inteleptul antic ca este o intelegere si explicatie a unui eveniment natural, sau comportament uman, si ce crede omul de stiinta actual ca este o intelegere cauzala si o explicatie a aceluiasi fenomenal are mai multe cauze.

Cercetatorul actual traieste in alta lume decat filozoful antic, diferentele intre realitati fiind de ordin structural, energetic, interactiv si cauzal.

Omul actual atribuie cu totul alte suporturi transformante si alte cauze decat cel antic, la majoritatea daca nu la toate starile observate in natura sau la subiect, de aici rezulta firesc alte criterii investigante, alte metode, alte concepte si alte consecinte cauzalizante.

Oricat ne-ar pare de curios acum, pentru omul mileniilor trecute, inainte de a isi fi siesi partener, natura era cel mai sistematic partener sau adversar personalizat, natura fiind privita intr-o faza destul de avansata a umanizarii, ca un complex obiectual dinamic constient, intentional, cu care se putea initia si intretine un dialog despre orice, omul si realul punand pe rand intrebari , fiecare raspunzand in felul lui.

Pentru omul antic natura aparea ca o supra persoana-intentie uriasa, fiecare forma, calitate, fiind o parte din corpul ei, fiecare miscare indicand un comportament declansat de o intentie de anume schimbare, intentia naturala aratand preferinta ei de a fi intr-un anume mod, vointa de a alege sa fie si sa se schimbe cumva, din motive personale.

Dialogul intentional om real a capatat cu timpul reguli stricte, indicand in foarte multe situatii cum sa actioneze individul asupra corpului intentional ambiental pentru a primi ce vrea, dar fara a leza, sau umili in vre-un fel ‘orgoliul natural’, fara a rani sau infuria natura si a o face sa se exprime violent si distructiv.

Dialogul intentional-ritual om –real, a fost si inca este pentru unii subiecti cea mai buna cale de comunicare cu realitatea, care ramane o superfiinta intentionala, numai ca intelegerea intentionalitatii naturale si orientarea energiilor si starilor ei in directiile intentionate de omul capabil sa o controleze pe aceasta cale, cere insusiri deosebite si mai cere o extrema precautie in alegerea traseelor fenomenale cerute prin dialog naturii.

Prin dialogul ritual antic se deschidea un schimb bilateral de cereri si oferte, intre doua vointe si puteri distincte, intre ‘naturalul om’ si ‘suprapersoana natura’.

Omul se credea imputernicit sa ceara prin puterea intelegerii spiritului naturii, prin ingeniozitatea gestual configuranta, sau prin ceace credea el ca ar dori natura de la el, iar el era dispus sa negocieze, sa ceara cat mai mult in schimbul a ceace dorea ntura iar el era dispus sa ofere.

Filozofia ca discurs explicant de realitate si individ, a derivat probabil din ritualul stravechi, invocant, negociant sau generant de realitate, exersat mii de ani, dialog cooperant sau conflictual in care omul era pe rand, el insusi cand isi formula o optiune de realitate, dar se transpunea in persoana realitatii, cand isi imagina ce vrea si cum ar reactiona realitatea la vorinta lui.

Ritualul invocant si negociant de dorinta a devenit un dialog lingvistic argumentant al subiectului cu sine, cand a aflat cum sa gandeasca rational, cum sa rationalizeze comportamental natura, cum sa actioneze inferential pentru a face ca realul sa reactioneze previzibil cauzal, cum sa construiasca o stare si sa o prelungeasca in cele mai probabile care ii vor urma.

Primele dialoguri pre rationalale au fost cu siguranta cele mai inedite si stranii procese mentale din istoria subiectului, cele mai ciudate discutii pre-cognitive, duse intre individul scindat in subiect ‘rational’, adica capabil sa faca inferente logice de ipotetica lume externa si ‘subiect fenomenal’, purtator al trupului si spiritului realitatii.

Individul inferential fenomenalizant era purtatorul de cuvant al modelatorului de realitate cauzala, iar individul ambiental manifestant, era natura modelata, asupra caruia se aplica-infera, o alternativa cauzal modala cu respectarea presupuselor criterii ale naturii de a fi si a deveni.

Odata rolurile de gandire si actiune stabilite, in dialogul inferential generator de probabila modalitate, subiectul a descoperit ca poate face o supra inferenta abstracta, asupra multimii inferentelor concrete, preluand in sine si controland si omul inferential concret si natura concreta, construind intai un model de sine intentional operant, situat in realitate, apoi un model de realitate-raspuns, corespunzator fiecarei ipostaze active de sine, astfel nascandu-se omul cunoscator de sine-realitate, omul intelept, omul filozof.

Inteleptul este cel care construieste in sine doua personalitati distincte, fiind simultan cel care se intreaba cum poate propune o ipoteza plauzibila asupra starilor realitatii, dar fiind si cel care prea rolul de realitate raspuns, anticipand mental cum se va comporta realitatea in fiecare din situatiile in care el o imagineaza impinsa la actiune de propriile motivatii si energii activante.

Dialogul intrasubiectiv modelant de subiect operand pe modele de realitate a generat subiectul dual, concepator de model personalizant, iar prin modelul de sine creator de modele realitate, se poate duce intr-o varietate de feluri, o parte din aceste variante construind spatiul discursivitatii filozofice, o alta generand discursivitatea artistica sau stintifica, aparuta mai tarziu.

Odata intrat in posesia rationalitatii, a metodei de a face corelari deductive intre serii de evenimente naturale si a produce pe aceasta cale posibile alternative evolutive, cunoscatorul-filozof s-a desprins de natura nemijlocita, si a inceput sa construiasca numai mental starile ambientului, introducand acele parti substrat si cauze care i se pareau cele mai plauzibile, mai capabile sa schimbe substratul in varietatea modurilor constatate prin simturi, sau altfel posibile, prin imaginatie.

Filozofarea cauzalizanta, adica cercetarea numai mentala, prin intermediul inchipuirii de eveniment natural si de motiv al evenimentului, a creat inevitabil modele natural-cauzale fanteziste, observatia si experimentul, cele care puteau oferi sugestii explicante plauzibile, si tine in frau impetuozitatea cauzalizanta filosofica, fiind ignorate aproape complet.

Dar acel tip de filozof al naturii care a pastrat contactul cu partenerul fenomenal, care a invatat sa puna intrebari si cu privirea, sau gestul intentional orientat, nu doar cu mintea, care a preferat sa observe intai realul si numai apoi sa il explice, care a avut curiozitatea sa intervina sistematic in ordinea naturala, a inceput sa predomine de la un anume moment istoric.

Filozoful schimbat in cercetator natural a inceput sa observe prin program, sa compare observatii si sa caute concluzii cat mai aproape de observatii. Aceasta schimbare de tactica cognitiva a avut cele mai mari realizari, a reusit cel mai bine sa construisca o autentica individualitate real cauzala si a obtinut mult mai multe de la natura, decat analistul numai filozof.

Oricat de de ambiguu modelant de realitate a fost actul cognitiv filozofic, el a fost inteles de primii filozofi ca act corect cognitiv, ca metoda de intelegere cauzala a naturii. Numai prin lipsa de rezultate a cercetarii filozofice asupra naturii, a fost reintrodus dialogul experiential gestual om-realitate, iar efectul acestuia a fost coplesitor, determinand ultima si cea mai complicata dar eficienta metoda de dialog mental om –univers, anume dialogul teoretic formlizant posibil prin intermediul descoperirii limbajului matematic.

Dar filozofia a continuat timp de milenii sa isi imagineze cauzele care opereaza in realitate, nu sa le caute observant si experiential, iar cauza acestei orbiri in cautarea corecta a cauzelor starilor naturii, este exterm de greu de descoperit stintific sau chiar filozofic.

Cu toate ca in fiecare timp al istoriei au fost si filozofi cu inclinatii catre observatie si experiment, cel mai celebru fiind al lui Aristotel, probabil cel mai mare filozof occidental, apreciat in prezent si ca primul om se stiinta si filozof, majoritatea filozofilor au ignorat aceasta metoda, crezand probabil ca o ora sau o zi de gandire inspirata si bine condusa, produce mai mult adevar natural profund, decat zile sau luni de observatie si experiment.

Pe de alta parte a gandi linistit despre orice, liber de orice implicare si constrangere experiential cauzalizanta, era si inca este mult mai comod decat a merge mereu atent, cu privirea aruncata in toate partile, sau focalizata ore intregi, asupra unui obiect sau proces natural, incercand sa captezi o manifestare naturala interesanta si din ea sa separi o cauza sa spunem exemplara, sau incercand sa combini obiecte si miscari rudimentare, cu speranta sa obtii ceva lamuritor, la o intrebare mai mult filozofica decat stintifica, asupra celor ce vezi sau crezi ca vezi.

Vom discuta pe cat posibil mai compact, evident din punctul nostru de vedere, cateva solutii ale problemei omului si naturii oferite de filozofia din Grecia antica, si vom comenta sumar intelepciunea orientala, care se deosebeste de cea occidentala prin accentul pus pe investigarea prioritara a subiectului, in ideia ca atunci cand omul se desopera, cand se intelege corect si complet pe sine, din aceasta cunoastere de sine va urma cu necesitate si corecta intelegere cauzala a lumii fenomenale.

Spre deosebire de aceasta conditionare cognitiva subiect-realitate, propusa de filozoful oriental, care credea ca omul este autorul realitatii, cel putin al realitatii fenomenale, filozoful occidental a tratat problema invers, afirmand ca intai trebuie cunoscuta realitatea si numai dupa aceea abordata cunoasterea individului, in premiza ca realitatea este creatoarea subiectului, iar atunci cand se inteleg mecanismele creative fenomenalizante, se poate deriva si creatia de subiect.

Grecia antica a produs o mare diversitate de filozofi si filozofii, care intr-un interval de timp relativ scurt de aproximativ trei secole au gasit, discutat si cumva epuizat cu o surprinzatoare ingeniozitate, cam toate subiectele considerate atunci si apreciate si acum, drept esentiale, subiecte-probleme, care au adus pe scena mintii o multime de intrebari asupra naturii si naturii omului, propunand la fiecare omultime de solutii.  

Ceace uimeste omul de stiinta actual dar nu numai, este extraordinara forta creativ filozofica a unei multimii de mici state-societati ale Greciei antice, care avand la dispozitie acum aproape trei milenii toate impreuna mai putin de un milion de indivizi si un nivel economic, tehnologic si socio interactiv rudimentar, au putut da nastere la atat de multi indivizi superdotati intelectiv, capabili sa foloseasca limbajul la un nivel descriptiv analizant si argumentant, care si azi este dificil de atins si greu de inteles de majoritatea oamenilor fara pregatire de specialitate.

-Filozofia Greciei antice este separabila conventional in trei metode si subiecte filosofate, anume:

-Filozofia naturala, orientata prioritar catre studiul, intelegerea si gasirea-explicarea originilor realitatii, 

-Filozofia preponderent morala, pre socratica, socratica si partial platonica, orientata catre analiza calitatilor subiectului si a cauzelor din care provine omul si cele omenesti,

-Filozofia sofistica, pe care nu o interesa decat tehnica argumentanta. Filozoful sofist declara si incerca sa dovedeasca ca se poate afirma si demonstra orice, se poate sustine orice modalitate sau posibilitate dar si contrariul ei, iar aceasta argumentabilitate si demonstrabilitate universala, face din cunoastere ceva univoc, ceva fara necesitate, fara stabililitate si chiar fara alta utilitate decat arta cultivarii paradoxului.

Perioada maximei infloriri filozofice grecesti incepe cu intrarea in scena a exercitiului maieutic socratic, cu maxima valorificare a tehnicii maieutice prin Platon si cu aducerea filozofiei naturale la amxima amplitudine investigant explicanta prin Aristotel, cel care a explorat intregul camp filozofic si a oferit filozofilor viitorului majoritatea temelor de dezbatere.

 Socrate a fost cetatean al Atenei si a trait intre anii 470-399 i.Hr. Socrate si-a luat rolul constiintei, sau poate subconstientului concetatenilor, propunandu-si dupa propriile afirmatii sa se tina de capul lor si sa nu ii lase in pace pina nu ii va convinge pe toti sau majoritatea ca mai important decat a agonisi bogatii, functii publice, onoruri, putere si placere, este sa se cerceteze si inteleaga pe ei insisi, sa afle ce fel de oameni sunt, ce ii face sa fie oameni, ce valoare reala au scopurile si placerile lor, si ce alt fel de om se ascunde in fiecare si asteapta sa fie scos la lumina, luminand in acelasi timp constiita persoanei, facand-o sa se descopere pe sine.

Socrate avea o abilitatea polemica deosebita si o finete argumentanta demna de cel mai reputat sofist, dar aceasta inzestrare mentala a canalizat-o cu precadere catre om si problemele umane, spunand ca natura este prea diversa si obscura in inlantuirea cauzelor si efectelor, pentru ca mintea omeneasca sa ii poate descoperii adevaratele mecanisme creative, si felul in care lucreaza ele pentru a produce fiecare lucru sau fiinta.

Socrate a fost maestrul in filozofare al lul Platon, care a dus tehnica socratica a dialogului maieutic pe varful calitatii, nici un alt filozof neadaugand ceva la exercitiul Platonic al discutiei contradictorii pe indiferent ce tema.

Pe langa o rationalitate vie, deosebit de agresiva, subtila, ingenioasa si flexibila, Platon avea si talent literar, dialogurile lui sunt simultan opere literare si filozofice,calitatea literara dublandu-le am spune valoarea filozofica. 

Platon s-a nascut in societatea ateniana si a trait intre anii 428-348 i.Hr. Utilizand personajul ‘Socrate’ ca purtator de cuvant al punctelor de vedere proprii din dialoguri, (ca recunoastere a valorii si influentei asupra lui a maestrului Socrate),  Platon a dezvoltat o diversitate de teme filozofice, nimic din ce era  omenesc, filozofic si filozofabil, nefiindu-i strain.

Discursivitatea Platonica are un specific marcat, ea propune prezentarea in direct a procesului descoperirii unei cunoasteri. Tehnica cognitiva platonica se sprijina pe celebra lui teorie ‘a anamnezei, a reamintirii’, conform careia fiecare om se naste cu intrega cunoastere accesibila umanului, dar ignora ca stie tot ce are nevoie sa stie. Totusi aceasta supracunoastere memorata dar si uitata nu este ireversibil pierduta, fiecare individ isi poate reaminti orice continut din cele pastrate inconstient, daca este intrebat corespunzator, daca este condus pas cu pas de un dascal abil in arta maieutica a intrebarii-raspunsului, catre descoperirea celor pe care le stie dar ignora ca le stie.

Tehnica investigant demonstranta Platonica cu toate ca respinge si combate taios metoda filozoica a sofistilor, pune la lucru sistematic procedurile sofiste, prin care el incita partenerul sau adversarul sa faca o declaratie, apoi o demoleaza argumentan, invitand la o noua ipoteza, intrata si ea in masina de sustinut sau distrus afirmatii a marelui filozof.

Dar uneori excesul de abilitate afirmant dar mai ales negant argumentanta, se depaseste pe sine, iar la sfarsitul unui laborios si am spune, majoritar incorect lant inferential demonstrant, mintea platonica ramane muta, nu mai stie incotro sa se indrepte, ce concluzii sa traga, ce bilant al dialogarii dialectic demonstrante sa faca, ce rezultate ultime sa desprinda, sublinieze si caracterizeze valoric.

Gandirea lui Platon pare a nu functiona la maxima eficienta decat spontan, dialogant, in alternanta afirmatiei si negatiei, ea nu foloseste discursivitatea intinsa, sistematic analizanta decat rareori pentru a construi si sustine o ipoteza de realitate, iar cand o face recurge la prezentarea si marturia mitologica, ca argument al necesitatii sau plauzibilitatii unei afirmatii.

Dialectica Platonica foloseste arta Socratica a maieuticii, arta provocarii si inlesnirii nasterii ideii, a mosirii intrarii in lume a oricarei cunoasteri, pentru a explora lumea propunerii si sustinerii afirmatiilor si negatiilor posibile. Poate nici un alt filozof occidental, antic sau mai aproape de timpurile noastre nu a utilizat mai sistematic si mai performant tehnica dialoganta pentru a intra in campul posibilitatii si imposibilitatii exprimabile lingvistic.

Dialogul maieutic ofera mintii comune posibilitatea de a se cunoaste pe sine prin intermediul altei minti cu rol de instructor,. Mintea oarecare asistata de virtuozitatea investigant analizanta a mintii superioare, a mintii dialectica, intrata in dialogul socratic-platonic, traieste uluitoarea surpriza a atot cunoasterii, descoperind in sine, explicarea tuturor tainelor lumii si omului, asistand fara sa vrea la emergenta cosmosului si persoanei din ignoranta cunoscatoare.

obisnuit.

De regula cunoasterea filozofica de orice fel se stabileste in izolare, in confruntarea secreta si intensa a filozofului cu sine, a sinelui celui care vrea mental sa cunoasca ceva si a sinelui care poate darui celui curios, cunoasterea dorita.

Filozofia discursiv conceptualizanta fixeaza tema, stabileste propozitiile-fapte initiale si legaturile principale intre ele, apoi tese plasa totalitatii relatiilor posibile derivabile din adevarurile si dependentele initiale, totul numai intelectiv, fara contactul cu realitatea simturilor, fara experiment doveditor de afirmare. Tot agregatul filozofic investigant se desfasoara pe baza unui ipotetic model de realitate sau de persoana, numai asupra caruia se face cercetarea si se trag concluziile aparent necesare.

Pentru Socrate-Platon orice actiune cognitiva este mai putin interesanta decat descoperirea publica si directa adevarului, prin intrarea in teritorul labirintic al limbajului, prin alegerea traseelor semnatice si pregatirea parcurgerii lor prin premize, justificari si concluzii cat mai convingatoare, dar si mai spectaculoase argumentant.

Socratele-Platon construieste pe loc subiectul capabil sa ii seveasca scopului, sa isi aleaga sau sa primeasca o tema de discutie si sa se arunce asupra ei cu toate inversunarea, ca un copoi asupra prazii, sa gandeasca si sa se gandeasca, sa se caute si identifice sau sa se rataceasca pe sine, in obsuritatea aleilor pline de umbra sau de intuneric ale infinitei paduri a afirmatiilor si respingerilor posibile.

Platon experimeteaza metoda constientizarii de sine a ideii si a intrarii ideii in contact cu sine, el propune formarea, constientizarea, acceptarea de sine, sau respingerea de sine, a ideii-fapte sau a ideii in sine, el personalizeaza ideia si o trimite in scena confruntarii in toate chipurile si nuantele-sens, pe care le poate primi, daruind mintii spectacolul unic al curgerii realitatii din concept.

In dialogul Platonic nu exista sau nu are valoare nici o cunoastere prestabilita, nu exista adevar am spune aprioric, stabil, de toti recunoscut, exista numai propunerea de candidat la statutul de ‘adevar’ si mai apare intr-o desfasurare gradata procedura investiturii sau respingerii candidatului-adevar, printr-o spectaculoasa scenarizare dialectica a acceptarii sau respingerii.

Investitura adevarului se face printr-o tehnica in progresiva dezvoltare, sugeranta, verificanta, acceptanta sau neganta de orice ipoteza, iar determinarea verosimilitatii sau irelevantei unei ipoteze, este valabila numai conceptual conflictual.

In dialoguri Platon introduce si dezbate subiecte noi, sau reia si rediscuta, orice afirmatie analizata in alte dialoguri, iar concluziile anterioare pot fi inversate, ceace inante era admis, acum este respins, dar cu posibilitatea re-acceptarii viitoare a ceace neaga atat de convingator prezentul demonstrant.

Pentru Platon surpriza descoperirii noutatii paradoxale, incluzand pe ‘a fi si a nu fii’, intr-o unitate dialectica,  il intereseaza cel mai mult, singurul exercitiu care merita practicat permanent este efortul intelectiv care sugereaza, analizeaza si aproba sau respinge, propunerea de modalitate.

Dar Platon are numeroase erori ipotetizante, rationalizante si demonstrante de modalitate-posibilitate, are propuneri de mecanism cauzal realitate, sau explicari de calitate persoana, si tehnici de validare sau negare, am spune naive, dar inevitabile, motivate de dimensiunea relational cauzala a realitatii la care avea acces perceptual si intelectiv el si lumea lui.

Analizand in cate feluri diferite si uneori contradictorii, abordam in prezent omul si realitatea, nu trebuie sa ne miram cand intalnim in ipotezele fenomenalizante sau personalizante si judecatile confirmante sau infirmante ale anticilor, lanturi inferentiale false, necorelabile cu realitatea pe care pretind ca o cerceteaza, ganditorii antici avand lumea lor de permisivitati sau interdictii factuale, logice sau evaluante, deosebita de lumea logicii, actiunii si tehnicilor corelante si evaluante actuale.

Platon a scris dialoguri pe o diversitate de subiecte in fiecare punand in miscare dubla sa procedura creativa, imaginanta de subiecte si argumente, animata de finetea constructiei replicilor la argumentele propuse, a continuei introduceri de obiectii plauzibile la propriile idei, sau la ideile altora, realizandu-se simultan si combinativ cercetarea-expunerea si critica expunerii, metoda rar utilizata in filozofia de atunci.

In disputa dialectica cu sine prin partenerii alesi, Platon dovedeste uneori o luciditate rara, in aprecierea critica a calitatii propriilor idei sau trasee demonstrante de posibilitate, desfasoara o subtilitate lingvistica care suporta orice epitet laudativ, punand in balanta afirmatii si contra afirmatii cu o imprevizibilitate dar si verosimilitate nefireasca, aratand ca se poate scinda mereu in cel care afirma si cel care neaga, fara preferinta pentru vre-unul din roluri.

Dar acelasi Platin poate da dovada unei ingustimi de rationalitate, nu stim daca voita sau spontana, refuzand sa vada in ce capcane sofistice intra odata cu acceptarea unei afirmatii, uitand ce a spus putin mai inainte, sau mult mai inainte, in alte dialoguri, si sustinand nonsalant ipoteza contrarie celei abia argumentate.

In gandirea Platonica nu exista separatia clara in prezentator de discurs filozofic si subiect primitor si interpretor, aici sunt numai participanti activi, fiecare putandu-se implica creativ sau critic, propunand o problema si o rezolvare proprie a problemei, sau analizand si negand altele solutii, identificand diferite slabiciuni in declaratiile participantilor, respingandu-le sistematic ori episodic.

Majoritatea dialogurilor privesc individul , calitatile acestuia, proprietatile fundamentale ale spatiului social, morala, esteticul si dialecticul, cautarea afirmatiilor care merita discutate, intelese si preluate sau respinse, dar care ofera corecta umanizare generand individul filozof.

Dar Platon nu exploreaza doar orizonturile intelectivitatii si cognoscibilitatii umane, el face ipoteze si asupra ariei cognitive ipotetic accesibile mintii zeilor si trage niste concluzii cu adevarat imprevizibile si socante, care ii contrazic alte presupuneri asupra fortei mentale si creative a zeilor.

In subtilul si tehnicul dialog ‘Parmenide’ Platon dezvolta o argumentatie surprinzatoare care afirma si chiar motiveaza, dar inevitabil cam fortat, separarea ireversibila intre cunoasterile, umana si divina, spunand ca daca oamenii nu pot percepe, reprezenta, contacta, experimenta, judeca si cunoaste lumea divina, aceiasi multipla interdictie li se aplica si zeilor, care nici ei nu pot percepe, cunoaste, gandi si simti omeneste.

In consecinta acele judecati de modalitate, de posibilitate, de necesitate sau acele criterii evaluante si stari valorice, senzuale sau afective pe care le descopera si folosesc oamenii, sunt inaccesibile lumii divine, a fi uman si a fi divin fiind doua ipostaze personalizant cunoscatoare care nu se pot intersecta si amesteca.

Dar Platon ignora ca asemenea afirmatii ii contesta alte afirmatii relative la scopurile filozofului, unde tot el sustine ca filozoful adevarat spera sa ajunga dupa moarte in lumea divina unde prin gratia zeilor buni si atot cunoscatori va primi si el cunoasterea cea adevarata, dupa care a umblat intreaga viata.

Platon are si interese socializante si se preocupa de constructia celui mai bun stat posibil, de participarea optima a diferitelor categorii de cetateni la acest stat ideal, de rolul fiecarui tip de individ in cel mai bun angrenaj societal, care asigura maxima satisfacere medie a nevoilor tuturor.

Platon a crezut ca filozoful este supremul cunoscator al omului si cel mai eficient legiuitor al societatii perfecte, numai el poate gasi si instala cele mai bune criterii de organizare si cooperare-conflictualizare, numai el poate descoperii si valorifica optim talentele fiecaruia, numai filozoful alege corect cetatenii cu diferite calitatii, atribuind fiecaruia acele actiuni si responsabilitatii compatibile cu personalitatea sa, cu o personalitate creata printr-o educare speciala pe care tot el o sugereaza.

Conform unei retete platonice, copii trebuie luati dupa nastere de la pariunti si crescuti-educati in comun, dar educati diferit functie de calitatile incipiente pe care le poseda fiecare. Copii sunt selectionati valoric tot de filozof, numai acesta putand distinge in fiecare mugurii viitoarelor calitati sau defecte ale omului care ar putea deveni.

Platon crede ca doar prin cunastere si implicare socio organizanta filozofica se ofera majoritatii cel mai mare bine posibil, cea mai deplina armonie, cea mai buna implinire trupeasca si sufleteasca a fiecarui cetatean.

Aceste convingeri ca filozoful ar fi cel mai bun, mai constructiv si bun organizator om politic, i-au adus cateva surprize neplacute marelui filozof si presupus om politic, atunci cand si-a luat in serios convingerile, (nici nu se putea altfel), si s-a lasat atras in intrigi politice, dorind sa sfatuiasca sau sa participe cumva direct la o guvernare, facandu-si dusmani, fiind urmarit si inchis, situatie penibila din care abia a scapat. Dar aventurile sale politice negative nu l-au facut mai filozof, Platon a ramas pare-se mereu disponibil ca sfatuitor de om politic, sau dece nu si ca preluator de rol politic major.

DIALOGURILE

In mod conventional, dar cu un oarecare temei o opera literara, fie ea epica, dramatica sau tragica, este separabila in trei mari parti anume:

1-Inceputul conflictualizant cooperant, unde se cauta si individualizeaza eroii, cu infatisarea lor, caracaterele, tensiunile sufletesti, preferintele catre meditatie sau actiune si posibilele raporturi materiale sau sentimentale reciproce, conflictuale sau apreciante, tip de dragoste, respect, ura si dispret, alese de autor.

2-In partea a doua eroii intra in scena si incep sa se exprime, potrivit schemei caracterizante care ii particularizeaza. Conectarea valorilor, intereselor si atractiilor sau respingerilor declanseaza o multime de curiozitati, animozitati, aprecieri, iubiri, aversiuni, respingeri, iar conflictele previzibile sau surprinzatoare se declanseaza si devin cauze ale desfasurarii actiunilor, potrivit scopurilor creatorului.

3-Dupa ce eroii isi ard tot combustibilul conceptual interactiv si afectiv, cand unii mor si elibereaza spatiul conflictual, altii intra in scena si intretin tensiunea, unii primesc ce vor, altora li se refuza, multimea de eroi si de relatii se indreapta catre final.

Personajele care trebuie sa se caute, intalneasca si atraga, descopera iubirea si darurile ei, cei carora le este sortita ura sau dispretul unilateral ori reciproc, isi arunca unii altora portii cat mai mari din fiecare.

Cei care inteleg toate gandurile autorului, cei care inteleg numai o parte din ambiguitatea proiectului conflictual, sau cei care nu inteleg nimic dar declara ca inteleg, sunt personajele intelepte, care nu iubesc, nici nu urasc, dar ii ajuta pe amatorii de iubire sa descopere iubirea in ei, sa o trezeasca in viitorii parteneri, sa se iubeasca fara pericole, mai direct, mai divers, mai artistic, mai salbatic, mai intens. Alti intelepti sau binevoitori ii ajuta si pe cei care se urasc sau se vor ura la momentul potrivit, cum sa se  se urasca mai eficient, mai indelung, mai distractiv, intristator sau ingozitor, eventual cum sa se distruga unii pe altii.

Cei mai inteleptii nu fac nimic deosebit, doar se plimba pe langa eroii implicati, arunca din cand in cand cite o sugestie sau replica subtila ori confuza, in care se reflecta toata drama sau comedia sau nu se reflecta nimic.

Daca eroii indragostiti sau in conflict tin cititorul-spectator incordat, inteleptul este cel care il pune pe ganduri si indeamna sa gandesca mai intens, mai sistematic, mai eficient si sa intelaga si el, ce au inteles intelectii din interior, adica verosimilitatea sau gratuitatea tuturor evenimentelor si personajelor, necesitatea ca toti cei care se lupta sau se coalizeaza sa spune sau faca, numai ce spun sau fac, sau sa spuna si faca, ceva cu totul diferit.

Poate parea surprinzator dar si opera filozofica fie ea indelung si complicat discursiva, lent si progresiv conflictuala conceptual, sau dinamica, exploziva argumentant, respecta acelasi reguli ale stabilirii, impreunarii si punerii in miscare a formelor, cauzelor si energiilor care fac ca ceva sa se vrea realitate, sa para a fi realitate, sa inceapa a fi realitate, ceva sa se intample in aceasta realitate, necesar ori contingent, dar sistematic filozofant.

Dar nici o realitatea vazuta si gandita filozofic,sau numai gandita filozofic, nu este pe deplin inchegata si legitimata, daca prin propriile ei mecanisme cauzal fenomenalizante, sau prin altele adaugate inteligent, nu produce si anima mental in interioritatea ei spontan creativa si subiectul ganditor, cel  care isi pune intrebari asupra lumii din jurul sau, asupra lumii din sine, sau asupra relatiei intre ele si nu raspund cumva. Filozoful care se respecta trebuie sa gandeasca numai acea realitate care poate crea prin substratul si cauzele introduse, omul comun si filozoful, dar sa faca acel filozof din interior, sa ii semene, sa isi puna aceleasi intrebari ca filozoful din afara si daca se poate sa raspunda la fel.

Numai astfel adica reconstituind filozoful cunoscator de realitate, prin realitatea re-creata-cunoscuta, filozoful natural demonsteaza, prin concepere de lume care genereaza umanul, ca realitatea cauzalizata si animata mental, este lumea necesara, iar el este capabil sa cunoasca corect ‘prin geneza de sine’, si natura si omul natural.

 Cu alte cuvinte filozoful vrea sa creeze o lume care poate crea omul oarcare dar si filozoful, aceasta creatie de sine prin intermediul realitatii gandite, fiind cea mai inalta forma de creatie, folosita ipotetic si de creatorul absolut, autor al tuturor autorilor si scenariilor realitate, care nasc umanul si se nasc in uman.

Daca construim mental o natura cauzala dar nu putem contrui tot cauzal, utilizand acelasi substrat si aceleasi cauze, si fiinta percepatoare si ganditoare, reflectanta intelectiv de realitate si de sine in realitate, atunci cu siguranta legile creatoare de lume pe care le-am inventat, nu sunt corecte sau nu sunt complete.

Daca noi suntem si ne manifestam numai in lumea observata dar nu ne putem reumaniza cauzal si in lumea mental conceputa si cauzalizata, daca nu ne putem deriva fiinta autentic umana din modelul de realitate conceput de filozoful natural, atunci nu suntem filozof, sau nu indestul de filozof.

Daca nu putem legitima aparitia si evolutia umanizanta a individului constient, dar extras numai intelectiv din lumea conceputa, cu siguranta lumea sau lumile pe care le gandim sunt prea sarace pentru a merita sa fie luate in seama.

Filozoful din toate timpurile a crezut si probabil inca mai crede, daca mai exista, ca intra in rolul lui dar si in puterea mintii lui, sa a gandeasca-creeze o lume suficient de diversa si capabila ea insasi creativ, pentru ca in aceasta lume gandita, sa nasca omul oarcare dar si filozoful, sa nasca nascatorul de model de realitate. Realizand in minte o lume care se poate autogenera dar poate realiza umanul, filozoful are ocazia fascinanta de a se re dobandi pe sine prin intermediul produsulului mintii sale, de a se renaste in lumea nascuta de mintea lui, realizand scopul final al creatiei de sine prin creatia de lume, sau poate invers, al creatiei de realitate plauzibila numai pentru ca ea creaza creatorul de realitate.

Platon dar nu numai el, a dorit in toate dialogurile sa extraga si puna in actiune omul emotiv si intelectiv, prin propria minte, sa il gandeasca activ si reflexiv, dar atat de precis si veridic, incat individul gandit plasat in lumea gandita, sa produca si el modele de lume si de persoana, adica fie la limita similar celui real aflat in lumea reala, celui care se proiecteaza cunoscator, in lumea gandului, realizand coincidenta orientala intre subiectul gandit, metoda de gandire realitatea gandita-cunoscuta, sau obtinand identitatea intre metoda-cunoastere, cunoscatorul creator de metoda si lumea cunoscuta.

In lumea platonica se gasesc diferite incercari, unele finalizate altele ramase in santier, de a construi mental lumea si omul, incercari reluate de alti filozofi cu alte sensuri, discursivitati si finaluri.

Vom discuta cat mai compact doua dialoguri, acelea in care apar si sunt tratate temele principale ale creativitatii filozofice platonice, incercand sa le analizam cat mai precis si corect continutul, sa aratam din punctul nostru de vedere, ce a intentionat Platon se faca si ce a facut, ce anume este pretins ca inceput si finalizat, ce nu este intentional finalizat, sau ce nu este finalizat din lipsa de resurse intelective.

-Purtatorul de cuvant al ideilor si initiatorul disputelor Platonice este Socrate, un cetatean -filozof al Athenei acelor timpuri, pretuit de unii si detestat de altii, pentru insistenta cu care cerceta convingerile si faptele semenilor, neincetand sa ii provoace la discutii si critice pentru multimea defectelor lor de gandire si de faptuire.

Istoria ne spune ca Socrate a avut o soarta tragica fiind condamnat la moarte prin otravire de acei concetateni cu ranguri sociale inalte, care iritati si probabil speriati de efectele pe termen lung ale insistentei lui de a incerca sa le schimbe mintie, modurile de gandire si pina la urma valorile si caracterele, au gandit ca e mai bine ca acest Socrate suparator sa dispara din viata cetatii. Socrate a fost poate primul inamic public intern al societatii lui, cel care lucreaza si controleaza persoana intelectiva si afectiva din interior, insidiindu-se prin dialog aparent inifensiv in alte minti, elaborand acolo o alternativa personalizanta, opusa celei curente, act cu atat mai primejdios, cu cat se facea in numele cunoasterii si perfectionarii morale a cetatenilor.

Socrate a fost condamnat la moarte si  obligat sa bea ortava in anul 399, i.Hr, atunci cand Platon avea in jur de treizeci de ani, fiind la varsta sensibilitatii sufletesti dar si fortei conceptuale maxime, atat pentru a suferi emotional pierderea maestrului cat si pentru a ii prelungi conceptual persoana, facand din el purtatorul de cuvant al propriei reconstructii a omului, pe baza rationamentelor, valorilor si adevarurilor platonice.

Socrate a fost invinuit de necredinta in zei, lipsa de pietate si incercari de corupere a tinerilor, prin discutii si demonstratii subversive, care schimbau atinerilor convingerile traditionale, le schimbau modul de a gandi si evalua, si le ofereau instrumentele judecarii lucide a celor maturi,. Tinerii filozofi crescuti in gradin socratica puteau sa se desprinda de gandirea traditionala, sa isi judece mai profund parintii, sa distinga si ei in parinti erori de alegere, de valorizare si erori de actiune, nu sa fie doar ei meru criticati si mereu controlati si corectati, de cei maturi.

Vom incepe prin a prezenta in prelungire, doua dialoguri care sunt cu siguranta scrise in perioade creative diferite, dar care au un subiect comun, anume prezentarea caracterului socratic, cu ptin timp inaintea mortii.

Primul dialog ‘Criton’ arata raspunsul lui Socrate la propunerea unui admirator de a evada din inchisoare prin mituirea paznicului, si a parasi o societate care pe nedrept i-a devenit ostila.

Criton este o fereastra prin care putem privi catre etica socratic-platonica, catre acele principii socio evaluante care inclinam sa credem, defineau ambii cetateni-filozofi, anume credinta lor ca legile societatii sunt actiuni, scopuri si valori colective, care au prioritate fata de actiunile si optiunile personale, iar atunci cand actiunea legiica pare a intra in conflict  cu actiunea personala, iar valoarea legiferata neaga sau critica si interzice cucerirea unei valori individuale, actul legal si valoarea legiferata, au mereu prioritate, individul trebuie sa puna mereu actiunile si scopurile majoritatii mai presus decat acele actiuni si preferinte proprii intrate in conflict cu cele legale.

Conform declaratiilor lui Socrate legea fie ea o realizare a intelepciunii sau nepriceperii umane, atunci cand este votata-acceptata de majoritate si instituita ca actiune socio coordonanta aplicabila tuturor, isi piere caracterul personalizant, individualizant, si devine cumva suprapersonala, devine o varianta de decizie-porunca divina, pe care contestand-o iti contesti caracterul uman primit in dar de la zeu.

Legea societal-reglanta, aleasa de majoritate are pe langa alte insusiri, un rol formtor de personalitate, iar cel care se sustrage legii, de fapt se sustrage caracterului crerativ de individualitate, al legii si o inlocuieste cu legea auto personalizanta. Aceasta priorizare a alegerii de personalizare de sine numai prin sine, numai urmand preferintele proprii, ignorand vointa comuna, poate aduce anarhia in societate, cand toti cetatenii urmeaza aceasta regula si pun pe primul plan actiunile si interesele proprii, intrand in opozitie cu actiunile si valorile insituite legiferant.

Socrate refuza sa plece din inchisoare altfel decat iertat de pedeapsa prin lege, spunand ca nu poate incalca legea si corupe spiritul celor care o instituie si pazesc. El spune ca daca fiecare om care se crede nedreptatit cumva isi face singur dreptate, incalcand legea, el actioneaza de fapt imptriva legii, adica impotriva tuturor, indiferent de faptul daca are sau nu dreptate, dar are acea dreptate individuala care intra momentan in conflict cu dreptatea tuturor, cu dreptatea abstracta, prioritara libertatii concrete, din motive de armonie sociala.

Pentru Socrate legea este vointa cetatii, este dreptatea tuturor in actiune, iar a te impotrivi legii inseamna a opune libertatea individuala libertatii tuturor, inseamna a te impotrivii nucleului de umanitate exprimat si recuperat prin lege, care exprima majoritatea, nucleu umanizant din care pina la urma emerge si particularitatea individului, care poate fi in consonanta sau opozitie valorica, dar in nici un caz in opozitie legica, cu personalitatea acceptata, specificata si primita prin lege.

Legea Socratic –platonica este un mecanism socio reglant creat de om dar care odata fixat si impus tuturor, deplaseaza legea principiu in supra uman, in domeniul actiunii imperative, la care individul nu se mai poate raporta conflictual, prin critica si nesupunere civica, cat timp legea ramane lege, adica comunitatea o accepta ca ordine-cauza, controland viata si personalitatea tuturor.

Numai cand legea dupa o analiza comuna a efectelor si prin acord majoritar, este considerata nepotrivita din diferite motive, se poate hotara inlocuirea ei cu alta, dar cat timp legea este in acceptare majoritara, hotararile ei trebuiesc respectate oricare ar fi ele, si oricum ar afecta individul.

Evident ne putem intreba daca un asemenea punct de vedere al prioritatii operante absolute a legii, chiar este corect, daca omul frustrat prin lege, trebuie sa accepte fara murmur, efectele unei legi asimetric socializante, facuta de un grup selectiv, care isi conserva prin lege privilegiile si inhiba sau interzic orice actiune individuala sau de grup care le-ar contesta.

pe cele majoritareprivind legea ca o instanta si actiune obligatorie, fara putinta de indoila si replica.

Cum sa raspundem la intrebarea daca individul trebuie sa aiba un caracter pasiv, suportand fara murmur toate aplicatiile legii care ii aduc suferinta, sau sa fie sistematic activ, evaluant si critic, analizand continuu legea in actiune, cantarind consecintele, criticand si incercand sa inlature din lege tot ce crede ca este incorect?

Aceasta intrebare dificila depaseste domeniul filozofic si patrunde masiv in spatiul moral si socio interactiv, unde se stabilesc criteriile definirii personalitatii optim umane si caile ajungerii la realizarea ei.

Phaidon

Probabil cel mai citit, mai apreciat si mai comentat dialog Platonic este Phaidon.

Dialogul prezinta ultima zi a vietii lui Socrate condamnat la moarte si executat prin otravire in anul 399 i. Hr, ca urmare a invinuirii de corupere a minorilor si lipsa de pietate fata de zeii cetatii.

In ziua executiei la inchisoarea unde era retinut Socrate se aduna unii din cei mai apropiati elevi si admiratori ai spiritului sau, intre care si Phaidon, cel care nareaza si da numele dialogului. Spre deosebire de toti ceilalti, care erau coplesiti si amortiti de tristete si durere la iminenta pierdere a iubitului lor maestru, Socrate afiseaza o atitudine relaxata si pozitiva, de parca nu el ar fi fost cel care mai avea numai cateva ore de viata la dispozitie. Intrebat cum se face ca nu e deloc speriat sau macar ingrijorat de cumplitul viitor care il pandeste, Socrate isi explica starea de spirit buna spunand ca el a auzit ca vechii filozofi credeau ca omul este alcatuit din doua parti, trupul si sufletul, iar la moarte cele doua componente se despart, trupul descompunandu-se, iar sufletul mergand in lumea recompensa sau pedeapsa, pe care a meritat-o prin viata trupeasca si sufleteasca pe care a dus-o.

Dupa vechii intelepti trupul era un fel de inchisoare pentru suflet, inchisoare pentru ca obliga sufletul sa faca numai anumite lucruri, adica il impinge mereu catre patimile trupesti, catre cautarea placerii cu orice pret, dar ii pune obstacole mari si permanante acelui suflet care vrea sa se dedice cunoasterii de sine, cunoastere realizabila numai prin refuzul sufletului de a adera la cele corporale, la satisfacerea dorintelor.

Trupul ingaduie sufletului numiai actiuni si placeri grosiere, carnale, dar ii interzice cea mai inalta aspiratie, cunoasterea adevarata a propriei naturi de suflet, precum si cunoasterea acelei ipotetice lumi superioare si eterne, din care provine sufletul si unde el se va intoarce, daca o merita, dar numai dupa moartea trupului capcana.

Iar daca aceasta cunoastere ‘secreta’ e adevarata, adauga Socrate, filozoful trebuie sa se bucure nu sa fie indurerat, cand I se apropie clipa mortii, cand I se permite sa ajunga acolo unde a dorit si a facut eforturi sa ajunga toata viata. Ce poate fi mai important decat posibilitatea celui care a vrut sa se cunoasca, de a primi odata cu moartea, adevarata si unica cunoastsre, prin care sufletul isi gaseste dar isi si intelege originea divina, si odata cunoscand-o o preia pentru etrenitate, devenind suflet zeu, sau suflet filozof, adica cel mai pretuit tip de om de catre zei cei intelepti si buni.

Zeii spune Socrate au facut lumea si omul perisabil si ignorant, dar tot ei ingaduie si chiar il ajuta sa evolueze sufleteste, ii daruie acces la lumea lor  prin filozofare, prin adevarata cunoastere care desprinde sufletul de trupul stupid si lacom si il transporta in regatul cunoasterii.

E bine sa mentionam ca teoria transmigratiei, a trecerii omului prin mai multe vieti trupesti si sufletesti deosebite a fost sustinuta inainte de Platon, de alt mare filozof si matematician grec, Pitagora, cel care mai spunea ca numarul este masura lucrurilor, masura si materialul de constructie a cosmosului. Ptobabil Pitagora a fost influentat de gnoza egipteana, unde se practica un cult al mortilor, care traiau si o viata pe taramul moartii, unde ei se bucurau sau sufereau urmarile calitatii existentei lor pamantesti.

Interesant este ca aceasta teorie a renasterii sufletului in alt corp persoana apartine si orientului antic, si acolo crezandu-se ca omul este trup si spirit. Mai mult, orientul propune cai si metode initiatice, prin care sufletul-intelect se poate desprinde inca in timpul vietii de corp, si patrunde in alta realitate, undeva unde nu mai este realitatea in miscare, nu mai exista nevoie, dorinta, datorie si fapta, dar totul este realizat, iar cel ajuns acolo nu mai vrea ceva.

Cum ar mai putea filozoful sa se teama sau sa refuze moartea, cand ea se dovedeste suprema recompensa a unei vieti dedicate filozofiei, cand numai prin moarte sufletul insetat de cunoastere ajunge la izvorul din care o poate sorbi dupa voie, nederanjat de un trup plin de patimi si greu de supus de mintea doritoare de adevar.

Dar existenta sufletului trebuie cumva dovedita pentru a nu mai fi nicio o indoiala, iar filozoful sa aiba certitudinea ca sperantele lui nu sunt decat rataciri.

Demonstrarea existentei sufletului Platon o face folosind ipoteza cunoasterii prin reamintire, prin anamneza.

Un om nepreocupat si neinformat intrebat direct asupra determinarii unei relatii distincte intre forme naturale sau ganduri si actiuni umane, nu poate da nici un raspuns, sau spune ceva fara legatura cu intrebarea pusa.

Dar daca acelasi om incepe sa fie intrebat indirect, intr-o inlantuire de intrebari ingenioase, el va fi condus treptat spre descoperirea in propria lui memorie a raspunsului corect, iar aceasta uimitoare gasire a adevarului in mintea anterior ignoranta, este o dovada de necontestat ca exista in om un principiu-vehicul spiritual, diferit de toate partile si insusirile corpului, acesta este singurul purtator si posesor al cunoasterii. Principiul sufletesc probabil primeste cunoasterea in alta lume decat lumea corporala si sufleteasca, o pastreaza in memoria lui sufleteasca si o cedeaza sau refuza individului intrupat, in corelare cu felul in care aceasta este indrumat sa o gaseasca.

Si astfel avem si dovada incontestabila a existentei sufletului, mai ramanand de demonstrat ca acest suflet continua sa existe si dupa moartea corpului, unde acest suflet primitor si purtator de cunoastere, va putea ramane constient si personalizat, capabil sa primesca un nou trup si sa reia fara odihna succesiunea vietilor umane. Dar spune Socrate, atunci cand omul devenit filozof, si-a invins poftele trupesti si s-a dedicat cunoasterii, acest lant al vietilor corporale si sufletesti va fi intrerupt, iar sufletul eliberat de obligatia intrarii in inchisoarea trup, va zbura in lumea divina si va fi recompensat pentru toate eforturile facute.

Cum oare am putea arata ca sufletul continua sa fie viu dupa moartea corpului?

Socrate afirma ca toate cele ce sunt se nasc din contrarii, spre exemplu ceace devine mai mare, devine ‘mai mare din mai mic’, dupa cum si ‘mai micul isi trage obarsia din mai mare’, la fel ‘mai puternicul’ provine din mai slab, mai rapidul din mai lent, mai bunul din mai rau, mai dreptul din mai nedrept, mai frumosul din mai urat si tot astfel.

Ascultatorii sunt toti de acord cu aceasta ipoteza a provenientei modalitatii din contrariu, parand a nu baga de seama ca din acceptarea ei si presupuneresa existentei unui proces transformant al contrariului in contrariu, rezulta deveniri imposibile, mai putin evidente.

Spre exemplu daca din modalitatea diminuata apare printr-un lant al devenirii modalitatea contrarie in exces, este nevoie de ceva diferit si de contrariul in lipsa si de cel in exces, care sa se adauge contrariului in lipsa, pentru a il transforma in contrariu exces, stare valabila si in caul inverssau invers.

Astfel din ‘mic nu poate rezulta marele’, daca ‘micului i se aduaga micul’, care mic adaugat micului ar trebui sa faca mai mic, sau sa conserve micul, dar nici ‘marele’ nu se poate impreuna cu micul transformandu-l in opus, adica in ‘mare’, ‘marele fiind deja mare prin sine’, ne mai avand nevoie de adaugarea la mic pentru a intra in marime.

La fel, marele nu devine mic prin mare, care ‘il mai mareste’, dar marele nu devine mic prin mic, micul avand calitatea ‘micimii’, fara a mai primi sau a extrage ceva.

In acelasi mod asemanatorului trebuie sa I se aduge ceva diferit de ‘asemanator dar si de neasemenator’, pentru a fi trecut in neasemanator, asemanatorul aduagabil asemanatorului, neproducand ‘neasemanarea’, dimpotriva intarind asemanarea, dupa cum neasemantorul nu are nevoie de contactul cu asemanatorul pentru a fi neasemanator.

In acelasi rationament egalul nu devine inegal nici prin surplus de egal nici de inegal, egalul combinat cu egalul da egalul, iar inegalul fiind prin sine inegal, ca sa ne exprimam platonic, nu mai are nevoie de egal ca sa devina ne egal, atat egalul ca si inegalul fiind ambele ‘in identitate de sine’, ne schimbandu-se prin suplimentare de sine, nici prin adaugare de opus, opusul fiind egal siesi, fara primire de similar sau de opus la ceace este.

Binele ar trebui sa se combine cu ceva diferit de bine si de rau pentru a deveni rau, adaugarea de bine la bine nenascand raul, iar raul in esenta sa este suficient siesi si nu se poate schimba pe sine nici prin adaugare de ‘sine rau’,  nici in contact cu opusul sau, cu care principial, nu se poate invecina sau combina.

Dupa enumerarea unei serii de contrarii nascute din contrarii, Socrate pune intrebarea de baza:

‘Ce anume ia fiinta din ce este viu’ si i se raspunde imediat, ‘ce este mort’, iar din ce este mort apare ceace este viu, fara indoiala. Iar din ‘a muri ‘ va rezulta contrariul ‘a se naste’, dupa cum din ‘a se naste’ va urma cu necesitate ‘a muri’.

 Pe aceasta cale Platon dovedeste ca sufletul va rezista mortii, ca paradoxal efect al acesteia, si va continua sa fie si dupa moartea corpului.

Trebuie subliniat ca Platon avea nevoie de admiterea nasterii proprietatii numai din contrar, pentru a introduce cuplajul polar moarte viata, unde viata se naste din moarte, iar moartea din viata, ca o evidenta a imposibilitatii simultaneitatii ambelor, dar si a provenientei vietii din moarte si reciproc.

Intr-o perspectiva critic analizanta daca admitem ca toate existentele poseda contrarii, care se genereaza reciproc, dar nu aratam cum apar una din alta, prin ce cauza dezechilibranta intra in fiintare una si dispare opusa, intampinam dificultati de legitimare a corelarii reciproc generative intre contrarii.

Daca contrariile nu se nasc unele pe altele, nici prin adaugare de identitate de sine nici prin primire de contrariu, bascularea contrariului in contrariu devine un proces foarte subtil care cere existenta a ceva distinct de ambele, ceva ce ramane de dovedit ca exista, iar odata dovedita existenta a ceace trece un contrariu in contrariu, dar evident nu are contrariu, trebuie cercetat cum poate fi o modalitate care nu are opusa, dar transforma orice modal in contrariu.

Evident asemenea obiectii ar fi fost accesibile si formulabile precis pe vremea lui Socrate , dar Platon cel ultrainventiv in dificultati si rezolvari, nu le ia in discutie pe loc, pentru a nu isi pune in cale obstacole conceptuale prea dificile pentru a fi inlaturate prin argumentare calitativa, inevitabil, supusa erorii de rationament.

Odata obtinuta derivarea nasterii din moarte si reciproc, prin existenta si trecerea contrariilor in contrarii, Platon face o extensie a conceptului de ‘modal si contrariu’ subliniind ca atunci cand identificam caracteristicile particulare opuse de tip ‘mare-mic, asemeni-neasemeni, bine-rau’, si celelalte, noi nu separam numai o singura contrarietate modala la o modalitate distincta, din multe apartinand aceleiasi zone modale. Noi distingem particularitatea polar modala numai prin distingerea modalitatii polare generice, absorbanta a totalitatii modalitatilor similare, perceptibile sau conceptibile. Posibilitatea separarii oricarei perechi de contrarii specifice, este posibila prin capacitatea mintii umane de a separa ceace Platon numeste ‘modalitatea in sine’ adica o supra existenta atot cuprinzator modala care absoarbe toate modalitatile similare, si le unifica prin ‘calitatea sau lucrul  in sine’, prin existenta supra modala echivalenta totalitatii modalitatilor similarizabile.

Aici Platon isi introduce mult discutata teorie a ‘realitatilor in sine’, a ‘formelor idei’ a unor entitati perfecte si eterne, generatoare ale fiecarei modalitati polare din lumea umana. Formele idei sunt niste supra entitati care poseda completititudinea si perfectiunea unei modalitati, iar prin participare la aceste ‘forme idei perfecte’, in sine iau nastere formele calitati imperfecte si perisabile ale lumii umane.

Conform schemei existentelor contrarii in sine, absolute, ar trebui sa existe si un bine in sine, un bine absolut, dar ar mai rezulta si un rau in sine, un rau atotcuprinzator si perfect, care include toate variantele raului, deasemeni ar exista si un frumos in sine si un urat in sine, fiecare cuprinzand frumusetea completa, maxima sau opusul ei la fel de desavarsit.

Unde anume plaseaza Platon aceste existente duale absolute, din moment ce simnturile nu le percep, iar mintea le recunoaste numai dupa un indelungat exercitiu dialectic?

Toate contrariile imperfecte si distructibile sunt in lumea simturilor, iar existentele ‘forme-idei in sine’, apartin lumii ideilor, lumii divine, lumii conceptuale, unde sunt discernabile numai inteligibil, prin gandire dialectica. In aceasta lume a perfectiunii inteligibile trebuie sa ajunga filozoful care a incercat mereu sa cunoasca si sa se cunoasca, a facut eforturi sa ignore valorile lumii cotidiene, dorind continuu sa intre in realitatea superioara, continatoare de completitudine si perfectiune.

Platon spune ca lumea umana este compusa numai din copii palide, incomplete si efemere ale formelor idei perfecte si eterne, forme mereu in egalitate de sine, iar omul ca fiinta a acestei lumi bogata in defecte, este cu necesitate o imitare imperfecta si limitata a fiintei divine, probabil fiinta filozofica, evident eterna si perfecta.

Vom vedea cum in alt dialog, in ‘Parmenide’, Platon se contrazice, alocand zeilor (printr-un rationament care ii parea valid atunci si acolo), o fiintare si cunoastere conditionata, desfasurabila numai in lumea lor divina, lume a formelor in sine, diferita de lumea umana. Zeilor le este refuzata perceptia lumii si persoanei omului, care prin insasi efemeritatea si imperfectiunea lor, sunt inaccesibile simturilor divine, simturi compatibile numai cu perceptia si aducerea in fiintare a formelor si fiintelor in sine, perfecte si indestructibile.

Din faptul ca zei nu intra cu trupul lor divin in sfera perisabilului si imperfectului, prin natura lor de zei eterni si perfecti in toate, rezulta prin rationament platonic, imposibilitatea patrunderii mintii si cunoasterii divine cu lumea umana, lume pe care pe de alta parte tot ei o creaza conform conceptiei creative platonice. Concluzia interesanta ar fi ca zei fac omul si lumea lui, dar habar nu au de felul cum procedeaza, realizand asemenea miracole creative am spune la intamplare.

Pe de alta parte daca formnele si calitatile umane, perisabile si imperfecte isi trag fiintarea limitata din formele perfecte si in sine, ele, formele calitati apartinand umanului ar trebui sa aiba o necesara asemanare, dar numai partiala, cu formele in sine.

Iar daca zeul cunoaste ‘intregul in sine’, adica cunoaste ‘forma-ideie in sine’, ar fi paradoxal sa nu poata cunoaste partea de modalitate in sine, adica trecerea partiala prin participare a formei in sine in forma natural umana, care forma umana numai prin participare la forma in sine, isi primeste dimensiunea si particularitatea ei limitata.

Astfel a cunoaste forma in sine ar duce automat si la cunoasterea formei derivate, persiabile, partial participanta la forma in sine, iar zeul ar stii totul despre ceva ce rezulta din ceace poate numai el face si cunoaste.

 La acest moment al argumentarii pre-existentei sufletului dupa moarte, cineva aduce o obiectie de bun simt, intreband ‘din ce cauza sufletul cunoscator care trebuie sa fie o ‘existenta compusa’ alcatuita din enorma cantitate de cunoastere pastrata in memorie, nu se descompune si el la un moment dat, nu se desface si el in parti-cunoasteri si pina la urma nu se destrama cognitiv, disparand ca suflet unitate-persoana-cunoastere, ca suport cognitiv capabil sa produca nenumarate umanizari corporale distincte.

Platon pare a ignora ca imposibilitatea descoperirii de cunoastere noua de catre omul intrupat, fie obliga sufletul sa fie initial atot cunoscator, ori sa fie creativ de cunoastere cand este decorporat. Un suflet atot cunoscator este improbabil si pentru dialectica platonica, el stiind ca si alti filozofi ai timpului sau, ca anumite cunoasteri intra intr-o anume ordine in mintea si prin minte in societatea oamenilor. Platon stia ca indivizii isi incep istoria umanizarii pornind  de la un stadiu de maxima ignoranta, primind  la inceput cunoasteri rudimentare, pe care le schimba cu altele tot mai bune, in curgerea generatiilor.

In concluzie unui individ situat intr-un interval istoric dat nu ii sunt accesibile acele cunoasterii posibile si utilizabile numai intr-un anume viitor.

 Prin reamintirea necesar limitata unui individ ii sunt la dispozitie prin reamintire acele cunoasteri potrivite intervalului istoric evolutiv in care se gaseste la un monent dat, astfel teoria primirii principiale a oricarei cunoasteri prin reamintire, sufera o limitare severa, neavuta in vedere de Platon.

Ignorand problema dimensiunii si limitelor sau nelimitarilor cunoasterii bazata si primita prin memoria sufleteasca, Platon argumenteaza ca prin cunoasterea realitatii in sine, sufletul nu este compus, pentru a se descompune, el este o unitate modala, o identitate de sine, similara unitatii si identitatii de sine a formelor idei, pe care le cuprinde si cunoaste numai omul inteligibil.

Daca sufletul poate cunoaste ‘o forma-ideie in sine’ conceputa ca o unitate perfecta si indestructibila, si sufletul trebuie sa fie asemanator la ceace poate cunoaste, sa fie si el o unitate in sine, nedecompozabila si perfecta.

Pentru a intretine tensiunea dialectica, un participant la dialog mai introduce o indoiala, spunand ca el admite trecerea sufletului prin foarte multe trupuri, dar nu vede nici o dovada ca acest proces al reintruparii si reindividualizarii se va continua indefinit, ca nu va apare cindva, din prea multa repetare, o oboseala, o uzura a puterii insufletitoare a sufletului, care ii va interzice la un moment dat preluarea unui nou corp, astfel sufletul pierzand puterea de a mai insufleti corpuri, va dispare undeva in infinitatea taramului mortii.

Cum invinge Socrate-Platon ultimul obstacol pus in calea nemutirii sufletului?

Aici si acum putem localiza si ingeniozitatea dar si ambiguitatea argumentanta platonica, abilitatea de a inventa intrebari si raspuns la orice intrebare, dar a nu analiza si coerenta raspunsului oferit.

Socrate-Platon recunoaste relevanta si dificultatea obiectiei posibilei perisabilitati a alcatuirii sufletului, dar spune ca ar trebui sa existe o cale argumentanta sigura, prin care se poate evita descompunerea unui suflet, si incepe sa caute o alta demonstrare a nemuririi.

Urmeaza un lung discurs aparent in afara temei, unde Socrate arata in ce fel a cautat el sa descopere cauzele diferitelor forme si fiintari, de ce dificultati explicante de neinvins s-a lovit si in ce fel a rezolvat el problema intelegerii cauzale a realitatii, cum a gasit el cea mai buna si atot explicanta metoda a alcatuirii lumii si omului.

Socrate-Platon spune ca tot ce a reusit el sa inteleaga din actiunea cauzelor creative naturale este ca in fiecare producere de lucru sau calitate agentul mereu prezent si mereu activ creativ este ‘binele in sine’, iar din prezenta binelui in sine ca factor creativ decurge si prezenta frumosului in sine, binele si frumosul in sine, fiind singurele cauze care confera realitatii sau omului particularitate, miscare si calitate. Cand binele in sine lipseste din obiect sau subiect, nu mai gasim nici frumosul, astfel dispar toate trasaturile individualizate.

Concluzia socratic-platonica: Orice lucru intra in existenta si fiinteaza numai prin participarea la forma ideie in sine, in primul rand prin participarea la binele in sine, apoi prin participarea la frumosul in sine care ii confera conditii de particularitate modala si intrare in existenta specifica.

Astfel ceace este mare intra in fiintare de mare prim ‘Marime’, cele mici prin ‘Micime’, si tot astfel, intelegand probabil prin Marimea care aduce in fiintare ‘marele’, acea ‘Marime in sine’, din care prin particiapare se obtine marele, sau acea ‘Micime in sine’, creatoare a diferitelor variante de micuri.

Prin aceleasi corelari, ‘egalul este egal prin ‘egalitatea in sine’, ‘parul’ isi trage calitatea de paritate de la ‘paritatea in sine, fapt valabil pentru ‘impar-imparitate in sine, pentru ‘asemanator-asemanare in sine’, neasemanator-neasemanare in sine, derivare valabila pentru toate contrariile care pot intra in lumea sau natura umana.

Cand o calitate-forma naturala nu mai participa la ‘calitatea forma in sine’, ea ar trebui sa dispara din fiintare, ne mai posedand nici o trasatura individualizanta iradiata de modalitatea in sine, trasatura prezenta numai prin participarea formei naturale la forma ideie in sine.

Dar mai precizeaza Socrate, poate intra in fiintare in sine, numai o latura-calitate dintro contrarietate modala in sine, rezultatul fiind ca nici o forma calitate in sine, nu coexista cu contrariul ei in sine.

Cand un tip de ‘existent in sine’ fiinteaza, nu mai poate avea prezenta si manifestare modalul in sine contrariu.

Conform acestei conditii a manifestarii numai a unei parti a dualitatii in sine, cand ‘marimea in sine’ intra in fiintare si se exprima creativ pe sine prin participare realizand marime naturala, ea nu admite prezenta simultana si a ‘micimii in sine, si a aparitiei celor mici, de unde concluzia ca atunci cand lucreaza marele nu apare micul si invers. Aceasta declaratie de posibilitate univoca a formei in sine, fara simultaneitatea contrariului este cam nefireasca, si pare a interzice si existenta simultana in lumea noastra si a celor mari si a celor mici, a celor asemeni si a celor neasemeni, si a celor pare sau celor impare, a celor bune si celor rele, frumoase si urate.

Dar in lumea noastra sunt de perceput sau de conceput o multime de contrarii care coexista, si cum ar putea co-exista ele, daca depind de contrariile in sine care nu pot co-exista?

Pentru a isi obtine demonstratiile de posibilitate-imposibilitate si modalitate-contrarietate, Platon alege numai opozitii speciale care nu admit grade de manifestare, precum imposibilitatea de a fi si egal si inegal, de a fi si cald si rece, dar evita opozitiile care permit grade de calificare a intensitatii.

Dupa Platon contrariile in sine ‘cald-rece’ produc contrariile naturale zapada si foc’, iar acestea sunt stari naturale imposibile simultan in acelasi modal natural pentru ca sunt imposibile la modalul in sine.

Zapada care este rece, va dispare cu necesitate in prezenta caldului, dupa cum si focul-caldura se va retrage in prezenta recelui, a calitatii opuse.

In logica Platonica ‘proprietatea in sine creaza forma in sine’ care la randul ei determina intrarea in existenta a ‘formei sau calitatii naturale ori umane’, astfel ‘recele in sine determina aparitia zapezii in sine aceasta produce zapada naturala din care emerge recele natural, ‘caldul in sine genereaza  probabil focul in sine, care produce focul natural care dezvolta caldura naturala.

Orice forma sau calitate se exprima numai cat timp participa la ‘calitatea in sine’ prin care este fiintata –particularizata existential, si se goleste de fiintare specifica, prin desprinderea de participare la ‘categoria ideie in sine’.

Marimea dispare cand intra in fiintare micul, la fel micimea, cand se participa la ‘marele in sine’, egalul se indeparteaza prin intrare in existenta a ‘ne-egalului in sine’, iar binele se ‘de- binizeaza’ prin incetarea participarii la binele in sine, la fel frumosul, natural sau oricare dintre calitati.

Si in final Socrate pune intrebarea esentiala, al carei raspuns este imediat si necesar:

-Ce trebuie sa existe intr-un trup pentru a il face viu, iar raspunsul este ‘sufletul’, asadar sufletul este in identitate cu viul in sine, apartine viului in sine.

-Ce aduce viul in fiintare, se intreabaare este contrariul viului si vietii se mai intreba , raspunsul fiind ‘moartea’.

Prin urmare pe orice lucru ar lua in stapinire sufletul, acela va primi in ine viata si numai viata.

-Dar care este contrariul vietii, se mai intreaba, raspunsul fiind ‘moartea’.

De aici rezulta ca sufletul nu poate primi niciodata contrariul a ceace el aduce adica viata,.

-Daca contrariul vietii este moartea, ce anume exclude, ce respinge moartea, se mai intreaba, iar raspunsul este ‘nemuritorul’.

Cum sufletul aduce numai ‘viata’, el nu poate primi in sine ‘moartea’, iar concluzia ultima rezulta imediat: ‘sufletul este nemuritor’.

Fiind nemuritor sufletul este si  indestructibil, si acum se incheie demonstratia Platonica a necesitatii existentei si a nemuririi sufletului, concluzie extrem de incurajanta pentru filozoful care in fata mortii imediate are doar speranta pastrarii propriului suflet dupa moarte si ajungerii numai prin sufletul sau in lumea divina si eterna, a formelor, ideilor si cunoasterilor perfecte.

Dar si aceasta finala argumentare a nemuririi are un mic viciu de procedura, in sensul ca ea implica o alta realitate ‘in sine’ absoluta si eterna anume existenta ‘mortii-mortalitatii in sine’.

Daca exista ‘viata in sine’, din care rezulta prin participare viata umana, finita si imperfecta, ar treui sa fie si ‘moartea in sine’, o moarte eterna si perfecta in care nu poate exista contrariul, astfel in moartea in sine nu poate intra si continua sa fie ‘viu’ Moartea ‘in sine si perfecta’ care nu accepta si suporta sufletul in sine, ca aducator de contrarii, va genera si ea o ‘moarte naturala’, care la randul ei nu ar treui sa primeasca si gazduiasca sufletul muritorului uman, dupa ce prin moartea trupului, el se desprinde de corp.

In consecinta daca ‘ipoteticul suflet in sine’ nu poate patrunde si locui temportar in teritoriul ipoteticei ‘morti in sine’, nici ‘sufletul uman’ nu poate intra in domeniul mortii naturale, (derivate din moartea in sine), atunci cand paraseste trupul. Atunci unde oare se duce sufletul omului oarecare dupa moarte, daca in teritoriul mortii naturale ii este interzis sa intre, dar nici in lumea divina si eterna nu poate intra, neavand calitatile dobandibile numai prin filozofare.

Grea intrebare lasata de filozof fara de raspuns.

Aflati la doua milenii si jumatate de argumentareaa existentei sufletului si a nemurii lui, asa cum o avem prin Platon, ne intrebam firesc, are aceasta demonstratie ingenioasa, avand inevitabile defecte, oarecare credibilitate sau relevanta, sau este numai un exercitiu filozofic.

Stintific, in perspectiva actuala, nu exista suflet-spirit, inteles ca principiu creativ de univers, nesubstantial, non energetic, dar capabil sa simuleze persoana iar in persoana sa proiecteze aparenta unui univers fenomenal compus din materie si energie.

Dar cum bine se stie si in prezent persista convingerea ca sufletul ‘ne substantial, ne energetic’, in intelesul dat de omul de stiinta substantei si energiei, este o prezenta imperativa si absoluta, este cauza sursa a toate cate sunt aparente si perisabile, sau oculte si indestructibile.

Mai mult, sunt omeni care pretind ca pot dovedi asta efectiv.

Sunt bine cunoscute afimatiile despre existenta incontestabila a sufletului, facute de misticii europeni, calugarii budhisti, sau yoghinii, ale caror doctrine asupra provenientei realitatii dintr-un spirit universal coincid uimitor cu discursul platonic asupra sufletului si corpului, din dialogul ‘Phaidon’.

Nu avem informatii care ar permite clarificarea intrebarii, exista ori nu suflet?

Nu stim inca sa demonstram emergenta celor uman-sufletesti din jocul creativ al materiei si radiatiei, sau din existenta a ceva ascuns, a unei lumi ireale, fara materie si energie, diferita de realitatea fenomenala, careia noi ii alocam toate fortele si substraturile creative de modalitate.

Omul conceptual dar mai ales cel afectiv nu este inca derivabil functional din cauzele lumii noastre dar asata nu inseamna ca este principial nonderivabil.

Poate atunci cand vom stii cu adevarat cine suntem si prin ce sau cine suntem si devenim, raspunsul asupra sursei si naturii noastre, fi la fel de straniu si imprevizibil, pe cat de stranii si greu de inteles de majoritate, sunt succesiunea de teorii stintifice asupra lumii noastre, care din cand in cand se inlocuiesc unele pe altele.

Parmenide

Cu siguranta dialogul Parmenide este cel mai tehnic, mai complicat si paradoxal, mai elaborat construit dar si mai lipsit de finalitate. Acest dialog greu de digerat de parcurs a produs in lungul timpului, nedumerire cat si confuzie, dificultate de intelegere in litera si spiritul lui, profunzime, de lamurire a intentiilor celui care l-a creat.

Daca in Phaidon este introdusa si folosita ca argument al demonstrarii nemuririi sufletului, teoria formelor-calitati in sine, in Parmenide este teoria este re analizata si verificata prin alte consecinte, pe drept cuvant surprinzatoare care mai pot rezulta din aplicarea ei, iar noile rezultate ale aplicarii teoriei la propria modalitate, la formele si mai ales persoanele lumii in sine, o depreciaza masiv, o aduc pina in pragul respinegrii.

Dar reluarea si respingerea teoriei formelor idei, este doar o parte din dialog, cea mai mare parte a lui discuta din diferite directii punctele de vedere ale unor mari filozodi anteriori lui plton, filozofi care fundamentau realitatea pe o unicitate, pe o unitate egala siesi si de neschimbat, sau pe o pluralitate in vesnica si denecuprins cu mintea schhimbare.

Teoria universului unicitate, a unui univers creator de multiplicitate numai aparenta, dar in identitate si neschimbare de de sine, a fost propusa de Parmenide, la ea aderand dupa spusele lui Platon si filozoful Zenon, care participa si el la dialog.

Zenon este cunoscut prin paradoxala demonstratie a imposibilitatii prinderii unui alergator mai lent de altul mai rapid, daca initial ii desparte o distanta relativ mica, dar se pare ca avea si preocupari mai generale, incercand in dialog sa demonstreze prin negare, adica prin admiterea si analiza consecintelor ipotezei unui univers plural, teoria universului unitate a lui ‘Parmenide’.

Aceasta analiza a posibilitatii existentei, dar fara contradictii, a ‘unului’, sau a existentei fara generare de conflicte argumentante a ‘pluralitatii’, ocupa majoritatea dialogului, iar expunerea compusa numai din asertiuni de posibilitate si respingere compacta si imediata si a existentei unului si a pluralului, ofera cea mai ingenioasa, mai spectaculoasa, dar mai plina de erori cascada de afirmatii, negatii, iarasi afirmatii si noi respingeri, din opera Platonica.

Dialogul se opreste brusc cand Platon pare sa fi epuizat rezerva divina de argumente si contra-argumente, sau cand a fost desprins de transa super-argumentanta, dar se termina fara o concluzire finala lamuritoare, care sa stabileasca prevalenta unului fata de plural sau invers, fara sa ne spuna macar ce preferinta are Platon in aceasta controversa veche chiar si pentru el, dar insumand milenii daca o prelungim pina in prezent, cand inca mai rezista dezbaterii si deciziei.

Foarte multi comentatori moderni ai dialogului au motivat impetuozitatea afirmant neganta Platonica ca pur exercitiu dialectic, ca metoda de a inventa obstacole conceptuale numai pentru a le invinge cu stralucire, dar acele intrebari ale ratiunii a caror rezolvare prin ratiune, nu finalizeaza o victorie-concluzie cumva utila, de fapt sunt false probleme, iar aparenta lor explorare produce numai alte intrebari si alte incercari de raspuns, realizand de fapt numai spectacolul sofistic, creator numai de asertiuni si respingeri.

Cu siguranta Platon a intentionat ceva daca a risipit o asemenea cantitate de rationalitate contrarianta, dar cauza reala a dialogului a disparut odata cu disparitia autorului.

Poate in dialog Platon a vrut sa demonstreze aliatilor dar mai ales adversarilor in filozofie, ca procedeul sofistic de demonstrare si respingere a orice, este cel mai facil si la indemana fel de a gandi, luand in afirmare si negare argumentata, cea mai greu de demonstrat sau negat, alternativa filozofica, adica presupunerea existentei ‘unului’, sau a ‘multiplului’, aratand intr-o multime de variante ca si ‘unul si multiplul’ pot fi fiintate si des-fiintate, prin argumentare, dar nespunand la sfarsit, ce este mai potrivit sa sustina, sau sa creada si sustina filozoful, ori care este preferinta platonica in aceasta compacta alteritate.

In prima parte a dialogului, Platon isi analizeaza lucid dar cumva intristat, coerenta teoriei formelor idei, ii gaseste tot felul de dificultati si naivitati, dar nu e clar daca o respinge fara revenire, sau numai se indoieste momentan de ea, cerandu-si un ragaz de re-gandire, un alt concurs al al imaginatiei ipotetic argumentante si alta fundamentare, pe care nu le va mai incerca niciodata.

Dialogul incepe prin comentarii socratice la un expozeu cititit de Zenon, care prezentase contradictiile ce rezultau din sustinerea ipotezei pluralitatii.

Socrate vrea sa afle de la zZenon daca in discutia pluralitatii el a avut in vedere ‘pluralitatea in sine’ si imposibilitatea existentei acesteia, sau a comentat ca imposibila, numai pluralitatea naturala, apartinand naturii si lumii umane.

Socrate spune ca pentru el nu este deloc nefiresc sau ilogic, ca fiecare lucru comun, lucru din sfera umanului, sa fie dual, sa fie compus din contrarii, dar i se pare imposibil sa se afirme si sustina aceasi situatie cu privire la ‘lucrul in sine’, oricare ar fi acesta. Spre exemplu el ‘Socrate’ poate fi privit ca o pluralitate daca este luat ca un agregat compus din diferite membre si miscari, dar este si o unitate persoana, un unic ‘Socrate’, daca este opus altei individualitati distincte.

In acesta moment intervine Parmenide care il lauda pe Socrate pentru finetea observatiilor si il intreba daca el chiar crede in existenta lucrurilor in sine. Raspunsul este prompt si afirmativ, iar afirmatia da prilej lui Parmenide sa intre in dialog, sa il puna intr-o dificultate dialectica fara iesire pe Socrate si sa il oblige sa se distanteze de teoria formelor idei.

Ca si in dialogul ‘Phaidon’, Socrate crede si declara ca lucrurile din lumea umana isi trag modalitatea prin participare la ‘formele in sine’, dar in aceasta derivare a provenientei individualitatii naturale prin particiupare la ‘individualitatea in sine’, Parmenides trage concluzii contradictorii, pe care se pare ca Socrate-Platon nu stiu cum sa le rezolve.

Pentru a demonstra lipsa de substanta in sine , am spune, a teoriei formelor in sine, Parmenide prin acord platonic, introduce prima premiza ne-demonstrabila, sau ne-demonstrata in dialog, anume ca daca lucrurile naturale participa la lucrurile in sine, si lucrurile in sine ar participa la cele naturale, in sensul ca fiecare lucru in sine se gaseste in fiecare lucru care participa la el, multiplicandu-se nelimitat. Aceasta inversare de participare cu toate ca pare inofensiva, este periculoasa, pentruca inverseaza conditionarea ‘lucru real–lucru in sine’, facand pe de o parte lucrul in sine sa depinda de lucrul comun, dar mai facand posibil ca lucrul comun sa isi capete modalitatea numai printr-o parte a lucrului in sine, concluzie care duce la contradictii.

Platon nu pare a remarca faptul ca daca ‘lucrul in sine’ e de gasit in fiecare lucru natural care participa la el, lucrul in sine fie este creat in lucrul natural, si atunci ii dispare ‘in-seitatea si autonomia lui de lucrul natural, iar lucrul natural participa la sine si numai la sine, fie ‘lucrul in sine’ se poate afla in lucrul natural numai ca o reflectare intelectiva , asa cum de exemplu se raporteaza Socrate la lucrul in sine ca la o ideie, o stare conceptuala.

Se poate spune ca odata gandind orice lucru in sine filozoful particila la acest lucrul in sine, dar participa mental, construind o modelare intelectiva a acestuia, dar neavand si neputand avea in minte o forma in sine efectiva.

Din participarea mai multor lucruri comune similare la un ‘lucru in sine’, Parmenide conclude ca lucrul in sine devine o multiplicitate necontrolabila, aflandu-se odata in sine si de nenumarate ori, in fiecare din lucrurile comune care participa la el. Concluzia este evident falsa si din alta perspectiva. Daca un numar de indivizi participa la un spectacol, conform concluziei multiplicitatii nelimitate, specatcolul participa la spectator, adica spectacolul isi extrage varietatea spectacol din spectator, iar primind forma sa de spectacol din spectator, spectacolul intra in fiintare ca spectacol, numai prin prezenta spectatorului la spectacol, dar la care spectacol participa spectatorul, daca nu exista nici un spectacol, pina apare prin participare in spectator?

Platon nu pare a remarca ca teoria lui a formei ideie in sine de la care prin participare isi trage modalitatea forma sau calitatea naturala trebuie sa pre-existe, sa fie anterioara temporal formei naturale pe care de fapt o creaza prin participare, iar participare poate fi inteleasa in acest caz numai ca relatie de asemanre, doar ca o partiala similitudine transferata in actul creativ de la forma in sine la forma fenomenala.

Evident paticiparea omului la orice spectacol, incluzand si participarea la spectacolul ‘realitate’, duce la multiplicarea realitatii in subiecti, dar cu diferenta ca spectacolele realitate sunt ‘reflectate in subiecti’, sunt reconstituite informational, ne gasind in mintea umana forme materiale ci numai modelari informationale ale acestora. Principial nu se poate face o comparatie intre realitatea sa spunem cauza si lumea efect, reprezentata in om, nu se poate face o corespondenta intre ipoteticul univers extern si autonom de individ si lumea construita mental prin prelucrarea datelor perceptiei, pentru ca fiecare subiect poseda fiecare numai propria varianta de realitate subiectivizata, extrasa din mesajul senzorial, dar nu poseda si nu poate poseda si un specimen modal, al ‘realitatii externe sursa’, pentru a face omparatii si stabili asemanari si deosebiri intre lumea interna si cea externa.

 Cum am spus anterior ‘modalitatea realitatii’, forma lumii se defineste si instaleaza numai in subiect, lumea subiectual modala nu exista si nu poate fi in afara lui, modalitatea-reprezentare fiind o creatie a individului, un efect al interpretarii meajului senzorial. Realitatea devine spectacol numai in subiect, asadar nu se multiplica mereu ceace ar trebui sa ‘prrexiste’ dar de fapt nu exista, adica nu exista lume modala fara subiect. Tratand si ‘lucrul in sine’, ca pe un fel de ‘realitate sursa’, creatoare de realitate fenomenala in subiect, ca un mesaj purtator de aspect realitate, din care individul extrage cumva mental forma naturala, acest lucru in sine nu are alta varietate particularizanta pentru subiect decat cea extrasa de mintea sa si conceptualizata in ideia de lucru in sine. Asadar lucrul in sine, diferit de ideia de lucru in sine, nu e de gasit in mintea subiectului, el are o unica determinare in individ, ca o constructie lingvistica cu o semnificatie data, dar aceasta constructie intelectiva este evident diferita de autenticul lucru in sine, care presupunand ca exista, si-a introdus in mintea subiectului individualitatea subtila pe o cale obscura, imposibil de cercetat.

Dar Parmenidele Platonic nu se incurca in nuantari existentiale si merge mai departe. In urma concluziei ca forma in sine ar fi de gasit in intregime in forma naturala Socrate nu este de acord ca participarea formei naturale la forma in sine sa fie integrala, admitand ca lucrul natural participa numai la o parte din lucrul in sine, dar si din particiarea lucrului natural la o parte a celui in sine rezulta contradictii.

-Daca acceptam participarea partiala a lucrului natural la cel in sine, spune Parmenide, ‘marele natural’ devine ‘mare’, prin participarea la o parte a ‘marelui in sine’, rezultand ca ‘marele natural’, este mare printr-o parte a marelui in sine, iar ‘partea de mare in sine’, este mai mica decat ‘intregul mare in sine’, asadar marele natural devine mare prin ceva mic in raport cu marele in sine, concluzie evident nefireasca. Judecand la fel, egalul natural devine egal printr-o parte a egalului in sine, parte de egal in sine ne-egala egalului in sine, de unde rezulta provenienta egalitatii din ne-egalitate, tot asa asemanatorul devine asemanator printr-o parte a ‘asemanatorului in sine’, parte neasemenea cu intreaga asemanare in sine, iar asemanatorul devine asemanator prin neasemanator, ‘bunul’ natural, sau uman, devenit bun printr-o parte a bunului in sine devine bun prin ceva diferit de bunul in sine, frumosul uman devine frumos prin ceva diferit de frumosul in sine, si asa mai departe.

In acest impas rationalizant Socrate ramane fara de relica, iar Parmenide ii spune da dificultatile adevarate deabia de aici incolo se pun in evidenta, si anume ale apar atunci cand mintea filozofica adevarata incerca sa aduca in dezbatere cate o ‘forma fiinta in sine’ si sa ii cerceteze pe toate fetele particularitatea ipotetica.

Acum Parmenide da lovitura de gratie teoriei formelor in sine, rationand cam asa:

Daca formele in sine nu sunt de gasit si nici nu pot fi de gasit, fara a genera contradictii, in formele naturale sau starile umane, este necesar ca formele in sine sa se raporteaza numai unele la altele, sa se reflecte numai unele la altele, la fel vor face si formele si calitatile lumii umane, care se raporteaza particuarizant unele la altele, dar nu intra si nu pot intra in nici un fel de contact si reflectare reciproca cu formele in sine.

 Astfel marimea naturala se aduce in starea marime prin alta marime naturala, din acelasi interval al realitatii, la fel micimea, asemanarea, deosebirea, egalitatea, inegalitatea lumii naturale, eventual si binele si frumosul uman, toate se particularizeaza reciproc, nu prin formele in sine, forme intangibile perceptiei si cunoasterii de catre cele naturale. De aici rezulta ca exista cu necesitate doua realitati distincte si neconectabile-nesuperpozabile, exista lumea in sine si exista si lumea umana, fiecare lume generand lucruri prin propria fiintare cauzal creativa, dar total izolata de celalalta.

Daca formele in sine, nu pot intra in nici un fel in contact si raportare reciproca cu formele naturale, rezulta ca si ipoteticele ‘persoane in sine’, locuitori ai lumii in sine, sunt ne-identificabile, ne-reprezentabile si ne-cognoscibile de oameni, o alta afirmatie Platonic parmenidiana care se pare ca ignora o afirmatie anterioara, facuta de Socrate conform careia el nu crede ca exista o forma in sine pentru orice forma a lumii umane, specificand clar ‘ca nu crede in existenta ‘persoanei in sine’, care odata admisa, ar duca la o prapastie de confuzii si ‘vorbe goale’.

Dar Parmenide are memoria scurta si continua astfel:

Presupunand ca exista un ‘stapan in sine si un stapan uman’, precum si un ‘sclav in sine’, corespunzator sclavului uman, sclavul uman nu poate fi in posesia si folosirea stapanului in sine, nici sclavul in sine nu poate deveni proprietate si utilitate a stapanului uman, prin imposibilitatea intrarii in contact si relatii de reciprocitate, a celor doua lumii si doaua persoane, din motivele mai sus prezentate.

Mai mult continua Parmenide, daca simturile, reprezentarile, gandurile si conceptele umane nu pot patrunde efectiv in lumea evenimentelor si conceptelor accesibile persoanei in sine, echivalata cu persoana divina, cu zeul atoate cunoscator, acest lucru este valabil si in raporturile zeului cu lumea umana care este interzisa cunoasterii lui divine.

Aceasta consecinta igrozitoare si incredibila ca nici cunoasterea zeului nu este operabila in lumea umana, odata ce simturile persoanei in sine nu acceseaza si nu experientiaza lumea naturala pare sa fie lovitura cea mai dura si cea mai demolanta a teoriei lumii formelor in sine.

In aceasta scindare neta si absoluta a celor doua lumii, apar ca necesare doua feluri de individualizari cunoscatoare si doua feluri de cunoasteri. Lumea in sine a formelor in sine, ar fi lumea zeilor, a fiintelor divine, posesoare de cunoastere perfecta si completa, dar numai asupra formelor lumii in sine.

Lumea umana a formelor si proceselor naturale, imperfecte si perisabile ar fi campul cunoasterii imperfecte proprii oamenilor, dar aceasta lume cu toate imperfectiunile ei este interzisa cunoasterii zeului.

Din aceste rezulta ca zeul nu poate avea nici o legatura creativa sau coordonanta cu lumea umana, pe care neputand sa o cunoasca nu o poate nici realiza nici controla prin voiunta si puterea lui, sau daca totusi o face, o face la intamplare, fara sa stie in ce fel o face si in ce fel o subordoneaza vointei lui, fiindu-i interzisa orice cunoastere a acestei lumi imperfecte.

Dar din concluzia incognoscibilitatii lumii in sine de catre om mai apare o alta contradictie mult mai acuta decat cele semnalte, deasemeni ignorata de Platon, concluzie care transforma intregul dialog intr-o inlantuire gratuita de fantezii, sa nu spunem de vorbe goale, preluand expresia socratica.

Din necunoasterea principiala de catre om a lumii in sine, (atent argumentata de Parmeniode), lasand la o parte caracterul nedemonstrabil al reciprocei, rezulta ca toate ipotezele de existenta si afirmatiile si negatiile facute asupra lumii in sine, pina la acel moment al dialogului, dar mai ales toate cele care vor urma, sunt fara acoperire, sunt numai niste declaratii de posibilitate si demonstratii fanteziste, fara vreo cale de demonstrare autentica, realizanta de autentica validare sau respingere. daca omul nu poate cunoaste formele in sine, adica nu poate cunoaste unul in sine, marele in sine, micul in sine, egalul si inegalul in sine, daca nu poate cunoaste binele si frumosul in sine, orice referire la ele este o pura atribuire fantezista de calitati, fara legatura cu presupusele lucruri in sine a caror existenta sta sub semnul incertitudinii.  Si atunci se mai poate vorbi alocand semnificatie, la entitati in sine, despre care prin demonstratie parmenidiana si platonica, nu avem acces nici cu simturile nici cu ratiunea?

Raspunsul evident este ‘nu’, dar acest ‘nu’, este irelevant pentru Platon -Parmenide care abia isi intra in forma rationalizanta maxima si incepe sa afirme si respinga cu vigoare, in ce fel poate fi dar si nu poate fi, atat ‘unul in sine’, cat si ‘pluralitatea in sine’.

Prin demonstatia platonica a noncognoscibilitatii lumii in sine, cu privire la lucrurile in sine este valabila rational numai tacerea, iar declaratiile dualizante trebuie formulate sau negate numai despre lucrurile comune. dar acelasi Socrate a declarat la inceputul dialogului, ca din punctul lui de vedere lucrurile naturale pot primi calitati contrarii fara ca asta sa duca la contradictii, asadar a descoperi tot felul de situatii si de situatii opuse in lumea umana este firesc si nu trebuie tratat ca paradox sau absurditate.

Platon mai adauga, aratand ce greu ii este sa se departa de teoria lui ca daca ne refuzam existenta unor lucruri in sine si a unei cunoasteri in sine, a acestora, cunoastere pe care de fapt o cauta si doreste filozoful, catre ce anume isi mai poate el indrepta ratiunea, ce altceva va mai putea deveni scop al vietii filozofuliui, daca i se interzice tocmai acea realitate sia cea cunoastsre care sunt scopul filozofiei.

Socrate este in continuare sfatuit de Parmenide sa cerceteze ce rezulta din ipoteza ca lucrurile sunt sau nu sunt, intr-o anume determinare, numai asa va deprinde el arta filozofarii autentice si va putea spera sa aduca oarece lumina in complicata realitate filozofica.

Dar despre ce nu ‘sti daca este sau nu este’, nici nu poti stii nici ‘cum este’, asadar ne putand demonstra ca formele in sine exista, nu are sens o argumentare de alternative modale, iar cand modalitatea in sine, logic interzisa, este luata totusi in discutie si calificata in diferite feluri, eroarea este de doua ori mai mare, pentru ca stabililesti o imposibilitate pe urma o ignori si o transformi in cascada de alternative posibile sau imposibile.

Dar daca Platon ar fi respectat propria concluzie asupra imposibilitatii cunoasterii lucrurilor in sine acest dialog nici nu ar fi fost scris si ar fi lipsit viitorul de obscuritatea si de  farmecul lui, dar si de ocazia de a il lauda si critica, critica nepotrivita in nici o perspectiva, data fiind distanta de doua milenii intre ganditorul Platon si mintile celor care suntem si princare incercam sa il intelegam acum.

Dar discutia e departe de a se opri aici si e bine ca se intampla astfel. Parmenide va da o lectie de manipulare a ‘logicii contradictoriului’, tanarului Socrate, producand o serie de consecinte paradoxale din ipoteza existentei ‘unului sau multiplului’, contradictii care au pus toate mintile filozofice de dupa Platon la dificila proba de inlelegere a gandirii maestrului, iar ideile platonice au capatat tot atatea interpretari cati alti filozofi s-au aplecat asupra lor.

Demonstrarea imposibilitatii existentei unului sau pluralului

Cercetarea incepe astfel:

Daca ‘Unul este’ el nu este si plural, iar nefiind plural nu este un intreg, pentru ca intregul este alcatuit din toate partile care ii apartin si prin care devine intreg. Dar unul nefind intreg nu are parti, iar neavand parti nu este de localizat undeva. Nefiind localizabil si invecinabil, ‘unul’ nu va avea inceput, nici sfarsit, iar fiind astfel va fi nemarginit,. Nemarginit fiind, unul nu va avea forma, nu va fi circular sau rectiliniu, dar nefiind cumva, unul nu ar fi caracterizabil in nici un fel. Unul fara particularitate, fara frontiera, nu ar putea cuprinde ceva si nici nu ar fi cuprins in ceva.

Dar daca ‘unul’ ar fi cuprins in, sau ar cuprinde ceva, nu ar mai ‘unul’, pentru ca ‘unul si cuprinderea in ceva’, sunt modalitati diferite, astfel cuprinderea nu apartine ‘unului’ iar adaugata unului il schimba in ceva diferit de ‘unul’, asadar unul nu cuprinde si nu este cuprins in ceva diferit de sine.

Nefiind cuprinzator sau cuprins, unul nu poate fi nici in repaos nici in miscare, din urmatoarele motive:

 Daca unul se misca atunci fie sufera o prefacere de sine, fie isi schimba locul. Daca sufera o prfacere de sine, unul devine ceva diferit de unul, fapt care ii schimba natura de unul si numai unul, asa ca nu poate suferi prefaceri de sine fara a isi pierde calitatea de ‘unul’. Mai ramane ca unul sa isi schimbe locul prin miscare.

Daca miscarea unului e circulara inseamna ca unul are centru si mai are parti care se rotesc in raport cu centrul, iar avand parti unul devine pluralitate si isi schimba natura proprie de ‘uneitate’.

Nici in miscare dupa o traiectorie unul nu poate fi pentru ca prin asemenea miscare el paraseste o pozitie si intra in alta, dar parasirea unei pozitii e progresiva, adica unul iese treptat dintr-un loc pentru a ocupa un altul, iar prin iesire treptata dintr-o pozitie si patrunderea progresiva in alta, unul intra undeva partial si iese tot partial de alt undeva, asadar unul are parti, si avand parti isi neaga calitatea de a fi unul si numai unul. Deci unul este nemiscator, de necuprins si necuprinzator.

Neavnd calitati unul nu poate fi identic sau diferit de sine, pentru ca identitatea sau diferentierea de sine si ‘uneitatea’ sunt calitati diferite, dar ‘unul’ nu poate fi nici diferit de sine, diferentierea de sine si conservarea uneitatii, fiind imposibile.

Unul nu poate fi nici egal nici inegal cu sine prin aceasi argumentare ca imediat ce ‘unului’ i se atribuie o calitate, fie ea similitudine, diferenta sau particularitate modala, ‘unul’ devine unul si ceva in plus, devine mai mult decat ‘un unul’, care ‘unul’ are numai posibilitatea de a isi fi identic siesi si numai atat.

Poate oare unul primi temporalitate, adica fi de aceiasi varsta, mai tanar, ori mai batran, in raport cu alt lucru?

Daca unul va avea aceiasi varsta ca alt lucru va intra in relatie de egalitate prin varsta cu ceva diferit de sine si va primi pe langa unicitate si egalitate temporala cu ceva, iesind din identitatea de sine.

Dar nici mai tanar sau batran nu poate fi pentru ca daca este mai tanar primeste ‘micime’ in raport cu ceace il depaseste in varsta, iar daca este mai batran ca ceva diferit de sine, primeste marime fata de lucrul pe care il depaseste in durata, fapt care iarasi ii adauga ceva.

Primind marime sau micime prin raporturile de depasire in varsta, unul isi este diferit siesi, in concluzie, unul nu intra in calificarea temporala si nu participa la temporalitate.

  Neavand parti, nefiind cuprins dar nici cuprinzand, ne fiind nici in repaos nici in micare, nefiind calificabil temporal ca tanar sau batran, fata de ceva diferit de sine, unul nu are nici o calitate individualizanta, nu este in prezent cumva in raport cu ceva, dar nici ‘nu a fost’ candva in trecut si ‘nu va putea fi, in nici un fel nici in viitor’, ca neparticipant la temporalitate. Neavand temporalitate iar in temporalitate modalitate, unul nu este in nici un fel, nu participa la fiinta, cum rezuma demonstratia Platon.

Neparticipand la fiinta unul ‘nu exista’, nici in spatiu-modalitate, nici in timp, devenire, iar nefiind in spatiu si in timp, ‘unul’ nu poate fi in nici un fel, disparand din fiintare.

 Demonstratia de imposibilitate este reluata de mai multe ori, dar cu acelasi parcurs, schimband numai calitatile atribuite, care fiind trimise lucrului, ii schimba natura, il scot din starea de unul, iar astfel ii interzic sa fie in indiferent ce fel, asadar unul nu exista, pentru ca existand ar trebui sa fie si ceva diferit de ‘unul egal siesi’, iar aducerea diferentierii de sine in ‘unul,’ ii schimba natura de unul perfect.

Cam asa demonstreza Platon ca unul si numai unul, ‘nu exista’.

Urmand aceasta metoda demonstranta putem arata ca nu exista nici o ‘mono modalitate definibila ca ‘identitate de sine’, pentruca ‘mono modalul in echivalenta numai de sine’, ceva numai in identitate de sine, nu primeste nici o determinare, iar neprimind determinari, nu este situabil, calificabil si temporalizabil, in consecinta nefiind particularizabil in spatiu sau timp, singurele receptacole ale existentei cunoscute, identitatea de sine nu exista.

 Lasam la o parte analiza atenta a fiecreia din inferentele de posibilitate sau imposibilitate, pe care le face Platon in demonstratiile sale de inexistenta a ‘unului’, unde putem descoperi erori de derivare a consecintelor, astfel oricare ar fi calitatea demonstratiei pentru noi, pentru Platon ea are verosimilitate si scoate ‘unul si numai unul’, din existenta.

Scotand unul din existenta scoate din existenta intreaga realitate, pentru ca fiecare modal particular din lumea noastra se localizeaza-existentiaza prin singularitate -unicitate, sau multiplicitate pluralitate. Nefiind unul, dispare si singularitatea modala.

 Demonstrarea imposibilitatii pluralitatii este mult mai silentioasa si mai rapida si rezulta din imposibilitatea existentei unului. Pluralitatea este compusa dintr-o multime de ‘unul’, de ‘uneitati puse impreuna’, iar daca ‘unul nu este’, nu este nici materia prima generatoare a multiplicitatii-pluralitatii, care nici ea nu exista.fara pluralitate dispare existenta modala a multimilor si asa dispare si realitatea prin disparitia unului.

Aceste rationamente usor irationale in diferite zone, ar fi inutile si nu ar mai ‘exista’, daca Platon ar fi fost consecvent cu acea demonstratie facuta la inceputul dialogului de personajul Parmenide, conform careia ‘formele in sine’ fie sunt incognoscibile, deci noninvestigabile si calificabile, sau adaugam, sunt numai asa cum le caracterizase Socrate mai inainte, adica ‘sunt doar ganduri umane’, carora nu li se aplica calificativele lucrurilor reale, reflectabile ca ganduri dar diferite de ganduri.

Cum am mentionat mai sus, o situatie contradictorie poate fi construita usor doar prin conditia ca ceva numai sa ‘fie’, dar sa i se interzica si sa fie cumva, sa nu primeasca nici un epitet calificant. Dar cum ‘a fi’, intra in fiintare numai dupa individualizare, iar individualizarea schimba conditia identitatii de sine, identitatea de sine ‘nu exista.

Este locul sa mentionam ca prin aceasta strategie putem demonstra ca nici ipoteticul ‘creator al universului si omului nu exista’, pentruca acest ‘unic’ creator neputand primi decat ‘identitatea de sine’, ca principiu ‘conceptualizant de persoana si realitate in persoana’, care nu sufera nici o schimbare de sine, fiind in egalitate de sine in orice stare de creatie, intra in incidenta ‘unului care nu este’, astfel daca ‘unul nu este’ , nici creatorului filozofului prin unul ‘nu este’, nu ar trebui sa fie.

Se pot construi paradoxuri din premize de posibilitate existentiala dar fara modalitate a subiectului din premiza de existenta, sau prin specificarea posesiei unei modalitati care intrata in fiintare se neaga automat pe sine, si se scoate automat din fiintare. Spre exemplu orice obiect perceput si reprezentat distinct, de fiecare om nu exista din urmatorul motiv.

O floare este vazuta de un subiect intr-un mod determinat, diferit de felul in care este vazuta-obiectivata in alt individ. Din moment ce floarea are atatea aspecte cati subiecti o reflecta mintal-modal, (aspecte dealtfel  incomparabile intre ele), floarea nu poate primi o unica secventa de determinari individualizante ‘floare’, si nu primeste o unica fiintare ‘floare’. Exista astfel ‘cate o floare unicat’ in fiecare percepator si interpretor de ‘mesaj floare’, dar nu exista ‘floarea egala siesi’, cu o unica exprimare de ‘fiinta floare’, fiinta floare care sa isi primeasca fiintarea prin ceva provenit din sine nu prin cineva diferit de sine. Floarea autentica trebuie sa isi daruie siesi ‘fiintare floare’ si sa isi mai daruie aceiasi fiintare in mod permanant, ramand ‘fiinta floare’, indiferent de felul cum ‘exista ca ‘floare distinct floralizata’ in cei care prin perceptie si reprezentare, o fiinteaza ca floare personalizata, floare pentru cineva. ‘Floarea pentru cineva’ nu este si ‘floarea pentru floare’, numai in egalitate de sine, izvorata din sine si intoarsa in sine ca fiintare de sine in sine.

Se poate afirma ca multimea florilor reflectate in toti cei care pot reprezenta floarea este floarea globala, floarea totala, dar aceasta ‘floare multime’ nu exista in totalitate pentru cineva, nu are o existenta unitara.

Se poate continua demonstratia de nonexistenta a florii spunand ca ‘floarea in egalitate de fiintare de sine’, posedand o unica modalitate floare, cea care isi daruie singura ‘fiintarea floare’, care este ‘floare prin sine’, se poseda pe sine ar , ar trebui sa fie o ‘ fiinta persoana floare’, sa fie o fiinta care reflcta in sine fiinta, diferita de fiinta naturala, numai reflectata, dar nu reflectant-modalizanta. Dar o floare persoana se percepe pe sine ‘ca floare’, diferit de felul in care ‘este prin sine persoana floare’, in auto-identitate de sine, conform conditiei anterioare in care reflectarea prin persoana a oricarui modal, creaza un modal distinct de modalul sursa, ‘lucru; reflectat’ fiind mereu diferit de acel lucru ascuns care intra prin simturi in persoana si genereaza lucrul reflectat.

Astfel ‘floarea prin persoana floare’, este diferita de persoana floare care reflecta in sine floarea, dar este deosebita si de ‘numai floarea’, de acea floare care este doar floare, dar nu este nici persoana floare, nici floare in persoana floare, personalizanta de floare reflectata, deosebita de floarea care nu este decat floare.

Floarea autentica, independenta de floralitatea atribuita prin sine sau prin alta fiinta, ar trebui sa fie distincta si deosebita de orice reflectare de floare, fie prin sine, ca ‘o floralizare auto floralizata’, sau ca floralizare prin cineva-ceva diferit de sine. Floarea autonoma ar trebui sa fie individualizata si egala siesi, dar sa nu fie nici auto-individualizata-floralizata , caz in care se scindeaza in ‘floare in sine’ si ‘floarea prin floarea in sine’, si sa nu fie nici individualizabila prin alta persoana, situatie in care deasemeni apare ‘floarea persoanliazata prin alta persoana’, aceasta floare personalizata ‘ca floare pentru cineva’, fiind diferita de ‘floarea’ care a determinat reflectarea de floare personalizata. Cum intrarea in existenta implica ‘existentierea de existenta intr-o existenta’, existenta fara existentiere-reflectare de existenta, nefiind existenta, floarea ne auto-floralizata, sau nefloralizata prin ceva diferit de sine, iar ipotetica floare care nu se autoreflecta, dar nu coincide cu nici o reflectare, ea ‘nu exista’.

Ceva careia i se neaga individualitatea prin orice adaos ori scadere de individualitate, sau imposibilitatea localizarii individualitatii, sau schimbarea individualitatii la orice incercare de localizare, nu exista, dar aceste inexistenta sunt banale si fara consecinte.

Poate aceste constructii de posibilitati-imposibilitati, aceste sunete- nonsensuri, lipsite de modalitate, sau modalitati incorect ori incomplet conditionatea, nu ne spun nimic despre existenta ori inexistenta lumii unde suntem, Poate paradoxurile si rationamentele contradictorii ne spun ceva despre cel care suntem si cum gandim sau nu prea gandim, dar ne spun ceva foarte complicat si greu de inteles.

Iar din elaborata si mereu reluata in dilog, demonstrare parmenidian-platonica, a unui ‘unul’, care atunci cand ‘este’, trece in nefiinta, iar cand ‘nu este’, incepe ‘sa fie’, rezulta tot dupa Platon ca: nici marimea, nici micimea, nici egalul nici inegalul, nici similarul sau deosebitul, ‘nu exista’, dar ducand rationamentul la toate concluziile, dispare si binele si frumosul din scena, dispar toate cele carectarizante de realitate naturala sau realitate umana, dispar si formele in sine si tot ce depinde de ele. Cand ‘unul’, se retrage din existenta, sau este extras prin rationament, el inlatura din existenta si pluralitatea si trage dupa sine in neant, intreaga realitate, incluzand si individul, filozof sau nefilozof, care paradoxal nu mai exista nici el. Dar cum macar filozoful ‘continua sa fie’, pentru ca a demonstrat inexistenta unului si a supravietuit argumentarii ca ‘unul nu poate fi’, si nici lumea fara unul nu poate fi, avem o simpla si imediata demonstrare a lipsei de coerenta si consistenta a demonstrarii inexistentei unului. Ramanarea in fiintare a filozofului dupa desfiintarea de sine, prin inexistentierea unului care duce dupa sine ‘inexistenta a orice’, arata cat de verosimila si utila la ceva este demonstratia de ‘inexistenta’, dar si cat de plauzibile pot fi demonstratiile filozofice despre orice altceva.

Inexistenta

Demonstratia de inexistenta a atras filozofii din toate timpurile si ar trebui sa fie o cauza a utilizarii ei.

Probabil demonstrarea existentei a ceva in spatiul filozofic nu atragea prea mult, era mult prea dificila, fiind de fapt un act de creatie, ori creatia filozofica se reducea la cautarea principiilor generante si a substraturilor realitatii, lasand viitorului sa descopere acele mecanisme ascuns cauzalizante care activau principiile si schimbau substraturile, eliberand toate fenomenle observabile si inca multe altele in premiera.

Demonstrarea inexistentei a ceva era un fel de distrugere filozofica, o distrugere cauzala prin argumentare, o demolare constructiva pentru ca se facea dupa un set de reguli rational dezagregante, nu la voia intamplarii. Inexistenta demonstrata la intreaga scara cosmica sau la o mare parte a acesteia era cumva opusa creatiei lumii, era o opera anticreativa dar tot creativa, folosind in opinia filozofului aceleasi criterii ca si in actul creatiei numai ca aplicate invers. Orice argument de posibilitate sau imposibilitate existentiala se face filozofic utilizand limbajul, unealta buna la toate cu care poti numi-semnifica sau modifica semnificarea, poti crea semnificatii noi, poti parasi vechi semnificatii, poti combina numele sensuri in cele mai interesante feluri obtinand tot felul de realitati sau antirealitati.

Pentru a separa modalitatea stabila a formei creatorul de limbaj a introdus sensurile substantiv, iar pentru a particulariza schimbarea in spatiile realitatii sau persoanei, au fost inventate predicatele, cuvinte-sensuri incomparabil mai complicate ca sensurile forma.

Din experientele actuale de recunoastere a formelor prin calculator, s-a constatat ca este mai dificil sa recunosti o miscare decat forma-nucleu care individualizeaza miscarea, algoritmii de recunoastere cinetica fiind mai complicati, analizand mai corelant si prin mai multi parametrii caracterizanti, starile obiectual evolutive.

Fiecare substantiv izoleaza o forma, iar predicat distinct separa o anume invarianta transformanta de stare, dar limbajul natural poseda si un dublet de sensuri ciudat, anume ‘este-exista’ care preiau caracterul predicant, in varianta ‘a fi, a exista’.

A fi exista primeste mai multe semnificari. Ceva ‘este-exista in relitate’, daca este detectabil prin simturi, analizabil mental si reprezentabil ca modalitate, forma sau miscare, dar si continuturile mintii subiectului, permit alocarea existentei.

Daca pastram in memorie un fragment de realitate undeva perceput, reprezentat si memorat, tablouul de realitate sau parti ale lui ‘exista in mintea noastra. Daca vrem sa descriem si comunicam reprezentarea utilizam cuvintele-sensuri, iar realitatea mai exista inca odata in mintea noastra, ca descriere de stare a realitatii, dar in descrierea refacrea starii naturale, fiecarei parti de realitate ii corespunde o parte de realitate lingvistic-semnificanta, un operand care are puterea de a reconstitui intr-o varianta mai aerata, mai simplificata si mai generalizata realitatea.

 Daca toate starile realitatii reprezentabile si reconvertibile lingvistic, pot exista si in spatiul mintii, nu tot ce poate construi-concepe obiectual sau lingvistic mintea, poate exista in afara ei, poate exista si in realitate.

Daca nu putem gasi un specimen fenom,enal la unul conceptual, atunci specimentul conceptual este fie o fantezie, fie o constructie modal relationala numai intelectiva, care are putrerea de a caracteriza cumva realitatea, dar care nu este si nu poate fi o componenta efectiva a realitatii.

Cel mai uimitor exemplu de realitate existenta numai mental, este sensul oricarui cuvant, caruia practic nu ii corespunde nici un component distinct al realitatii, sensul lingvistic fiind un fel de distilat subtil al unei mari cantitati de realitte omogena structural sau dinamic, un fel de parte comuna a unei multimi de variante modale avand un nucleu de invarianta.

 Din asimetria existentiala, exprimata ca posibilitate a realitatii de a fi si in reprezentare si in spatiul memoriei, dar imposibilitate partiala a starilor conceptual-lingvistice de a avea reprezentanti in realitate, de a descrie realitatii efective, deriva demonstrabilitatea existentei sau inexistentei a ceva.

Putem caracteriza ‘existenta’ ca prezenta a ceva in realitatea reprezentata de o individualitate, sau ca prezenta unei modelari semnificante de realitate, intr-o memorie individualizata, iar inexistenta ca o lipsa de contituient modal in fiecare din aceste doua spatii purtatoare de existente.

Cand imaginam ceva si descriem in limbaj, modalul imaginat ar putea sa nu primeasca o alternativa perceptibila si reprezentabila, astfel modalul memorat ‘exista in subiect’ dar ‘nu exista’ in realitate. Daca vrem sa construim un paradox facil spunem ca omul exista in realitate, pentru ca il percepem si reprezentam, dar starile mintii lui ‘nu exista in realitate, iar daca echivalam individualitatea spirituala, cu starile mintii, rezulta ca individul spiritual nu exista in realitate, nu are nici o legatura cu propriul corp situat in realitate, si astfel am creat o rapida si foarte simpla dmonstratie de inexistenta, care evident nu a scapat unora din filozofi.

Trebuie sa subliniem ca existenta ca si inexistenta din perspectiva filozofica este realtiva si absoluta, existenta relativa izoland o modalitate distincta pentru un subiect, o modalitate diferita, sau o lipsa de modalitate, pentru altul. Existenta absoluta este mai greu de surprins, ea ar putea caracteriza fie sursa realitatii, definita ca supra-realitate, in afara perceptiei si reprezentarii de catre subiecti, sau acea realitate care se reprezinta sau conceptualizeaza la fel in toti indivizii. Or cum nu putem compara nici reprezentarile nici sensurile personalizate, separarea unei existente absolute in subiecti este practic imposibila.

Inexistenata relativa defineste posibilitatea unei existente numai in reprezentare dar nu si in realitatea lingvistica, sau invers, existenta unei modalitati numai intelectiv, fara corespondent in realitate.

Este bine cunoscut ca perceptia nu poate fi o dovada a unei inexistente absolute, prin perceptie si reprezentare nu putem ‘demonstra’ ca ceva nu ‘este-exista’ in nici un loc si timp al totalitatii universului, sau in multimea mintilor realizante.

Mintea noastra poate construi diferite modalitati si corelari imposibile in reprezentare, spre exemplu putem gandi situatia cand ceva simultan are si nu are o proprietate.

Ceva poate fi descris ca rotund si patrat, verde sau neverde, dar aceiasi minte ne spune ca asemenea constructii lingvistice de modalitate sunt imposibile, ele negand ceace tot ele, aduc in fiintare.

Dar tot mintea poate concepe modalitati si relatii intre modalitati foarte complicate, care sunt greu de analizat si introdus sau scos din existenta, unele constructe modal relationale conceptibile, cer pentru a fi existentiate ori inexistentiate, rationamente uneori indelungi si foarte tehnice.

Cel mai bun exemplu de existenta subtil argumentante sunt existentele ‘matematice’ demonstrabile ca posibile sau imposibile, prin rationament. O anume forma-proprietate matematica ‘exista’ daca posedam o cale argumentanta noncontradictorie prin care o derivam din alta modalitate admisa ca existenta, sau ‘nu exista’, cand posedam o demonstrare coerent specificabila de imposibilitate.

Se poate spune ca demonstratia matematica de existenta sau inexistenta a unei modalitati ‘este absoluta’, asta inseamna ca daca demonstram ca o anume ipoteza de posibilitate matematica se sustine, acea modalitate conceptuala ‘exista permanant si in acelasi fel’, in toate mintile care o pot asambla si motiva ca realitate matematica, iar daca demonstram imposibilitatea, ea ‘nu exista deasemeni la modul absolut, dispare ca existenta posibila, din campul matematic, dispare ca posibilitate din toate mintile competente matematic.

Dar cum am spus, prin perceptie si reprezentare nu se poate demonstra nici o existenta nici o inexistenta absluta, simturile prin raza lor mereu limitata de actiune nu ne permit sa afirmam ca ceva observabil este identic observabil-reprezentabil in toti observatorii, sau ceva local non-bservabil nu este posibil observabil, adica nu are prezenta undeva si candva, in amplitudinea de necuprins in simturi sau intelect, a intregii realitati.

Mai trebuie subliniat ca putem construi siruri de sunete carora le alocam un sens, sau nu le alocam, lasandu-le in stadiul de sunete carora nu le corespunde ceva.Cand alocam un sens la un sir de sunete, am creat imediat cu sau fara voia noastra, un existent mental, un existent ‘conceptual modal’ care poate fi identificabil in realitate, daca prin sirul de sunete generam corespondenta sistematica intre sunete si o multime distincta de reprezentari, sau realizam numai un existent numai conceptual, daca sensul modalitate nu are o reprezentare.

Foarte multe existente conceptuale foarte importante sunt numai stari mentale, un bun exemplu ar fi formele si proprietatile matematice sau filozofice, stari numai conceptibile dar corelabile calificant cu multimi de ‘stari realitate’. Alte stari numai mentale sunt senzatiile si sentimentele, care nu au o existenta ‘reala’, independenta de subiect 

Subliniem ca numai sirurile de sunete carora nu le atribuim un sens, prin corelarea cu o stare fenomenala in reprezentare, sau o cu stare numai mental modalizanta, nu localizeaza o ‘existenta’,  adica o existenta diferita de existenta sirului sonor, dar imediat ce alocam unui lant sonor o semnificare, generam o existenta potentiala, care se poate transforma in existenta efectiva, fie prin perceptie si reprezentare, sau prin demonstrare rationala.

Oricarei modalitati conceptuale potentiale ii putem principial asigura sau interzice existenta, prin aceiasi tehnica rational demonstranta.

Sa ne intoarcem la demonstrarea de inexistenta facuta de Platon.

Cand este introdusa in analiza starea de ‘unu’, acest ‘unul’ poate fi sau ‘un locuitor al realitatii mintii’, un concept, adica o atribuire intelectiva de modalitate, sau poate fi un reprezentant al realitatii izolat prin perceptie si modalizat obiectual sau dinamic. dar Platon nu ne face nici o constructie de individualitate pentru acel ‘unul pe care il introduce in discutie, nici nu ne lasa sa gasim noi cea mai buna localizare care rezulta din context.

unul analizat nu poate fi acel ‘unul in sine’, atat de apreciat de mintea platonica, prin argumentarea facuta in dialog asupra imposibilitatii cunoasterii ‘formelor in sine’, iar unul in sine ca locuitor al realitatii in sine ne este inabordabil perceptual si intelectiv.

Daca unul in discutie este un anume tip de obiect real, distinct si sistematic modalizabil in toti subiectii normal functionali, demonstrarea intelectiva a inexistentei nu se mai poate face pentru ca daca simturile tuturor indivizilor confirma sistematic o modalitate, iar daca ratiunea o neaga sistematic, subiectul intra in conflict de determinare cu propria individualitate din care nu are nici o solutie de iesire.

 Daca ‘unul’ platonic este numai un sir de sunete fara corespondenta conceptual sau real modala, discutia despre existenta sau inexistenta lui, nu are obiect.

Aadar ‘unul’ gandit de filozof trebuie sa insemne ceva in mintea lui, sa acopere o arie de modalitate fie ea preluabil din realitate, sau modalizabil numai in teritoriul starilor mintii, numai conceptual, precum sunt existentele matematice sau filozofice.

Daca unul platonic isi capata individualizarea de sine, prin reprezentare, daca ‘unul’ este o entitate separabila prin simturi ca forma, calitate sau miscare naturala, atunci demostrarea inexistentei sale este de la inceput o aberatie, ce sens ar avea sa iti contrazici simturile si functiile mintii sa spui ca ce vezi sau auzi, sau percepi pe alt canal ‘nu exista’. Daca ne contestam toate perceptiile si reprezentarile, ca inexistente, nu mai semnificam ceva, nu mai descriem ceva, nu mai rationam asupra ceva, nu mai argumentam ceva, iar discursul filozofic dispare.

Dar nu putem sa demonstram ca ‘nu exista’ ceace primim prin reprezentare, fara sa golim realitatea de modalitate, mai ramane sa demonstram ca ‘nu este’ ceva propus ca existent numai conceptual.

Probabil Platon apreciaza demonstatia sa de inexistenta a ‘unului’ ca o ‘inexistenta absoluta’, valabila pentru toti subiectii, altfel, ea nu ar mai avea nici o valoare, ca inexistenta pentru un filozof, dar existenta pentru altul.

 Putem demonstra ca ‘inexistenta absoluta’, numai o asertiune de modalitate sau relatie intre modalitati, construita mental, progresiv inlaturabila argumentat. In aceasta ordine a ideilor, cum am mai spus, Platon nu putea argumenta ‘inexistenta ‘unului in sine’, prin propria concluzie, ca formele in sine nu intra in nici un fel in simturile si mintea umana, fiind necesar incognoscibile.

Mai ramane ca ‘unul’ in analiza de in-existenta, sa apartina lumii uanului, sa fie numai o stare mentala, nu o reprezentare, in care caz nu i se putea interzice fara conflicte rationale, existenta.

Dar si acel ‘unul numai conceptual’ pentru a  fi ‘inexistentializabil’ la modul argumentant, trebuie sa primeasca oarecari atibuiri de modalitate, sa primeasca o anume individualitate distincta care sa fie analizabila, coerentizbila, sau imposibila, si scoasa din posibilitate tocmai prin atributele primite.

Dar Platon pronunta cuvantul-sens ‘unul’, de foarte multe ori, fara a ne spune undeva ce sens-modalitate, eventual perceptibila, sau numai intelectiva, atribuie el acestui cuvant, ce forma sau relatie naturala ori pur conceptibila, plaseaza el in ‘unul’, forma-relatie pe care ratiunea o poate inltura prin demonstrate de contradictie. Matematicianul incepe prin a formula o specificare ipotetica de posibilitate in spatiul matematic, iar in continuare o confirma ori neaga ca posibila, prin rationament iar filozoful Platon, care aprecia foarte mult matematica, ar fi trebuit sa procedeze la fel.

In nici un loc din dialog nu ni se spune ce anume este acel unul, ce fel de propunere de modalitate conceptuala ii aloca sau sugereaza filozoful, astfel efectiv nu stim despre ce anume ar trebui sa demonstram, ca este sau nu este.

Daca prin unul se intelege conceptul de numar, de masura cantititiv specifica a realitatii, e ridicol si ilogic ca spunem ca numarul nu este, cand tot noi il conceptualizam si il folosim ca masura abstracta a starilor naturii.

Daca prin unul intelegem un obiect distinct din lumea simturilor, nu o halucinatie, sau un obiect visat, atunci nu mai putem sa ii demonstram inexistenta fara a nega toate existentele reale primite prin perceptie.

Daca acest obscur ‘unul’ primeste prin Platon alta determinare semnificanta, oricat ar fi ea de neverosimila, aceasta ar trebui cumva explicitata, ca sa ni se ofere o ipotetica modalitate, careia sa ii putem analiza rational verosimilitatea sau incoerenta, si tot rational sa o mentinem sau interzicem ca posibilitate ‘existentei’.

Dar unul Platonic nu este in dialog nimic deosebit de un sir de sunete, cat timp nu ni se ofera un continut, sustenabil sau contestabil cumva, si atunci daca nu stim despre ce se vorbeste, ce anume se respinge, cum anume ar avea coerenta un discurs despre ceva-nimic, ce valoare logica ar avea un agregat argumentant fara referential.

Nu stim daca asemene ganduri au trecut prin mintea platonica, dar ar fi putut sa treaca, ne fiind foarte complicate, dar daca ar fi trecut si ar fi fost luate in seama, ar fi disparut dialogul ‘Parmenide’ si toate demonstrarile din el, iar Platon a preferat sa spuna ceva decat sa taca, pentru ca vorbind ‘ramanea el filozof’ dar un filozof fara filozofie, pe cand discutand si combatand cu vigoare idei, a oferit o perspectiva filozofica, fie ea si contestabila.

Dar mai trebuie spus ca Platon era in alta realitate decat cel care suntem acvum, atat realitatea fenomenala cat si cea mentala la care avea acces fiind masiv deosebita de lumea noastra fizica si conceptuala.

Separarea in detaliu si pe cat posibil justificant a deosebirilor dintre realitatile fenomenale si intelective a doi subiecti, comuni sau de exceptie despartiti prin doua milenii si jumatate ar cere un discurs mai lung decat oricare dialog platonic, si poate nici nu ar fi convingatoare pentru toti, riscand sa fie si sa nu fie, functie de primitori.

Este suficient sa spunem ca ratiunea pare a fi aceiasi indiferent de timp, dar nu este, iar ceace ne pare astazi o argumentare calitativa, adica ne-matematica, fara fisura, ii viitor va parea unui specialist o aglonerare de incoerente sau gratuitati.

rationalitatea se construieste si reconstrueiste sistematic in cuirgerea istoriei, meru omul descopererind tehnici inferentiale mai subtile si corelari uni sau bidirectionale noi, sau interzicand alte corelari admise ca valabile timp de secole sau milenii. Ceace ne uimeste la Platon este extraordinara inventivitate argumetanta, gasirea celor mai ingenioase si imprevizibile solutii la intrebarile puse, nu precizia sau univocitatea raspunsului.

 Platon este un descoperitor de proceduri calitativ demonstrante, un creator de corelari noi si imprevizibile, iar faptul ca unele din ele sunt false, sau incorect exploatate, are mai putina importanta. Majoritatea filozofilor de dupa Platon au facut inevitabil erori de rationalizare, de inferenta si demonstrare, dar afara de Aristotel, elevul, colegul si uneori adversarul lui Platon, cu greu mai putem identifica un alt filozof atat de prolific in subiecte de analiza si metode demonstrante de posibilitate -existenta.

ARISTOTEL

Aristotel a fost un filozof cu totul diferit de Platon. Cu toate ca i-a fost elev, pe el nu il intereseaza contoversa decat ca mijloc de respingere sau acceptare a a unei propozitii, considerand ca dialogul, fiel el chiar maieutic, prin intrebari orientate si raspunsuri sistematic comentate, nu este o sursa importana a adevarului. Se spune ca in tinerete si Aristotel a scris dialoguri, care din pacate s-au pierdut, dar in maturitatea creativa, el a utilizat filozofia discursiva, in care cerceta sistematic diferite ipoteze de natura substrat si natura naturanta, natura cauzala.

Aristotel punea probabil la indoilala ipoteza platonica privind cunoasterea prin reamintire, respingea si teoria formelor idei, ca si o buna parte din metodele de cercetare si consecintele gasite si acceptate de maestrul sau.

Aristotel este mai mult om de stiinta in conceptia actuala, decat metafizician, el vrea sa cunoasca natura in mod fenomenal cauzal, vrea sa inteleaga nasterea substantei-substrat, a energiei cauza si a acelor actiunii ale cauzei asupra substratului, din care apare realitatea .

Aristotel incearca sa identifice, fundamentele naturii, sa izoleze, cauzele, energiile, actiunile creative si motivele creatiei,  sa obina lumea inconjuratoare plecand de la o stare primar naturala necesara, sau de la o inteligenta creatoare, ascunsa in spatele spectacolului realitatii.

Aristotel crede ca se poate explica structural si dinamic diversitatea lumii utilizand substratul ‘substanta’ si motorul creativ ‘cauza’, cautand toate felurile de schimbari ale substantei prin principiul cauza, analizand cate feluri de cauze pot fi si cum lucreaza fiecare din ele, pentru a produce ‘fiinta’ in toata diversitatea formelor si miscarilor.

Tot Aristotel a luat in cercetare si a descris corect si detaliat mecanismele rationalitatii, ale felului cum gandim cand separam si formulam premize, le transferam in consecinte intermediare prin serii de conditionari acceptante sau negante si extragem o concluzie, desfasurand un lant logic argumentant.

Aristotel a descoperit  care sunt si cum se desfasoara varietatile rationamentului, a creat sau descoperit logica modala, valabila si acum dupa doua milenii si jumatate.

Daca pentru Platon lumea putea fi uneori o intriga divina, plina de miracole, de zei creatori, conflicte divine, evenimente si persoane create, Aristotel cauta sa cerceteze din ce anume provine fiecare fragment de realitate, cum obtinem legic succesiunea starilor realitatii, unele din altele, cu aceiasi rigoare cu care derivam o propozitie din alta utilizand corect rationamentul.

Probabil Aristotel a crezut ca fenomenalitatea se poate construi dupa reguli la fel de precise ca regulile logice ale desfasurarii discursivitatii rational demonstrante de posibilitate, existand o logica generatoare de realitate, similara celei formatoare de discursibitate-despre realitate, iar odata separate principiile cauzale creatoare ale formelor, putem face orice analiza de caz, putem explica orice obiect, calitate sau miscare, ca derivabile din starile si actiunile cauzale fundamentale, in acelasi fel in care producem serii de propozitii, pornind de la o declaratie de stare initiala, folosind legile inferentei.

Ideia ca natura ar putea proveni dintr-o existenta substrat, egala siesi, dar capabila de nelimitate combinatii si schimbari aparente de sine, prin cauza, nu era noua nici pe vremea lui Aristotel, dar nimeni nu era capabil pe atunci sa propuna un grup minim si complet de reguli fenomenalizante aplicabile fundamentelor, din care sa izvorasca realitatea perceputa, gandita si folosite in atatea feluri de subiectul cunoscator.

Marele filozof a inteles ca observatia si rationamentul sunt cheia cunoasterii naturii dar si a omului, perceptia si experimentul oferind materia prima a ipotezelor de substrat iar reflectia sugerand domeniul cauzal, care manipulat prin inferente corecte ar oferi realitatea efectiva.

Daca se poate face o asemanare intre Platon si Aristotel, aceasta localizeaza aceiasi enorma arie de cuprindere a subiectelor abordate, dar similitudinea se opreste aici.

Aristotel a cerceta cam tot ce se putea cerceta la acea vreme, fiind o autentica minte universal curioasa si universal explicanta. Aristotel a abordat natura experimental si intelectiv, a combinat experimentul si rationamentul, pentru a descoperi cel mai verosimil substrat si grup de principii cauze care lucrand pe substrat genereaza realul.

Tot el a privit din toate unghiurile persoana umana, si a propus o etica si o estetica, dar nici organizarea societala nu l-a lasat indiferent, cercetand si aici, cauze, forme, forte, consecinte, principii legislativ socializante, relatii coordonante interumane, metode de a obtine omul optim in lumea optima.

Daca pe Platon il interesau miturile, apreciindu-le drept utile pentru explicarea istoriei umane, a intrarii in manifestare a diferitelor forme si fapte, Aristotel priveste catre viitorul nu catre trecutul crecetarii si cunoasterii, el vrea sa mearga si merge in mijlocul diversitatii naturii, el observa, separa fizic obiecte, calitati, interdependente si mecanisme generative de modalitate, apoi le organizeaza conceptual, le atribuie o cauzalitate formal generativa. Aristotel nu invaluie realul in plasa povestilor, a miturilor despre cum este, sau credeau cei vechi ca ar putea fi lumea, el nu se aseaza undeva relaxat incepand sa imaginaeze cum ar putea fi explicat totul, inventand tot felul de cauze, calitati, miscari, conexiuni si vointe exotice, pentru a justifica ce percepem, ce gandim, sau cum si prin ce cauze, ne primim propria fiinta. 

Pe Aristotel l-a interesat ‘fiinta ca fiinta’, dar ce era pentru el ‘fiinta’, ce intelegea el prin ‘fiinta ca fiinta’, ce fel de subiect de gandire era pentru el, este greu daca nu imposibil, de stabilit.

In prezent cuvantul ‘fiinta’ are ca principal inteles ‘fiinta vie’, ansamblu pluri celular, metabolic functional si informational, capabil sa interactioneze cu ambientul, sa perceapa si reprezinte cumva mesajele fenomenale, si actioneze asupra acestei reprezentari de realitate, sa o reconstituie lingvistic si sa o proceseze conceptual in limitele imaginatiei.

Dar poate filozofic ‘fiinta’ este orice modalitate perceptibila si reprezentabila, si orice continut de gandire, orice informatie conceptuala distinct semnificabila, sau unificarea totalitatii reflectarilor perceptuale si conceptuale.

In aceasta variata extinsa, realitatea este o fiinta unitate, este superfiinta universala, sau fiinta univers, iar fiecare componenta a realitatii, fiecare subiect, obiect, relatie, proprietate, stare sau transformare de stare fenomenala este o fiinta distincta, participanta la fiinta realitate, in exprimare filozofica.

Luand in cercetare orice fiinta apar imdediat intrebarile aristotelice localizant-individualizante, anume:

1-Cum anume avem noi acces la acea fiinta, cum anume se formeaza sau aduce in noi propria fiintare, acea alta fiinta?

2-Cum este ca alcatuire, din ce fel de parti este compusa, in caz ca este alcatuita din parti?

3-In ce fel se pot corela static, calitativ sau dinamic, partile acelei fiinte, pentru a dezvolta multimea starilor evolutive ale variantelor fiintarii?

4-Ce origine putem stabili oricarei fiinte particulare, din ce alta fiinta ar putea proveni si cum?

5-Exista oare o ‘superfiinta creatoare a toate, in masura sa produca sau conceapa-sustina cumva toate fiintarile distinct individualizabile, sa le supuna devenirii si pina la urma distrugerii, extragand modalitati noi din trupul ei finit sau infinit, atoate continator?

6-Exista oare principii cauzal creative generale si particulare, adica moduri de actiune din care emerg familii de fiinte sau lucruri si actiuni mai restranse producatoare de unica fiintare. Putem gandi o existenta suport fundamentala, pe care multimea cauzelor actiuni, o particularizeaza nelimitat, dezvoltand multimea fiintarilor particulare?

7-Cum trebuie sa procedam pentru a cunoaste corect si complet fiinta universala in actiune creativa, pentru a separa realitatea substrat, suportul tuturor fiintarilor si felul in care cauzele principii, actioneaza asupra ei generand multimea fiintarilor?

Aceste intrebari sunt vechi de milenii si au primit o diversitate de raspunsuri, marea lor majoritate generand initial spatiul cognitiv filozofic, iar mai tarziu prin perfectionarea si specializarea extrema a tehnicilor de cercetare si raspuns, a desfasurat spatiul cunoasterii stintifice, aflat intr-o continua si imprevizibila expansiune.

Daca am vrea sa trecem in revista cum au raspuns toti marii filozofii la aceste intrebari, la doar unele din ele, sau la altele, aici neformulate, ar trebui sa parcurgem toata filozofia veche si mai noua, actiune de neatins, iar daca am dori sa aratam cum anume procedeaza stiinta sau multimea stiintelor actuale, pentru a discrimina, individualiza, analiza si explica cauzal fiinta univers, ar trebui sa stim mult mai multe decat stim sau suntem capabil sa stiim.

Omul universal cunoscator, omul aristotelic, care le poate cerceta si stii pe toate a disparut sub faldurile trecutului, daca cumva a existat vreaodata.

Omul actual cel priveste, gusta, mesteca si atribuie savoare lumii, dar care cauta si retetele prin care ‘lumea din spatele scenei lumii’, isi prepara formele si fiintele perceptibile si evaluabile, este extrem de specializat creativ, fiecare cunoscator de retete realitate, stiind ingredientele, proportiile si conditiile de preparare pentru un anume fel de modalitati-savori, lasand colegului din alt sector stintific creativ sa propuna feluri de preparare pentru alte sortimente de realitate.

Sa incepem din perspectiva aristotelica cautarea si gasirea fiintei.

Lumea primita prin simturi, reprezentabila mental, investigabila prin gandire si potential cognoscibila, este fiinta realitate, fiinta universala.

Accesul la fiinta realitate se obtine direct prin perceptie, dar accesul la geneza fiintarii, la cauzele diversitatii fiintarii, il primim prin gandire, prin analiza rational corelanta intre faptele perceptiei si experientei, in spatiul perceptiei.

Dar pe Aristoterl l-a preocupat atat cat l-a preocupat, numai actiunea perceptuala a simtului culegator de realitate, el nu s-a intrebat sau nu stim daca s-a intrebat, care ar putea fi procedura mentala creatoare a reprezentarii, adica in ce fel fiinta umana desfasoara in constienta ei atot cuprinzatoare spectacolul realitatii.

Nici in prezent cu toate cunostiintele si tehnicile de analiza, sinteza si explicitare cauzal modalizanta, nu stim cum construieste mintea noastra forma naturii, cum sunt extrase din perceptie si exteriorizate modurile imagine, sunet si restul reprezentarilor modale ale lumii.

Impacandu-ne cu dificultatea de a explica in ce fel avem acces la fiinta externa, adica cum se asambleaza in creier, corpul si comportamentul fiintei realitate, ne concentram pentru a valorifica rational cat mai bine fiinta primita, incercand sa aflam cum sa procedam ca sa stabilim ce relatii ar putea fi intre cele percepute si reprezentate. Gandirea stintifica cauta sa separe acele forme de realitate primare si acele reguli de cuplare a componentelor primare, din care obtinem toata realitatea prezenta si poate si parti din lumea viitorului.

La capitolul identificarii de componente fundamentale ale fiintei realitate, anticii stateau si bine si rau, ei au propus doua directii  de a distinge entitatile primare.

O prima cale separanta a identificat cateva stari macro substrat, anume ‘eter-aer, foc-caldura, apa-fluiditate si pamant-rigiditate-rezistenta, din care sunt compuse toate fiintarile.

O alta perspectiva fundamentalizanta de realitate a propus o diversitate de constituenti microscopici, numiti atomi, adica indivizibili in limba greaca, acesti atomi in diferite combinatii furnizau toate formele si calitatile, dar la compartimentul metodelor de combinare, a energiilor cerute sau eliberate si specificitatii, proportiilor si efectelor, teoria atomica era defincitara.

Cei vechi nu aveau clar definita ideia de interactiune energetica cantitativa, distinct transformanta de stare, asa cum o avem in prezent.

Teoria atomica antica a rezistat si a evoluat enorm, in prezent, cunoastem peste o suta de tipuri de atomi, le atribuim o micro structura, rapindu-le nedivizibilitatea, le particularizam potentialele energo combinative si ii punem sa interactioneze in diverse feluri, construind molecule, iar moleculele le re combinam am spune nelimitat si obtinem agregatele macroscopice de o uluitoare diversitate.

Aristotel a tratat substanta ca principiu substrat si a propus ca necesare si suficiente patru tipuri de cauze, patru feluri de acte creative naturale sau umane, din care poate rezulta orice forma sau miscare fenomenala, sau umana, bine diferentiata.

Cauzalitatea aristotelica cuprinde:

1-Cauza materiala, cauza suport, continutul nediferentiat, atoate formant, participant la alcatuirea oricarei forme. Cauza materiala este suportul prim din care sunt alcatuite toate fiintarile realitatii

2-Cauza formala poate fi caracterizata ca matrita legic generanta de modalitate, ca un fel de tehnologie cauzal creativa de ceva determinat, ca ansamblu de conditii legic fenomenalizante din care rezulta orice fel de parti de realitate. Cauza formala ar putea fi comparata cu legile fizicii actuale, care  ca energii specific orientate, controleaza si regleaza interactiv, calitativ si cantitativ, toate fenomenle naturale.

3-Cauza eficienta sau efectiva ar fi acel ansamblu de energii si particularitati operante, care actionand conform reglementarilor cauzei formale, realizeaza efectiv o anume forma, proprietate, fiinta sau proces.

Cauza eficienta ar fi echivalabila cu multimea de energii naturale care fac ca ceva sa intre in existenta ca ceva distinct, eventual sa se transforme in ceva distinct.

4-Cauza finala ar fi justificarea creatiei prin cauza activa, a unei parti de realitate, ar fi motivul pentru care natura insasi, sau cineva care se joaca cu potentialitatea nelimitat combinativ creativa a naturii, elibereaza modalitatea, fie ea ca fenomenalitate, sau ca individualitate constienta, dotata cu insusirile de a reprezenta-naturaliza si cauzaliza si cunoaste natura.

 In manifestare creativa cauza finala ar implica prezenta unei naturi-fiinte duale, o fiinta intentional creativa si alta intentional utilizanta de creatie.

Fiinta numai intentional creativa este creatorul absolut al universului si fiintei din univers, iar fiinta utilizanta de creatie tipica, este omul, mai existand si alte fiintari utilizante de realitate.

 Cauza finala se poate compara cu actiunea intentionala umana care produce ceva in vederea unui anume scop, pentru satisfacerea unei nevoi sau placeri.

Aristotel distinge doua feluri de stari ale cauzei, anume cauza activa si cauza potentiala. Cauza activa este un proces generator de realitate in desfasurare, din care rezulta continuu o forma si calitate specifica. Cauza potentiala, este ceva ce ar putea actiona intr-o diversitate de feluri si scoate dintr-un substrat dat, o multime de forme, calitati ori procese.

Spre exemplu daca plantam o samanta din ea poate iesi o planta a carei forma si dimensiune nu se pot prevedea, dar care vor fi realizata, daca potentialitatea generanta de planta din samanta se va manifesta in conditii prielnice. Deasemeni si o anume informatie intrata in simturi si reprezzentata poate fi cauza o cauza potentiala a unei diversitati de comportamente umane, functie de persoana care primeste mesajul simturilor, de felul cum il interpreteaza, reprezinta, gandeste si utilizeaza.

Metafizica

O expunere foarte importanta despre cunoasterea ‘fiintei ca fiinta’, discutand separarea principiilor si cauzelor esentiale prin care lumea exista, este ‘Metafizica’. Numele  ‘metafizica’ atribuit scrierii, provine dela comentatorii operei, ‘meta’ insemand ‘dupa’ sau ‘peste’, metafizica fiind ‘dupa fizica’, deasupra fizicii, adica o cunoastere a principiilor prin care se poate cunoaste realitatea fizica, o cunoastere care fundamenteaza orice cunoastere particulara a realitatii.

Aceasta opera exemplara a filozofiei antice occidentale exploreaza variantele de metafizica realizate de alti filozofi, a felului cum au fost separate principiile fundamentale in alte filozofii si cat de credibile, cat de verosimile dar si de utilizabile rational sunt aceste ipoteze de fundamentari ale realitatii, si expune evident si punctul de vedere aristotelic.

Lucrarea incepe cu afirmatia ca orice om este doritor dar si capabil de cunoastere, iar cunoasterea vine din experienta, din actiunea asupra realitatii, din memorarea si analiza observatiilor si consecintelor.

Intre cunoasteri, se spune, se pot stabili raporturi de profunzime, mai valoroasa, mai adanca si completa fiind o ‘cunoastere teoretica’, adica o cunoastere a cauzelor care fac ca ceva sa fie precum este, decat orice cunoastere particulara. Cunoasterea particulara reuseste sa faca ceva cumva, dar nu ne spune din ce motive fundamentale lucrurile sunt cum sunt iar o actiune duce la un anume rezultat si nu la altul. Cunoasterea teoretica cerceteaza si descopera cauzele prin care ceva este cum constam ca este si explica de ce un lucru poate fi iar altul nu poate fi facut. Cunoasterea teoretica este superioara celei practice pentru ca ea discerne principiile cauze care explica toate starile naturii.

Se afirma ca omul ‘intelept’ este capabil sa discearna cauzele din care rezulta starile realitatii, iar cunoasterea cauzelor este stiinta universala, din care deriva toate cunoasterile.

Cunoasterea universalelor, a principiilor si cauzelor celor mai generale ‘prin care cele ce sunt, sunt asa cum sunt’, este cea mai dificila, ea fiind cea mai departata de simturi si mai aproape de ratiune, de utilizarea sistematica si ingenioasa a rationamentului.

Se incepe cercetarea cu trecerea in revista a tipurilor de cauze si principii propuse de filozofii trecutului pentru explicarea alcatuirii si ordinii realitatii, autorul dorind sa nu lase necomentata nici o ipoteza semnificativa, iar analizandu-le comparativ pe toate, sa extraga sau sa propuna el cea mai buna cunoastere teoretica, din mai multe disponibile.

Prezentand diferite puncte de vedere filozofice Aristotel discuta si teoria formelor a lui Platon si spune ca ideia provenientei partilor realitatii din ceva diferit nu e noua, inaintea lui Platon, Pitagora sustinand ca lucrurile exista prin ‘imitarea numerelor-forme’, numerele pitagoreice fiind un fel de preforme universale, iar singura contributie platonica ar fi introducerea cuvantului ‘participare’, in loc de imitare, si schimbarea esentelor numerice ale formelor naturale cu ‘formele in sine’, de la care formele reale isi extrag ‘prin participare’, propria individualitate.

Aristotel subliniaza ca toate filozofiile anterioare, indiferent ce cauze si principii stabilesc, au limitari, nici o teorie a cauzelor si principiilor prime, anterior formulata ne explicand miscarea, neexplicand cauza aparitiei miscarii, ne aratand prin ce si cum, lumea este si devine permanent alta.

Teoriile vechi nu motiveaza proprietatile lucrurilor, nu indica prin ce lucrurile sunt usoare sau grele, rapide sau lente, sau primesc alte calitati specifice.

Evident o asemenea cunoastere din care sa rezulte miscarea-schimbarea, forma si proprietatea, cerea cu totul alte principii decat ‘eterul, aerul, apa focul si pamantul’ propused e cei dinaintea lui Aristotel. Dar subliniaza Aristotel nici derivarea starilor realitatii din numar nu este posibila, nici din postularea ‘existentei unului cauza a realitatii’ facuta de filozoful Parmenide. Aristotel isi da seamana ca are nevoie de principii si cauze diferite de cele deja propuse, lui ii trebuie cauze cuantificabile atat calitativ dar si cantitativ, dar pe care cu toate eforturile nici el nu poate imagina sau descoperii prin experiment. Au trecut mai mult de doua milenii pina cand filozoful fizician Newton a introdus in a sa filozofie naturala fundamentata matematic, cauze cuanificabile numeric, a idntificat in gravitatie cauza universala a miscarii si formelor miscarii.

Aristotel critica teoria platonica a formelor in sine din care ar rerzulta perisabilele forme naturale, dar si teoriile parmenidiana si pitagoreica a provenientei universului din ‘unul identic siesi’, sau a punerii la baza realitatii a numarului, argumentand ca asemenea teorii cauzalizante nu conving, nu spun nimic de fapt, nu indica precis felul in care lucrurile apar, se misca distinct, se schimba si dispar pentru a reaparea altele.

Aristotel arata o redutabila forta subtilitate si finete analitica si o rationalitate precisa si taioasa, demmna de un om de stiinta, cand parcurge, analizeaza si evalueaza diferitele alternative cognitive ale vremii lui, particularizand dificultatile fiecarei abordari principial cauzalizante, sugerand tot felul de directii si alternative ale cercetarii, facand propuneri de compartimentare si ierarhizare a conceptelor teoretice disponibile.

Aristotel se dovedeste neintrecut in a ridica obiectii precise si importante la toate teoriile filozofice, dar este mai putin constructiv cand incearca sa ofere el o teorie cauzal creativa a naturii, preferand sa dicute la nesfarsit multimea conditionarilor observate in realitate si combinatiilor intre calitatile acestora, decat sa ofere un sistem absolut originat capabil sa explice dar si prezica dinamica realitatii.

Dar Aristotel are totusi o contributie personala in constructia fizicii de dupa fizica, prin introducerea celor patru feluri de cauze si prin separarea acelor componente esentiale ale realitatii, care intra in diferite combinatii, in orice stare fenomenala.

In cartea a cincea Aristotel trece in revista conceptuale calitati fundamentale prin care putem descrie si califica toate formele si schimbarile realitatii, conceptele aristotelice incercand sa surprinda multimea determninatiilor care pot particulariza sau generaliza, pot califica cumva substratul, cauzele si entitatile derivate din actul creativ cauzal:

-Inceputul este acea parte a unui lucru sau proces de la care acesta incepe, avem astfel inceputul unui drum, inceputul unui eveniment, inceputul unui act de gandire, inceputul oricarei intrari in fiintare.

-Cauza ar fi generic definita drept conditia intrarii in existenta a oricarui lucru sau proces, ar fi motivul unei geneze de fiintare, unei modificari de fiintare, sau unei iesiri din fiintare.

Cauza unei statui este bronzul din care e facuta, cauza unui cuvant, literele, cauza unui discurs, cuvintele din vocabular si combinarea lor in propozitii. Dar cauza aristotelica este cvadrupla, ea caracterizeaza substratul, proiectul din care rezulta posibilitatea de realitate, realizarea proiectului ca realitate nemijlocita, si motivul cauza, care a facut sa opereze cele trei cauze si a creat varianta de realitate.

-Element este componenta primara, necesara a oricarui lucru, este constituentul minimal ca structura, proprietate sau actiune, care participa si particularizeaza orice fragment de realitate.

Elementul ar fi ultima limita a divizibilitatii care mai pastreaza caracteristica intregului, sau ultima divizibilitate efectiva a unui obiect sau proces in componente, dincolo de care diviziunea nu mai este posibila, sau este realizabila numai mental, dar fara legatura cu descompunerea reala.

Identificam elemente spatiale si temporale in natura, fiecare eveniment real este un obiect spatio temporal decompozabil complet numai in elemente spatiale si temporale.

Exista elemente constituente ale formelor, ale miscarilor, ale starilor informationale, ale sensurilor limbajului. Avem elemente, intelese la modul de constituenti primari, in diferite spatii copnceptuale, elemente matematice, estetice, culturale sau filozofice.

-Natura este conditia cresterii unui lucru, este cauza pentru care ceva este intr-un fel determinat, dar natura mai este si manifestarea oricarui lucru, sau manifestarea unitara a totalitatii lucrurilor..

Natura proprie este atat sursa caracteristicii individualizante cat si particularitatea individualizata a unui lucru, miscari ori situatii.

Existenta prin natura este acea existenta inevitabila, proprie unui lucru, existenta constituanta sau conditionanta, a unui lucru, proces sau individ.

Natura poate fi constituentul, primar, elementar, din care este facut un obiect, natura ar fi si multimea de conditii prime din care ceva provine. Natura este esenta a ceva, este si conditia aparitiei si manifestarii unei forme, proprietati sau individualitati dinamice de orice fel.

Natura este un concept complicat si ambiguu al carui inteles ar putea interfera cu alte intelesuri de determinari modale fundamentale.

-Necesitate este conditia existentei a ceva, este determinarea abstracta a modalitatii, este sursa a tuturor existentilor, este ceace aduce orice in fiintare.

Ceace este, este din necesitate, ceace se schimba cumva se schimba din necesitate, ceace nu poate fi decat intr-un singur fel, este necesar astfel, ceace se schimba, se schimba numai din necesitate, ceace actioneaza indiferent cum dar actioneaza, o face din ‘necesitate, ceace rezulta ca urmare a unei actiuni, rezulta cu necesitate.

Necesitatea este un concept de importanta deosebita in gandira lui Aristotel, necesitatea este unul din principiile fundamentale ale existentei si devenirii.

Aristotel introduce si starea modala prin accident, adica prezenta unei calitati intr-un agent dat, ca ceva adaugat dar nu ca ceva necesar prezent cumva si undeva. Ceva sau cineva poate avea forma sau calitate, prin natura, din necesitate, ca proprietate necesar individualizanta, dar o are si contingent, prin jocul intamplarii, nu din necesitate. Omul are calitatea de om prin natura sa, prin determinarea modala care il particularizeaza ca entitate constienta de sine, dar poate avea un talent, sa spunem talentul muzical, prin accident, talentul fiind rezultatul unui concurs imprevizibil si intamplator de factori, nu prin necesitate, dovada fiind ca majoritatea oamenilor nu au aceasta calitate.

-Substanta este constituentul fundamental al totalitatii lucrurilor, care pot diferi in forma, miscare sau proprietati, dar poseda si exista prin substanta egala siesi.

Substanta este substratul este entitatea fundamentala din orice existenta naturala, este constituentul  a orice, este acea prezenta universala din toate lucrurile si prin care toate lucrurile exista. Substanta poate primi oricate predicate adica calitati sau miscari-actiuni, dar ea nu este predicat, ea nu este o proprietate atribuibila la ceva diferit de ea, dar substanta nu se auto-caracterizeaza nici pe sine, nu se auto-particularizeaza ca proprietate de a fi substantial.

-Contrariile sunt alternativele generice ale realitatii, sunt starile in care putem individualiza fiecare existent.

-Asemanarea si deosebirea vizeaza conditiile stabilirii modalitatii prin comparabilitate si separarea identitatii sau deosebirii intre forme, calitati sau miscari-procese. Asemanarea-deosebirea definesc realitatea duala, acea dualitate sistematic utilizata de Platon, pentru a isi dezvolta argumentatia pro sau contra unei existente distinct modale, pentru a demonstra ceva.

-Prior-posterior este un alt calificant conceptual esential in filozofie, semnificand ceva initial si ceva derivat, ceva in premiera si ceva ulterior. Prioritatea adica inceputul existentei da sens de intrare in actiune creativa, a oricarui lant cauzal, cauza fiind tratabila ca prioritara, ca factor initial, de inceput, factor declansant, iar efectul, ca ulterioritate, ca stare rezultata.

Prior si apriori, posterior si aposteriori, au un rol important in toate filozofiile, metafizica Kantiana fiind un exemplu de utilizare sistematica ‘a aprioriului si a posterioriului’, pentru a stabili directia de conditionare intre doua stari reale sau mentale.

 Apriori este realitatea initianta, dar mai este si neconditionarea de ceva, a posteriori este probabilitatea sau necesitatea aparitiei unei calitati sau consecinte prin actiunea unui ‘a priori’.

-Potenta este capacitatea auto-existentierii unui obiect sau interactiune, este o forta cauza generanta de aspect realitate.

Potenta este conditia aparitiei modalitatii, este sursa schimbarii, este capacitatea exprimarii de sine a naturii sau persoanei, este manifestarea unui factor generant de fiintare, este sursa trecerii unei forme-miscari in alta distincta.

Potenta adaugata efectivitatii aduce ‘existenta’ in doua ipostaze, ‘existenta in act’ si ‘existenta in potenta’. Existenta in act este o manifestare de realitate, existenta in potenta este cumulul de factori creativi de modalitate, care eliberati in conditii potrivite, introduc in manifestare o existenta activa. O existenta in potenta este existenta unei viitoare fiinte depozitata in informatia genetica, este fiinta stocata in genom, capabila sa ajunga fiinta efectiva daca sunt indeplinite conditiile cerute pentru transformarea materialului genetic intr-o fiinta distincta.

Potenta mai este si rezerva alternativelor modale ale unui viitor eveniment, care pot intra in fiintare, pot deveni realitati efective, printr-o anume convergenta de factori activi. Un bloc de marmura sau o bucata de bronz sunt potentele unei statui, ele contin statuia in materialul brut, iar transformarea progresiva prin actiune a potentei statuie din marmura, genereaza statuia.

Bautura vin este ‘vin in potenta’, in boabele de strugure, carnea umana este carne in potenta in alimente. Dar si inteligenta sau emotia uamana sunt realitati aflate ‘in potenta’ tot in alimente, din care alimente corpul prin digestie isi preia si aduce in act, toate starile metabolice, dinamice, intelective sau afective.

Potenta este plenitudinea nediferentiabila din care poate emerge ceva bine diferentiat, mai este multiplicitatea posibila, transpozabila intr-o unicitate, este posibilitatea de fiintare care asteapta sa se individualizeze, este rezerva de alternative realitate sau persoana, in conceptia filozofului.

Opus potentei este incapacitatea sau impotenta, este interdictia unui agent sau pacient, de a se manifesta intr-un fel determinat, de a produce sau primi un impuls formativ si elibera -realiza o modalitate, a propaga in fiintare specifica, o fiintare potentiala.

-Agent este cel care initiaza, care declanseaza o schimbare, este si cel care intretine si finalizeaza o actiune, eventual o valorifica. Agentul este o cauza activa in exprimare de sine, este numai puterea, sau puterea si inteligenta care tranforma potenta in act, este sursa declansarii unui inceput, unui mijloc si unui sfarsit de forma, calitate, miscare, este instrumentul realizarii unei fiintari bine determinata. Agentul este echivalabil cauzei efciente, este forta configuranta de modalitate, este creatorul de fragment realitate, este chiar creatorul de persoana si functii ale persoanei. .

-Pacientul este suportul, este entitatea naturala sau personalizata, asupra caruia actioneaza transformant agentul, este cel sau ceace, suporta actiunea producatoare de modalitate, din partea agentului.

Pacientul poate fi substanta, substratul egal siesi, dar atot potential diferentiant de sine. Spre exemplu totalitatea materiei este pacientul universal, cosmic, iar totalitatea energiilor radiante, chimice, termice si de alte feluri, care trimit mereu materia intr-o morfologie si fenomenalitate momentana si specifica, este agentul cauzal universal. In acest caz materia este simultan agent si pacient, este agent fiine sursa energiei transformante si pacient, ca substrat atot modificant, asupra caruia energia are mereu un efect dat.

Pacientul este si tendinta potential manifestanta, eliberabila in actualitate prin agentul potrivit, viu sau neviu, este materia prima asupra caruia agentul cauza isi aplica potenta configuranta. Pacientul poate fi lucrul sau fiinta particulara, care primesc o schimbare, cand asupra lor actioneaza un anume agent.

-Cuantumul este ceace se poate divide in parti similare intregului. Un cuantul este o pluralitate daca se divide in parti numarabile, si este ‘magnitudine’, daca primeste o diviziune masurabila. Un cuantum pluralitate se divide in parti discrete, bine determinabile, o magnitudine este alcatuita dintr- continuitate de parti, directionabile in lungime la o linie, in doua directii la o suprafata si intrei directii la volum.

Pluralitatea este cuantum numeric, iar formele reale sunt exemple de cuantum continuu.

Exista cuantumuri prin propria natura si cuantumuri prin accident; spre exemplu o linie este un cuantum prin natura, iar un cantec, o melodie, este un cuantum prin accident, cuantificabil in diferite feluri. Mai exista cuantumuri spatiale caracterizand multimea formelor, si cuantumuri temporale, caracterizand durata, provenite din fragmentari in parti ale intervalelor de timp.

Conceptele de quantum-divizibil-separabil, cuanta-fragment- parte, sunt deosebvit de importante in analiza structurala si evolutiva a realitatii, prin separarea oricarui obiect in parti minimale si a unui eveniment in fragmente temporale se poate realiza o masura cantitativa atat a formei cat si a devenirii, adica a seriei de schimbari suferite de froma intr-un interval-cuantum temporal precis cuantificat-masurat.

Conceptul de cuanta duce la conceptul de masura, dar si reciproc, cuanta este fragmentul minimam de modalitate, este la limita un constituent universal din orice fel de modalitate. Fizica moderna a preluat conceptul cuanta-cuantificare pe care l-a pus la baza unui univers fragentabil in cuant materie si cuante energie minimale.

Cuanata si cuantificarea, masura si masurabilitatea, numarul si functia matematica ca o corespondenta numerica, cantitativ comensuranta, isi vor dezvalui intregul potential conceptul explicant structural si functional, modelant de forma si miscare, in matematica discretului si continuumului si in constructia teoriilor formale ale realitatii.

-Calitatea in viziunea aristotelica este diferenta intre esente, este ceace califica-individualizeaza ceva, ea este o trasatura fundamentala, individualizanta.

Omul este o calitate a animalitatii, particularizand o entitate avand doua picioare si alte atribute particularizante, cal este deasemeni o calitate, separand o fiinta cu patru picioare si alte insusiri distincte. Tot ce particularizeaza o modalitate este calitate, astfel intalnim calitatea in lumea formelor si miscarilor reale, dar o gasim si in lumea formelor si proprietatilor conceptuale, matematice. Si cantitatea poate fi o calitate, o anume cantitate separand un substrat-calitate, iar o alta cantitate producand alta calitate a aceluiasi substrat.

-Completitudinea este ceace isi contine toate partile, ceace nu mai poate primi calitati noi.

Completitudinea se poate intelege ca ‘excelenta’, ca ‘perfectiune’, intr-o anume caracteristica modalizanta.

 Ceace este ‘complet’ nu mai poate primi noi determinatii modale, nu suporta adaugare sau sustragere din sine cu pastrarea completitudinii, completul nu poate primi noi parti sau calitatii, ramanand acelasi ‘complet’.

-Limita este frontiera lucrului sau actiunii, este granita pina la care se intinde ceva distinct, ceva cu o anume completitudine.

Limita este ceace contine modalitatea, este ceace separa o particularitate de alta particularitate. Limita poate fi un punct, o linie, un contur inchis, o suprafata sau un volum, separand modalitati distincte. Limita este un concept filozofic important, ea singularizeaza, ea individualizeaza, ea contine-pastreaza modalitatea. Limita este un receptacul de individualitate. Limita este folosita de Aristotel pentru a introduce si discuta conceptele de finit si infinit.

-Dispozabilitatea, dispunerea, este modul distinct de localizare a multimii partilor constituente ale unui intreg, fie obiect, proces sau chiar subiect. Dispozibilitatea este asimilabila cu organizarea structurala pe de o parte dar si cu alcatuirea comportamentala a unei fiinte, este totalitatea rapoartelor reciproce intre componentele si actiunile unui ansamblu de parti cumva corelate.

-Posesia este actiunea de a avea ceva, de a fi continatorul a ceva.Purtatorul unui vesmand este posesorul, iar vesmnantul este lucrul posedat. Se pot identifica si posesii mai subtile de ordin intelecctiv saua fectiv, cineva poate fi posesorul unui anume talent, sau unui sentiment, iar talentul sau sentimentul, ceace ste posedat.

-Afectabilitatea este o calitate prin care un lucru poate fi modificat. Afectabilitatea inteleasa si ca degradabilitate, este schimbarea unei completitudini cu alta, este trecerea unei modalitati in alta diferita. Prin afectabilitate lucrurile se pot modifica reversibil sau  ireversibil, pot trece in contrarii sau in ceva diferit, spre exemplu afectabilitatea ca bola aduce febra si alte stari neplacute, dar vindecabilitatea opusa imbolnavirii, inlatura afectabilitatea-boala si readuce sanatatea. Afectabilitatea determina schimbarea unei culori in altle, a unei forme in alta, a oricarei relatii, calitati, sau actiuni in alta.

-Privatiunea este lipsa unei parti, forme, calitati, actiuni, pe care principial un lucru sau subiect, o poate avea si pierde, astfel orbirea este privatizarea de vedere, boala privatizare de sanatate, frigul ar fi privatizarea de caldura, uscaciunea, privatizarea de umiditate, ignoranta privatizare de intelepciune.

Privatizarea aduce uneori contrariul unui modal sau transfera ceva in diferit.

-Partea este constituentul a ceva , este rezultatul impartirii unui cuantum in componente distincte.

Partea este conceptul care permite cela mai diferite si contrariante separari si argumentatii. Prin intermediul identificarii de parti in ‘Unul’, unul nu poate exista, dar fara unul, nu poate fi pluralitatea ca repetata adaugare de unu, iar in lipsa pluralitatii nimic nu mai poate fii.

-Intreg este ceva caruia nu ii lipseste nici una din partile care ii sunt proprii, din componentelee alcatuitor-individualizante.

Dar adaugam, depinde de felul in care impartim un intreg, pentru a il defini ca intreg. Si intregul genereaza rationamente paradoxale, astfel intregul daca este si ‘un unul’ nu mai are si nu mai poate avea parti, iar neavand parti nu mai are sens ideia unificantaa de intreg. Daca intregul nu este un ‘unul’, este doar intreg, dar nu un intreg, ‘intreg’ si ‘unul’ fiind determinari distincte, non relationabile, nu mai putem afirma ‘exista un intreg’, deosebind intregii intre ei si localizandu-i in pozitii si relatii distincte.

Sensurile ‘unul’ si ‘intreg’ se dovedesc in gandirea platonica uneori neconciliabile, precum in dialogul Parmenide.

Alt paradox al intregului, este ca la scara microscopica poate pierde mereu parti, dar macroscopic, ramane acelasi intreg. Corpul nostru pierede zilnic milioane de celule dar ramane macroscopic acelasi intreg corporal si functional. Sunt insa intregi care macroscopic pierd sau isi adauga continuu componente, fara a pierde caracterul de intregi. Dintr-un copac se desprind mereu frunze, sau cresc frunze noi, dar ramane mereu un intreg copac.

Chiar fara toate frunzele copacul este un intreg in acceptia de copac, dar un copac fara radacini, sau fara trunchi,  nu mai este un copac intreg. Astfel unele parti au un caracter individualizant mai accentuat, ‘mai intregitor’, decat altele.

-Falsul este ceace nu descrie corect individualitatea unui lucru, a unui intreg bine individulizat. Falsul atribuie parti sau calitati inexistente unui lucru- calitate-eveniment, sau il si lipseste de cele proprii, cele care ii apartin si il individualizeaza cu necesitate.

Falsul intra ca operand in logica si permite constructia judecatilor afirmative sau negative.

-Adevar ar fi contrariul falislui, ar fi o declaratia de stare sau de posibilitate, verificabila si confirmabila.

Adevarul si falsul ca operanzi logici au creat in timp criteriile constructivitati logice si au dus peste milenii la aparitia sistemelor informationale capabile sa primeasca, memoreze, proceze si comunice informatie.

-Accident sau accidental este ceace poate fi atribuit ca posibil dar nu necesar, unui obiect-subiect-calitate-proces. Accidentul nu este un constituent sau eveniment necesar, obligatoriu, indispensabil, dar este o situatie sau calitate posibila si realizabila.

Daca sapand o groapa pentru a sadi o planta, gasim un tezaur, consecinta comoara a acatiunii de sapare a gropii, este un accident nu un rezultat necesar, in sensul ca la fiecare sapare de groapa trebuie sa descoperim o comoara.

Fiinta –fiintarea, este manifestarea specifica sau nespecifica. Fiinta este inteleasa in diferite feluri de Aristotel ca si de alti filozofi.

Fiinta poate fi nemijlocirea realitatii in manifestare, poate fi si cauza manifestarii, poate fi potentialitate, efectivitate si devenire. Fiinta poate fi agent creativ sau pacient creat, poate fi realitate, poate fi o susa de realitate, poate fi o umplere cu realitate, sau o inlocuire de realitate cu alta realitate.

Fiinta poate fi o modalitate, sau o putere modalizanta, cu sau fara modalitate, din perspectiva umana.

Fiinta poate fi duala, in repaos si in miscare, in egalitate si in diferentiere de sine, in acord cu sine si in opozitie locala si momentana cu sine, in fiintare-geneza de modalitate, sau in desfiintare distrugere de modalitate. Fiinta nu poate fi decat in ‘existenta’, ‘inexistentierea fiintei’, este si perceptual si conceptual o imposibilitate. Fiintarea aduce dupa sine modalitate ca atribuit propriu sau atribuit transferabil, iar nefiintarea ca lipsa de modalitate nu este reprezentabila nici fizic nici intelectiv. Fiinta si fiintarile sunt particularizabile prin simturi si gandire, iar nefiintarea nu este caracterizabila, nu este ‘un non-determinat determinabil’, caruia sa i se atribuie sau refuze ceva distinct.

Fiinta are alternative de fiintare duala, ca fiintare in repaos, in egalitate de sine, sau de fiintare in miscare, fiintare in devenire, in transformare de sine, tranformare de substrat, de calitate, de actiune, de efect. Fiinta este pluri modalizabila, este creator de modalitate, sau creatie, este principiu formant si efect produs.

Nefiinta

In filozofie este introdusa uneori si nefiinta ca opusul fiintei, dar afara de declarativitatea ‘nonfiintei’, de incercarea ei de conceptibilizare si fiintare, prin conectarea negatiei la fiinta, nu se mai poate adauga ‘ne fiintei’ ceva.

‘A nu fi-exista’ este uneori inteles ca opusul lui ‘a fi-exista’, ca opusul fiintei, iar cum in fiinta partile fiintei sunnt polare , sunt opuse sau contrarii si au modalitati, se poate crede ca si opusul fiintei in totalitate , adica ‘ne-fiinta’, ar putea fi o modalitate iar ca modalitate ar poseda existenta, ar fi ceva despre care se poate vorbi.

Dar daca ‘ne fiinta’ este opusul fiintei, ea este opusul unificat al tuturor opozitiilor din fiinta, este contrariul tuturor perechilor de contrarii. Nefiinta este diferita si de ‘a fi cumva’ si a fi ‘ un alt-cumva opus unui cumva determinat’. Ne-fiinta ca diferita de orice pereche de contrarii, nu are contrariu specificabil, individualizabil, cat timp nu stim cum ‘ar putea fi’ un contrariu ‘nu al contrariului’ ci ‘un contrariu al fiindului si contrariului’, un contrariu al perechii de modali care impreuna izoleaza-separa ‘un a fi si un contrariu’.

Fiinta prin absorbtia in dimensiunea ei, a contrariilor, epuizeaza modurile existentei perceptibile sau conceptibile, ea ocupa in totalitate existenta, ne mai lasand o rezerva de existentiere pentru ceva diferit ‘existenta polara’, ne oferind ne-fiintei o pozitie si un statut in modalitate, prin care sa preia totusi ‘existenta’ si astfel sa intre in fiintare  ca ne-modalitate.

Nefiinta nu poate primi un contrariu al totalitatii contrariilor, diferit de toate ipostazele fiintei, dar posesor de ipostaza fiinta-ne fiinta.

Fara localizare in modalitate, sau in modalitatea opusa conventional modalitatii, ne-fiinta nu poate primi nici o varietate de fiintare opusa fiintari, dar posesoare de fiintare distincta.

Ne fiinta nu este dualitatea dualitatii, in sensul ca daca in fiinta gasim mereu perechea de stari modale contrarii, in nefiinta am gasi deasemenea o pereche de contrarii, dar in aceasta pereche nu separam nici modalitatea, nici opusul modalitatii, aici identificam numai non modalitatea si ceace ar trebui sa fie opusul non modalitatii. Dar cum non-modalitatea, (opusa ipotetic modalitatii inteleasa ca un dublet de contrarii), nu este individualizabila-specificbila, ea nu are un opus distinct de sine, iar perechea ipotetica de ‘non modal si non-non-modal, se reduce la incaracterizabilul ‘non-modal care isi este si identic si opus siesi, confundandu-se cu sine.

Astfel ne-fiinta nu are discernabilitate de nici un fel, ea se reduce la acea ‘ne fiintarea fara modalitate’, egala siesi si inegala siesi, este numai o falsa polaritate, unde cei doi poli ai ‘unui cumva si contrariu’, nu se mai resping, pentru ca nu mai preiau ceva opozabil in natura lor. 

In concluzie ne fiinta  nu poate fi conceputa ca acel contrariu global al fiintei, care ca si contrariu, are automat o indefinibila dar necesara modalitate, iar ca posesoare de modalitate are parte ‘de existenta’, intra cumva, dar fara o precisa localizare, in sistemul referential primar, al existentei.

Neocupand existenta in nici un fel, ‘ne-fiinta’ este numai un sir de sunete nesemnificabil, astfel discursul despre ‘ne-fiinta’ ca despre ceva ‘non-existentiabil’, dar totusi ‘existentiabil ca opus al existentiabilului’, este incoerent. Odata ce ‘ne fiinta’, in lipsa de modalitate nu participa la existenta, ca sa ne exprimam platonic, iar neparticipand la existenta, nu intra in sfera individualitatii-semnificabilitatii si discursivitatii, tot ce se spune despre ‘ne-fiinta’ este de fapt un mod deghizat de calificare si comentare a ‘fiintei’, nu al ‘nefiintei’, despre ‘ne-fiind’, neputand spune ceva.

Revenind la Fiinta, ea este centrul si scopul gandirii metafizice, este ceace trebuie prins si cumva surprins si modalizat-justificat cauzal prin gandire. Fiinta este scopul final al actului inteligibil, este ceace trebuie ‘re adus in fiintare’, printr-un mecanism cauzal, desfasurat in subiect. Fiinta poate fi sensibila sau inteligibila. Fiinta sensibila este realitatea care vine catre noi din afara noastra, fiinta inteligibila este fiinta fiintatore de fiintare, care se construieste in subiect si pleaca din subiect catre fiinta sdensibila, pe care incearca sa o legitimeze.

Putem doar cuprinde in reprezentare fiinta sensibila ca realitate data, dar putam gandi fiinta inteligibila sau ca subiect uman creator de fiintare prin perceptie sau conceptualizare, dar o mai putem gandi si ca ‘Fiinta inteligibila absoluta’, tratata drept cauza si a a fiintei sensibile si fiintei inteligibile umane.

 Fiinta inteligibila umana da fiintei sensibile modalitate in ‘constienta de sine’, da sensibilului puterea de autofiintare prin modalitate, iar fiinta inteligibila absoluta da fiintei inteligibile relative, fiintei umane existenta si personalitate, ea creaza individualitatea senzoriala si cunoscatoare, in care se reflecta modal si fiinta sensibila si cea inteligibila. Fiinta inteligibila absoluta permite constientei sa fiinteze si sa se fiinteze si refiinteze in fiinta relativa, prin propria identificare si reidentificare recurenta de sine ca personalitate cuplata simultan la sensibil si la inteligibil.

Fiinta constienta relativa poseda perceptie si reprezentare, calitati spontan creative de fiintare sensibila, extern modala, dar mai poseda intelectivitate si ratiune, calitati superioare, intentional creative, prin care fiintarea constienta isi dezvolta creativitatea si cunoasterea intentionala, ea se fiinteaza si fiinteaza modal-cauzal realitatea in interioritatea mentala.

Prin Aristotel avem la dipozitie o ampla desfasurare de parti si functii creative ale realitatii, care combinate ingenios in diferite proportii pot ipotetic (in perspectiva metafizica), produce orice alternativa de realitate. Propunand aceasta diferentiere de stari modale si interactive construite conceptual in care putem demonta senzorial si intelectiv lumea inconjuratoare, filozoful crede ca se afla in posesia limbajului formalizant generativ de realitate, in posesia totalitatii componentelor si fortelor fundamentale prin care poate descompune si recompune lumea simturilor in laboratorul creativ semnificant al lumii mintii.

Identificand starile contrarii, de similitudine-difererenta, de egalitate sau inegalitate, precum si capabilitatea partitionarii lor numerice sau masurabile, apoi atribuibilitatea de calitate, de posesie, de privatiune, de potentialitate sau efectivitate, de necesitate sau contingenta, de compozabilitate, situabilitate, si toate cele mai sus enumerate, metafizicianul antic a construit un joc structural dinamic total, prin care el crede ca poate analiza, asambla si distruge legic orice fragment de realitate, ba chiar poate construi si fiinta constienta, atribuind subiectului calitati personalizante, prin diferite cauze mai clare sau obscure.

Aceste separari intelective- metafizice sunt de fapt niste ‘cuvintele cheie,  sunt partile esentiale ale limbajului teoretic explicant de realitate filozofic si in particular aristotelic, sunt operanzii formalismului metafizic, descriptiv si cauzalizant de natural sau de individual plasat in natural.

In situatiile in care Aristotel dar si alt filozof antic vrea sa explice un interval de realitate el apeleaza la conceptele mai sus sumar parcurse, si cauta sa izooleze acei constituenti specifici si combinatii intre ei, care dupa parerea lui surprind cel mai bine si mai complet, tabloul de realitate luat in cercetare.

Cat de bune sunt explicatiile cauzale ale realitatii sau individualitatii constiente, prin formalismele metafizice, stim mult mai precis acum, dar numai prin comparatie cu alta varianta explicanta structural cauzala a universului, prin ipoteza stintifica de mod realitate, realizata formal, cantitativ interactiv, unde se foloseste sistematic fiinta matematica, fiinta atoate cuantificanta si modelanta numeric, pana acum cel mai bun model descriptiv, explicativ si predictiv, al morfologiei si miscarilor trupului realitatii.

Orice om se stiinta dupa ce isi alege un domeniu de cercetare ca si filozoful, isi defineste intrumentele de cercetare, lingvistice si experientiale, dar diferentele de metoda si de instrument investigant sunt bine cunoscute si determinante pentru rezultat. Pentru filozof limbajul natural este ipotetic necesar si suficient pentru investigarea si cunoasterea a orice, pentru omul de stiinta limbajul natural are valoare numai ca instument intermediar, numai daca prin intermediul lui se pot construi si semnifica si interpreta limbaje specisalizate, de tip cantitativ cuantificant, prin care sa se poata asambla modele relationale si dinamice cantitative ale naturii si dece nu si ale individului.

Pentru fizicianul actual, care a renuntat sa mai fie si metafizician, cu unele exceptii, limbajul optim pentru a separa componentele esentiale ale acelei lumi pe care vrea sa o cerceteze si inteleaga feomenal cauzal este cel matematic, iar caracteristicile calificante ale partilor si proceselor realitatii au o expresie ,o masura si o interpretare matemtatica.

Termenii limbajului sa spunem numai fizic, valabil actual sunt: spatiu, timp, pozitie, viteza, acceleratie, coordonate, energie, forta, impuls, moment cinetic, oscilatie, frecventa, unda, radiatie, functie de unda, temperatura, entropie, caldura, toate tratabile generic ca ‘parametri de stare ai realitatii. Fiecare parametru-variabila de stare realitate, definibila si cuantificabila matematic, preia o anume caracteristica morfologica sau interactiva, conectabila cu altele, individualizabile prin alte variabile. Aceste concepte fizic fundamentale actuale permit omului de stiinta sa separe si particularizeze interactiv toate micro componentele semnificative ale naturii si sa descrie precis, cantitativ acele combinatii din care rezulta diversitatea starilor lumii in care il scufunda simturile, dar din care il ridica ratiunea si ii ofera o privire de sus, o privire coerent cauzala, care sa indice clar ce se combina, in ce fel, in ce proportii, pe ce traseu energetic si cu ce efecte.

Pentru fizicianul actual o structura matematica de tip corespondenta functionala, este modelul am spune universal al formelor, dependentelor, miscarilor si comportamentelor realitatii, model care poate surprinde in primul rand cantitativ dar si calitativ, in principiu orice interval de fenomenalitate. O pozitie in spatiu a unui corp se descrie numeric prin coordonate, o oscilatie naturala se poate descrie cantitativ evolutiv printr-o functie matematica, o miscare uniforma sau in orice fel accelerata, se modeleaza tot matematic. Un impuls, o energie, un proces dinamic sau termic, o micro sau macro ineractiune  sunt deasemeni descriptibile matematic. Matematica este limbajul su grupul de principii fudamental, este pachetul de cauze abstracte, capabile de orice concretizare si explicare cauzala a lumii naturale.

Operandul matematic si regulile inferential demonstrante logic matematice sunt singurele unelte semantice prin care fizicianul descompune si recompune, sparge sau unifica si anima realul, da naturii particularitate structurala si cinetica, alocand pozitie, viteza, energie, temperatura, impuls, moment cinetic, sau alti parametrii specific caracterizanti.

Matematica ofera fizicii pentru fiecare component natural relevant un operand cantitativ caracterizant de stare, dar mai da si o cale de utilizare a acestor operanzi si de interpretare a rezultatelor.

 Matematica aloca comportamant cantitativ si calitativ realitatii, un comportament calculabil si prin asta predictibil, permitand omului sa se smulga din prezent si sa se propulseze in acel viitor care a si devenit prezent prin teoretizarea formala, matematica, nu metafizica, a realitatii.

Vocabularul stintifico metafizic aristotelic, contine si el o parte din numele utilizate de actualul om de stiinta, pentru a separa, analiza si intelege cauzal lumea, dar le da alte semnificatii.

Pentru Aristotel toate cauzele naturale sunt intelese calitativ, ca forte, energii si efecte doar constatabile si calificabile prin nume calitati, nu si cunatificabile numeric. De aici rezulta din toti agentii lucreaza asupra pacientilor in obscuritate, fara mecanisme transformante distinct modalizate, diferentiabile precis in modificari de pozitii, transferuri de impulsuri sau energii,toate precis masurabile sau specificabile in orice moment interactiv.

Pentru omul de stiinta fiecare interval de timp al realitati este individualizabil modal precis, pentru metafizician realitatea in devenire, este o ceata evolutiva, este o umbra deasa unde ceva se petrece si trebuie sa s peteraca, dar nu e si nici nu poate fi clar, ce anume se petrece cu fiecare obiect in fiecare interval de timp, cuantificabil cu instrumente de masura, nu prin intuitie temporalizanta umnana.

Substanta aristotelica este un continuum nediferentiat si nediferentiabil, cumva si egal siesi si capabil sa fie oricum, sa participe la toate formele si procesele naturale, dar evident filozoful nu poate supne cum se schimba un lucru egal siesi, in atatea alternative diferite, pastrand acea necesara identitate de sine fundamentala. Daca admitem ‘potenta aristotelica’ ca un vag corespondent al variabilitati combinative chimice, iar agentul fie ca subiect care pune in contact ceace reactioneaza spontan, sau ca energie activanta de anume reactie chimica, comparatia se opreste aici.

Rolul si efectele filozofiei

Discutand despre filozofie si filozofii ar fi bine sa incercam a intelege ce importanta mai are pentru prezent o discursivitate atat de ambigua creata cu doua milenii si jumatate inainte. Evaluand distanta temporala care ne desparte de primii filozofi greci si intervalul inca mai mare intre noi si cunoscatorii Egiptului sau Orientului antic, acum pare  un miracol al gandirii, acea indepartata explozie de conceptualizare atat de neverosimila, de nepotrivita cu dimensiunea fenomenal cognitiva a acelor timpuri.

Ce motiv de aparitie a avut filozofia in viata omului, ce rol creativ de individualizare a avut filozofia si ce parte de sine a primit si poate inca mai primeste omul prin filozofie.

Metaforic omul are acces la doua realitati distincte dar interconvertibile, una este realitatea naturala, realitate care vine de undeva, intra in individ prin simturi si se naturalizeaza intr-o extraordinara si imprevizibila diversitate. A doua este lumea lingvistica, construita de  subiect utilizand formele, relatiile, calitatile si miscarii realitatii naturale convertite in forme sensuri. Ce este sensul in limbaj natural pare o intrebare simpla, dar care nu are inca o clarificare suficienta, si nu ofera inca o procedura algoritmica, calitativ semnificanta. Se poate construi precis si complet sensul pentru operanzii logici si matematici, dar un sens natural, nu are frontiere delimitabile, in el nu putem spune ca intra un interval de realitate bine determinabil.

Dar orice ar insemna sensul natural, el izoleaza dupa criterii inca obscure parti de realitate si le reimpacheteaza modal, separand din perspectiva subiectului, acele invariante modale care au importanta pentru el.

Anvelopa de modalitate lingvistica are sursa cuantificanta in realitate dar si in subiect, iar discursivitatea purtatoare de realitate lingvistica izvoraste din subiect si circula in spatiile comunicarii, oferind lumile alternative, pe care le poate asambla si comunica omul siesi si semenilor.

 Se poate spune ca realitatea naturala ne impune forma ei si ne determina orizontul si granitele de variabilitate accesibile, iar lumea lingvistica este o masura a transformabilitatii lumii naturale realizabila in subiect.

Dar simturile au o limita de separabilitate modalizanta, dincolo de care se intinde ambiguitatea, se intinde confuzia existentelor atot posibile.

Daca luam vazul ca principalul canal creator de realitate imagine, lumea imaginii are mereu o frontiera finalizanta, are dimensiune finita, se intinde pina unde mai putem discerne si denumi cumva o forma sau miscare. Nu ne dam seamana dar probabil daca nu am stii sa vorbim, fapt incompatibil cu posesia de individualitate constienta, am avea parte de o lume cu totul diferita, de o lume incomparabil mai mica si mai saraca in toate felurile, raportat la diversitatea modala a lumii naturale.

Fara sa fim pe deplin constienti, prin simturi suntem mereu situati intr-o realitate enclava, o lume incinta, o realitate inchisa, marginita, ale carei dimensiuni-limite depind de simtul care detercteaza si comunica modalitatea si de algoritmul nostru reprezentabil. Intr-o camera, peretii sunt frontierele, iar in exterioritate, sunt ultimele prezente cumva discriminate. Vazul ofera cea mai ampla incapere mobilata in care ne situam, fiecare din incintele disponibile definind amplitudinea creativa de modalitate apartinand fiecarui simt si algoritm reprezentant.

 Amplitudinea camerei realitatii depinde foarte strans de performanta procedurii reprezentarii, de capacitatea subiectului de a proiecta in incaperea primitoare de modalitate cat mai multe particularitati obiectuale, dar accesibilitatea la un univers mare, divers, distinct si stabil modal, se capata in sute de milenii si cere ajutorul diferentierii semnificant modalizante, apartinand limbajului.

 Probabil diferenta intre om si alte animale este data de dimensiunea realitatii accesibile fiecaruia, a extensiei si continutului enclavei realitate in care ne introduc reprezentarile. Limbajul redimensioneaza nelimitat dar controlabil realitatea, o expandeaza si contracta oricat si oricum, cuantificand-o prin sens. Discursul natural inverseaza sensul curgerii realitatii, facand-o sa se reverse din individ catre individ, ocolind reprezentarile, iar cand subiectul isi compune lingvistic ambientul, el stabileste sau inlatura orice frontiere, duce orizontul posibilitatii la infinit, punand mereu intre el-subiectul interpretor de mesaj lingvistic si el creatorul semnificant de realitate, numai imaginatia propunatoare de forme si schimbari.

Cuvintele sensuri pot apropia pina la orice distanta sau departa nelimitat granitele oricarei realtatii, dar ele pot re aduce in realitate, pe linga componentele spontan reprezentate si acele noi forme realitati constructibile conceptual, posibile sau imposibile in reprezentare, pe care mintea inventiva le poate arunca in modal prin resursele ei combinative nelimitate.

Ce poate fi atunci filozofia decat prima incercare de gasire a unor reguli de extensie nelimitata a frontierelor realitatii, prin introducerea in aceasta prima modelare programata de lume, a doua componente fundamentale, ‘agentul si pacientul’, ambele provenite dar si diferite de modurile reprezentate.

Lumea sensibila ne ofera o debordanta bogatie de forme si miscari dar nu se poate spune ca ofera nemijlocit si sistematic un suport unic, un mecanism generativ, o sursa de aparitie sau schimbare a partilor realitatii. Reprezentarea chiar asistata lingvistic, nu ne spune niciodata ce forma este conditionata modal de alta si prin ce fel de legatura conditionanta o entitate aduce in fiintare alta entitate.   

 Limbajul permite subiectului sa introduca variante si directii de conditionare intre formele si evenimentele reprezentabile si discursibile, sa localizeze un inceput, un mijloc si un sfarsit de realitate, dar trebuie ca in subiect sa apara acea stare distincta a mintii, care poate discrimina si proiecta in exterior aceste corelari intre modalitati.

In prezent putem orienta potentialul nostru descriptiv, analizant si configurant de realitate in foarte multe directii si in multe variante, dar toate acestea au trebuit sa fie descoperite, adica sa fie inventat jocul relational semantic, jocul combinarii nu oricum, ci dupa criteriile cele mai productive discursiv, de variante plauzibile ale lumii naturale. Asta a incercat sa faca si in parte a facut in pemiera filozoful, adica a cautat sa identifice un inceput forma si un inceput miscare.

Inceputul de modalitate ar fi acea infra modalitate egala siesi, intrabila in modalitate, iar forta care determina particularizarea si dezvoltarea inceputului, este ‘agentul’, este vehicului configurant, numit generic ‘cauza’, atunci cand inteleptul a inteles ca ar putea da un singur nume la ceva care schimba oricum un prim si unic inceput.

La inceput inframodalitatea primordiala, a provenit din reprezentabilitate, in variantele mai stabile sau volatile ale aerului, focului, apei si pamantului, mai tarziu toate au fost unificte in obscura si nereprezentabile varianta ‘substrat’, varietate nemodala dar atot modala, draga filozofului pentru ca putea elibera toate formele si calitatile dar nu avea nici una, obligand cauza ca agent transformant generic, sa isi faca intrarea in actualitate.

Substratul ca ceva care poate primi orice impuls configurant a devenit ‘pacient’, asemeni pacientului uman care primeste schimbare de sine prin medicul agent, iar vectorul cauzal transformant a primit calitatea de agent, a intrat in fiintare ca sursa oricarei schimbari, ca izvorul modalitatii naturale sau personalizante.

Introducand prin limbaj in realitate ‘fundamentul substrat’, starea de baza, aflata ipotetic in cantitati nelimitate si cauza modificanta, filozoful a indepartat la infinit peretii orizont care delimitau modalitatea reprezentarilor. Oferind criterii constructive de orice varianta realitate prin agentul ‘cauza’, ganditorul antic a extins nelimitat alternativele modale ale realitatii. Utilizand ingenios criteriul creativ cauza, metafizicianul oricarui timp putea imagina orice variante de provenienta si orice trasee evolutive ale unei lumi conceptibile, trecute din sensibil in inteligibil, putea compune si legitima ca autentica, prin cauza, lumea gandita. Cat timp filozoful crede ca a surpins in lumea gandibila substratul autentic si cauza adevarata, el se afla in posesia unui mecanism intelectiv generativ al lumilor si personalizarilor naturale, dar si al unui algoritm atoate explicant de realitate, prin care toate cele percepute isi primesc locul rolul si motivatia de a fi, cea mai buna.

Nu mai are importanta daca realmente filozoful a identificat in cele patru agregate primare, aer, apa foc si pamant, in substanta unica, sau in atomii granunte, substratul fundamental autentic al realitatii sau numai unul iluzoriu, pentru ca indiferent de coerenta sa structurala, substratul are doar rolul pasiv, de a se schimba nelimitat, daca este agresat specific de agentul cauzal.

Mai important este cum se construieste cauza, ce mecanism creativ de realitate i se atribuie, pentru a extrage din substrat potentialitatea si a o aduce in actualitate, eliberand fenomenalitatea debordanta. In mod paradoxal, sau poate inevitabil si benefic, in lumea lingvistica orice se poate explica oricum, asta o dovedeste din plin filozoful, care justifica atat de nefiresc pentru noi, fundamentele si diversitatea lumii sale.

  Ceace este esential este ca filozoful a oferit in premiera un mecanism generativ de realitate, iar din ipoteza substratului si agentului cauzal naturalizant, unii filozofi au scos si un mecanism generativ de persoana. Daca cumva cele douia strategii filozofic generative de om si lume, aveau oarece imprecizii si contradictii creative, aproape ca numai conta, cat timp din ele rezulta o fiinta nturala si o fiinta sensibila si inteligibila, suficient de inteligibila pentru a isi oferi lumea sensibila prin puterea gandului in varianta de stare substrat si agent cauza, care imprtuna puteau face orice se putea concepe lingvistic.

Filozofia este metoda de a construi realitati ipotetic necesare, folosind numai doua ingrediente primare, alese de geniul inteligibil, anume ‘pacientul-substrat’, care suporta orice agresiune transformanta si devine oricum, si agentul modalizant, ‘cauza’ care poate actiona oricum, schimband specific pacientul, prin fiecare traseu creativ cauzal aplicat.

Metafizica este inevitabil obscura structural si cauzal, este numai declarativ creativa de realitate, ea nu poate stabili dintro-data si fara experiment starile substat autentice si cauzele energii, efectiv transformante, care actioneaza in lumea fenomenala.

In vocabularul aristotelic nici un obiect sau proces nu este realmente cuantificat, in asa fel incat din cuantificarea structurala si energetica sa rezulte interactivitatea naturala asa cum o concepe omul de stiinta.

Lipsa inevitabila de operanzi abstracti, precis cuantificanti de stare, fac din meta-fizica aristotelica sau platonica numai o teorie-realitate-poveste, declarativ sau magic cauzala, compusa din fundamente doar gandite, animata de puteri cauze oculte, incaracterizabile operant, aplicabile la suporturi  confuze, fara structura si particularitate transformanta.

Incontestabil filozofia era la timpul ei ‘stiinta naturii’, era tot ce putea construi si utiliza o minte extrem de inteligenta, de inventiva si de rationala, dar fara fundamente structural interactive si proceduri cognitive potrivite. De la Aristotel pina in prezent au trecut aproape doua milenii si jumatate, interval de timp imens in care miliarde de mintii umane curioase si ingenioase au tot cautat cea mai potrivita cale sa descrie-surprinda cat mai precis trupul si actul imprevizibilei realitatii, sa o inteleaga evolutiv, sa ii prezica si pe cat posibil si apoi sa ii controleze prin cunoasterea cauzelor, efectele viitoare.

Pe drept cuvant nu se poate cere unui om despartit cu milenii de noi sa fie ca cunoscator precum suntem, sa fie asemeni noua in gandire si intelegere a lumii lui, pentru ca daca ar fi asa, daca ar fi stiut ce stim acum, noi insine nu am mai avea nici un loc si nici un rol pe scena istoriei, nefiind capabili sa ne inventam propria realitate, sa adaugam ceva deosebit, mai eficient creativ de realitate, mecanismului genetic al filozofului.

Gandirea evolueaza, apar mereu observatii si se inventeaza experiente noi, iar ele cer cuvinte sensuri, capabile sa izoleze modal si interactiv parti noi si actiuni noi intr-o lume mereu diferita de cea trecuta, dar si de cea prezenta in majoiritate.

Aristotel arata cu prisosinta o rationalitate extrem de vie, de precisa, de diversa, de ingenioasa creativ de teorii fenomenale, dar obligatoriu limitata de dimensiunea timp, de situarea sa spatio temporala pe axa istoriei cunoasterii, situare care ii interzice am spune legic, sa perceapa-experimenteze ce percepem si experimentam noi, ii interzice si sa conceapa explice cauzal, asa cum concepem explicam noi, ceace are el la dispozitie prin perceptie.

Nu exista o singura realitate, exista poate o infinitate de realitatii externe, care curg de undeva catre simturile si mintile divers reprezentante ale subiectilor, mereu redimensionate observant, experimentant si formalizant explicant, prin infinita sau poate finita curgere a timpului.

Realitatea noastra este efectiv diferita obiectual si interactiv cuzal, raportata la lumea fenomenala platonica si aristoteliana, in ea experienta si conceptualizarea stintifica progresiva au inlaturat sau adaugat forme noi, forte noi, energii noi, impulsuri noi, calitati fundamerntale noi si efecte noi, necesar inconceptibile cu milenii in urma.

Jocul conceptual-filozofic

Poate parea nefiresc sa privim filozofia, cea aparent atat de austera si de ermetica intelectiv, ca joc, dar credem ca este cea mai buna justificare atat a aparitiei cat si a persistentei si dezvoltarii ei milenare, a schimbarii ei necesare la un moment al istoriei, in joc stintific, cand obiectele jocului, regulile de joc si miza jocului, au devenit suficient de bine conturate.

Primul joc al fiecarei fiinte este jocul ‘viata’, este conservarea prin modalizare si actiune asupra modalitatii, a fiintei subiectului. In jocul supravietuire mixa este existenta subiectului, natura este existenta conditionanta, este campul de joc, iar subiectul este simultan si jucator, regula, premiu si arbitru al jocului.

Jocul viata-supravietuire este de fapt jocul global, dar diversificat de ingeniozitate introduce mereu alte jocuri, conceptibile si exersabile in realitate sau in subiect.

Jocul  incepe prin a construi terenul de joc, obiectele asupra carora se aplica starile jocului, miscarile jocului, regulile de joc, standardele de joc si criteriile de decizie a finalizarii unui joc si stabilire a rezultatelor.

Acel joc care imita lingvistic jocul supravietuire, adica reproduce toate componentele, rolurile, deciziile, actiunile si efectele, dar intr-un spatiu semantic reconstituit intr-o persoana simulata, este jocul conceptual. Ipotetic, jocul conceptual al imitarii prin operanzi sensuri, a realitatii si subiectivitatii modalizante, este semnul intrarii in posesie intentionala de sine, a subiectului, este inceputul constientizarii constructiei de sine ca ipostaza duala, creator de realitate si autor al variantelor de sine.

Putem explica jocul cultural ca primul experiment natura-om global, experiment la inceput spontan apoi intentional aplicat realitatii si mai apoi subiectului. Pastrand inca vie in memorie o actiune satisfianta sau critica, omul trecutului, ca orice alt om dealtfel, ii face bilantul, ii aplica o analiza evaluanta, o reparcurge in spatiul mintii, incearcand sa inteleaga cu ce a gresit daca rezultatul a fost frustrant, sau ce a facut bine, daca efectul a fost premiant.

Aceasta sistematica reluare a actinilor directe, in spatiile memoriei este samanta jocului conceptual, jocul interiorizarii prin limbaj, a acelor stari naturale, gestuale si sufletesti, rememorate si comparate-evaluate.

Prin reamintire, omul isi reia mental toate situarile in ambient, distribuie in jurul toate obiectele observate, reproduce cat mai fidel miscarile observate, isi repeta actiunile, cauta sa le modifice, daca consecintele au fost frustrante, sau vrea sa le precizeze, fixeze in memorie si refoloseasca, daca au rezolvat nevoi sau salvat viata.

In reluarea mentala a actiunii cotidiene individul are timp si conditii sa repete de mai multe ori alcatuirea si miscarea naturii, sau intentiile si miscarile sale, sa puna realul si sa se puna pe sine in diferite alternative, sa imagineze o actiune proprie, sa imagineze raspunsul naturii, sa imagineze o replica proprie la raspunsul imaginat al realitatii si sa continue pina cand ceva finalizeaza simularea printr-o consecinta care multumeste individul. In jocul cultural se poate inventa un lant interactiv nou, sau sa poate optimiza unul deja construit, aducandu-i imbunatatiri.

Ce aduce nou filozoful in joc, sau ce diferenta este intre jocul conceptual cotidian si cel filozofic.

Diferenta o specifica clar filozoful, el nu vrea sa simuleze o realitatea fara inceput, fara mijloc si fara sfarsit, ci sa construiasca intai inceputul de orice ralitate, de realitate unica dar scindabila in toate variantele de realitate. Filozoful are nevoie de o realitate atot potentiala, pentru a se dispensa de realitatea observata si putea obtine numai mental orice varianta de realitate posibila. Odata separat inceputul atot potential, filozoful prin intermediul cauzei isi ofera si tehnologia modalizanta corespunzatoare.

Am discutat sumar felul cum intelege filozoful antic sa conceapa jocul creator de realitate, ce fel de forme primare alege su impune el, ce fel de cauze-reguli de joc propune, ce fel de strategii explicante de modalitate prin aplicarea cauzei regula pe forma substrat construieste, si cat sunt de utile efectiv sau doar declarativ, asemenea strategii imaginat creative de realitate.

In orice joc pe care il inventam si declansam miza ultima, atoate motivanta este consecinta afectiva, este starea satisfianta care rezulta din parcurgerea unei serii de etape care pot fi dificile si periculoase, dar care ofera o recompensa emotiva proportionala.

Jocul filozofic al genezei de realitate sau de subiect generant de realitate se pare ca a declansat la aparitie cele mai subtile si mai intense emotii din om, anume emotiile creatiei lumii cu ajutorul mintii, creatie pe care toti marii artisti si mari oameni de stiinta o cauta, o parcurg si apreciaza la maxim.

Aducerea mintii in acea stare de gratie a inventiei spontane de forma si eveniment natural, sau de personaj plasat in realitatea inventata, este creativitatea numai culturala, este doar descrierea de aspect lume si om, produsa de artistul mai mult ori mai putin talentat in a improviza stari verosimile sau doar interesante.

Dar atunci cand in jocul creativ sunt introduse reguli generante distincte, considerate necesare si suficiente, pentru a obtine toate formele si schimbarile observabile, sau pentru a furniza alte variante de realitate, ulterior confirmabile perceptual, apare jocul filozofic, mult mai dificil, care cere un potential mental superior, subtil specializabil si un antranament indelungat, dar rezultatele par sa justifice cu prisosinta acest efort.

Placerea bogata declansata in subiect, cand natura pare sa se compune spontan pe sine in cele mai fine nuante, calitati si miscari in mintea lui, cand cuvintele capteaza si comunica mintii o posibilitate naturala surprinzatoare si pentru filozof dar aparent profund verosimila, este atat de mare si de automotivanta, incat face din jocul filozofic jocul divin al genezei de lumi si de persoane.

Transa gandirii creative de indiferent ce, este generoasa si surprinzatoare, dar gandirea filozofica, revelanta de realitate prin identificarea de izvor realitate si algoritm cauzal creativ, a fost probabil cea mai implinitoare stare conceptuala si afectiva accesibila oamenilor trecutului, in ea omul se intalneste cu zeul, sau este vizitat si inspirat de daimonul-zeu. dupa cum spune Platon.

Filozofia orientala

Pe langa filozofia occidentala, intai aparuta in Grecia si reluata-refilozofata in alte zone si centre cognitive ale Europei, este si o filozofie-gnoza a orientului, o cunoastere sau ansamblu de cunoasteri si practici cognitive, care doresc si pretind ca reusesc, sa cunoasca fiinta umana, sa ii determine provenienta, multimea insusirilor si schimbarilor posibile, din ceva deosebit de substanta si principiile cauzale naturale. Gnoza orientului nu cerceteaza realitatea pentru a cunoaste omul ea pormeste de la om pentru a cauta originile lumii exterioare si a omului corporal din afara omului spiritual, iar la final pozitioneaza lumea in subiect, iar subiectul in alt subiect, atingand acea ideala si crezuta imposibila tripla cunoastere, anume: cunoasterea obiectului-realitate, cunoasterea metodei cunoasterii realitatii, cunoasterea mecanismelor generante ale cunoscatorului de realitate si de cunoastere a realitatii..

Daca Aristotel dorea sa cunoasca ‘fiinta ca fiinta’, inteleptul oriental isi propune sa cunoasca ‘fiinta ca ne fiinta’, si ne-fiinta ca fiinta’, el vrea sa demonstreze ca acea mereu prezenta ‘fiinta fenomenala’ din afara este o ‘iluzie de fiinta’, este o ‘nefiinta atunci cand e intelasa ca aparenta de fiinta’,  ceace ne pare ‘fiinta reala’, nu are mai multa fiinta decat o ‘fiinta vis sau o fiinta senzatie, ori o fiinta emotie’, toate fiind numai ‘fiinte gand’, care apar si dispar din constiinta noastra, fara a lasa urme materiale acolo unde nu incape materia.

Pentru inteleptul oriental lumea externa ‘nu exista’, mai mult, nici omul material, aflat in lumea externa si materiala nu exista, lumea si omul sunt stari extrem de elaborate si obscure ale mintii, provocate si desfasurate de o supra realitate a carei atingere si cuprindere cu mintea, este telul ultim al acestui tip de intelept.

Prin afirmatia lumea ‘nu exista’ cunoscatorul oriental intelegea o ‘existenta relativa’, o existenta conditionata, care nu are sustinere si modalitate ‘prin sine’, nu primeste atributul de existenta autonom de subiect, realul extern fiind o stare a mintii subiectului el insusi subiectiv, adica instalat ‘in alta minte’.

Lumea formelor substantiale este o stare a mintii subiectului uman, care la randul lui este o stare a mintii unui super subiectual, in aceasta ‘supermite absoluta, existenta prin sine’, se defasoara existenta autentica, existenta absoluta din perspectiva omului, existenta originara, sursa a subiectului si lumilor din subiect.

 Filozoful orientului vrea mai putin sa inteleaga lumea din afara omului si mai mult omul si lumea din om, el doreste sa stie cine sau ce anume este ‘el’, prin ce sau cine, are acele miraculoase functii perceptuale, reprezentante, concepatoare si valorizante de realitate, si cum ar mai putea el fi, sau ce ar deveni, daca ar localiza corect realitatea ca dependenta de subiect, ar mai intelege ca si ‘eul corporal, aflat in aparenta de lume externa, depinde de un eu mai profund, de un eu din care emerge lumea si persoana din lume.

Trebuie recunoscut ca si in filozofia greaca au fost minti exotice, care au presupus si declarat ca lumea simturilor este cumva un derivat al unei lumi superioare, a unei lumi divine, sau a unui principiu supra real unic. Un bun exemplu este Parmenide creatorul teoriei unui ‘unul absolut’, aflat in continua identitate de sine, un ‘unu in coincidenta cu sine’, din care in mod misterios izvoraste pluralitatea si diversitatea aparenta, dar fara a schimba cumva natura ‘unului’ mereu in suprapunere si pastrare a identitatii cu sine.

Platon este alt filozof care a a crezut in existenta unei lumi superioare celei naturale, el a propus celebra lume eterna si perfecta, deasemeni egala siesi, lume a ‘formelor in sine’, de la care forme ‘prin participare’ apar formele si persoanele lumii umane, forme si individualizari imnperfecte si perisabile.

Dar cum se stie, Platon mai tarziu si-a respins ipoteza, din care prin analiza rationala in felul lui a extras contradictii, precum cele ale imposibilitatii cunoasterii lumii umane de catre ipoteticul zeu locuitor al lumii absolute, presupus creator de lume si de persoana umana.

Filozoful grec aborda lumea in sine numai ca necesitate explicanta a lumii naturale si individualitatii naturale, care din cauza perisabilitatii si imperfectiunii, nu ar putea sa se auto-origineze, nu ar putea sa se creeze si intretina modal pe sine. Cum ar putea o realitate atat de plina de contradictii, de opozitii calitative, dinamice si conditionante, sa isi fie sursa, dar mai ales cum ar putea fiinta umana, aflata in deplina ignoranta asupra cauzelor lumii sale si cauzelor propriei fiintari, se se creeze pe sine, cand eomul nu stie lucruri mult mai simple, nu stie mai niciodata cum ar trebui sa procedeze pentru a preveni si inlatura starile naturale atat de imprevizibile si uneori atat de distrugatoare.

Metafizicianul voia sa cunoasca realitatea atat ca exerecitiu intelectiv creativ, dar si ca metoda de a inlatura in totalitate incertitudinea, imprevizibilitatea si majoritar incontrolabilitatea lumii sensibile, care corect originata si precis cuazalizata, putea deveni un mecanism demontabil, analizabil, recompozabil si ppina la urma ‘predictibil’, posibil la dispozitia omului de rand dar mai ales a filozofului.

Orientalul pur si simplu respinge ca singur si ultim, traseul supravietuirii in persoana umana, el crede ca se poate iesi si vrea sa iasa din existenta crezuta obligatorie si unica, sa isi modifice ireversibil rapoartele cu sine si prin sine cu lumea externa, sa rupa dependenta fals obligatorie de realitatea externa si sa inverseze balanta, sa instituie adevarata si continua dependenta a lumii de subiect, dar de ‘subiectul cunoscator’.

Pentru oriental exista doua cunoasteri distincte si antagonice, ‘este cunoasterea lumii aparente’, care determina subiectivitatea comuna si o fixeaza in impresia de lume prin impresia de persoana naturala, mai este si ‘cunoasterea corecta’, cunoasterea acelui sine profund nesituat in lumea aparenta, din care rezulta, dar fara cunoastsre de catre om, a omului si lumii fenomenale.

Lumea imaginata

Din ipoteza a doua cunoasteri, una externa aplicabila naturii, alta interna interesata de analiza mecanismelor genezei cunoasterii realitatii, rezulta existenta a doua ‘euri-individualizari’ distincte, ‘eul asumat, natural’, cunoscator aproximativ de realitate si de sine, si ‘eul creator de eu natural’, cunoscator si ipotetic creator al eului natural.

-Eul asumat, eul corporal personalizat, ar fi primitorul, cunoscatorul, utilizatorul, evaluatorul si estetul lumii naturale. Prin functia reprezentarii eul natural exteriorizeaza fenomenalitatea, prin actiune este capabil sa o foloseasca, prin intelectivitate se poate identifica si analiza, isi poate propune si realiza proiecte scop, schimband ambientul prin gest energetic si pe sine sine prin gest lingvistic, informational.

Am mai discutat anterior ipoteza a cel putin doua subiectivitati, necesare pentru a explica eul uman, posibilitatile si limitele lui, dar fara dovezi stintifice, nu foarte insistent cautate si inca negasite, persoanele duble, ternare, sau multi dimensionale, raman numai o presupunere.

Cu privire la realitate, in majoritatea gnozelor orientale exista numai ‘realitatea absoluta’, sustinatoare de uman si in uman de realitate aparenta. Realitatea absoluta este egala siesi, semanand descriptiv, cu unele variante de ‘realitate in sine, concepute de filozofii greci. Spre deosebire de lumea in sine a filozofului occidental, care ar fi tot uin taram al formelor, actiunilor si calitatilor efective, populata cu fiinte efective, numai ca exemplarele ei ar fi perfecte si eterne, lumea absoluta a orientalului nu mai poseda forme, calitati si mai ales nu mai admite miscari, nu este alcatuita din evenimente, nu este o lume in continua schimbare. Lumea absoluta a gnozei orientale este incaracterizabila lingvistic, este o plenitudine statica, unde nu se intampla ceva, unde nici o fiinta nu intra in fiintare sau nu iese din fiintare. Lumea absoluta orientala contine totul, in ea toate s-au intamplat, acolo coexista trecutul, prezentul si viitorul, acolo se afla inceputul, mijlocul si finalul oricarei fiintari naturale sau constiente de sine.

Aceasta lume inghetata dar si extrem de vie, aceasta lume paradoxala, ar putea fi asemanata cu inregistrarea pe o memorie a unui spectacol, in care memorie daca ar putea intra un algoritm de identificare si interpretare simultana a intregii informatii a spectacolului, ar putea separa o unica supramodalitate, o unitate supramodala continand toate biograiile eroilor, toate vorbele, gandurile si faptele lor, desfdasurate succesiv intr-un spectacol dinamic, temporalizat, dar cumva supra exprimate dintrodata, intr-o explozie multidimensionala de realitate, in care toate sunt in toate ipostazele, dar nimic nu se misca, nici un eveniment nu are loc, nici un lant fenomenal nu intra in fiintare in succsiune.

Lumea absoluta este o stare a unei ‘minti universale’, in ale meandre, trasee si plane individualizante, se nasc multimile de pseudo personalizari limitate de tip uman, inferioare dar si superioare umanului.

Am putea construi un model al unei minti creative folosindu-ne de capacitatea mintii noastre de a concepe individualitati prin atribuire de particularitati fizice, dinamice, intelective si afective.

Un bun scriitor sau dramaturg poate construi mental o multime de personaje diferite, le poate aloca prin cuvinte, chip si corp distinct, le daruie intentii, preferinte si repulsii, le socializeaza ca parteneri sau adversari si desfasoara o intriga-eveniment lunga si complicata sau mai compacta si imprevizibila, dupa preferinte si talent.

Dar nici un creator de personaje literare nu poate pretinde ca isi vede si aude eroii actionand sau discutand, oricat de bine ar fi ei descrisi, ca fiinte verosimile, posedand corpuri, simturi, inteligenta si personalitate, ca orice om adevarat.

Mintea si memoria ne ofera resurse sa ne inchipuim si descriem o multime de realitati, dar nu ne daruie direct in imagini sau alte reprezentari lumile si persoanele gandite. Nu putem prin imaginatie, in stare de trezie, sa ne construim si sa proiectam in exterior o realitate diferita de cea perceputa dar la fel de vie si convingatoare, nu putem inlocui lumea sensibila cu o lume sensibila creata inteligibil, iar cauza acestei limitari este probabil limbajul, cvare odata intrat in fiinta noastra informationala ca instrument de diferentiere si descriere a realitatii, a inlocuit pentru tot deauna realitatea efectiva din mintea noastra cu realitatea lingvistica. Nu putem decat presupune ca alte vietuitoare pot sa isi construiasca si reprezinte tablouri de realitate utilizand memoria, dar odata instalat un limbaj la fel de performant ca limbajul natural uman, intre subiectul lingvistic si realitate se interpune obiectul si universul lingvistic, agent al semnificarii formei si miscarii.

Putem totusi sa ne oferim lumii efective, construite in imagini si sunete, dar numai cand dormim si visam. In timpul visarii e posibil ca algoritmii recunoasterii formelor si genezei reprezentarii sa isi schimbe statutul procesant si sa devina algoritmi modalizanti de realitate, imprumutand informatie din memorie. In vis algoritmii reprezentanti, inca nu stim in ce fel stimulati, incep sa construiasca realitate, cu o mare detaliere structurala si cinetica, dar cu mult mai putina coerenta structurala si interactiova decat in realitatile starii de trezie.

Lumea visului are un defect major si probabil de neinlaturat, ea nu este cauzala, nu poseda acea particularitate specific si stabil interactiva, a lumii naturale, asta insemand atat ca obiectele visului au uneori forme neverosimile si se misca la fel de nefiresc, dar noua ne lipseste simtul critic evaluant in vis, astfel luam ca firesti toate enormitatile si imposibilitatile pe care le visam.

Probabil visul uman indica starea naturala animalelor sau altor vietuitoare mai putin evoluate lingvistic, care in lipsa unui limbaj suficient de diferentiant obiectual si cuantificant relational,  nu pot introduce in reprezentarile de care sunt capabile, nici un fel de regularitate structurala si dinamica, luand drept posibila si necesara orice realitate, pe care o pot primi si modaliza. 

In vise se desfasoara evenimente imposibile natural, apar spontan obiecte, se declanseaza fara motivatie miscari si consecinte, care analizate cu un ochi lucid, asistat lingvistic, ar parea aberante. Visele sunt atractive sau neplacute prin imprevizibilitatea completa a desfasurarii evenimentelor, prin lipsa cauzalitatii naturale, sau prin inlocuirea ei cu o ‘cauzalitate onirice’ unde este posibil exact ceace este interzis in cauzalitatea naturala.

Sa ne inchipuim ca avem un talent lingvistic creativ deosebit, o cunoastere fenomenala cantitativa precisa si corecta, dar mai avem si capacitatea visarii intentionate adica a reconstituirii oricarei descrieri de realitate in reprezentare efectiva, modalizand intens si corect ceace ne putem imagina.

Daca am putea construi efectiv orice proiect mental compozabil lingvistic, ne-am putea decupla prin vointa de lumea simturilor si patrunde pe intervale de timp oricat de lungi in realitatile mintii si memoriei, calatorind prin propria noastra sursa de universuri alternative, actionand acolo ca si cum am fi si actiona in realitate.

In aceasta stare a genezei realitatii prin performantele mintii, ne-am situa voit intr-o existenta diferita de cea naturala, dar la fel de diversa obiectual si fenomenal ca lumea naturala. Posedand o asemenea calitate de creatori de realitate efectiva, mai fiind si capabili sa o comunicam direct catre alte minti, am introduce si semenii in lumile mintii noastre, separandu-i si pe ei, bineinteles cu acordul lor, de lumea lor naturala, aducandu-i in vizita in laboratorul mental modalizant propriu, sau am putea sa intram noi in alte minti si sa ne distram participand la spectacolele create acolo.

Din cate stim nici o lege naturala cunoscuta nu se opune sa construim in afara noastra sau in noi, o realitate si individualitate, fizica sau numai informationala, diferita de cea naturala, dar controlata prin acelesi legi fundamentale.

Daca am putea construi genetic o personalitate materiala posedand simturi, instruibila, dotata cu un intelect si afectivitate umana, am putea pretinde ca stim sa facem omul fenomenal, iar daca am stii sa asamblam in mintea noastra o realitate si personalitate precis reprezentate, asemeni celei naturale, posedand toate trasaturile morfologice, functionale si compotamentale ale omului real, am fi o minte universala, simulanta de realitate si persoana virtuala.

Inteleptul oriental pretinde ca lumea simturilor si persoana autonoma, existenta prin sine, care ne credem, este efectul unei erori de apreciere, ambientul extern si subiectul corporal fiind numai constructii ale mintii noastre, care dispar odata cu ea, el mai spune ca eul aparent si persoana isi au radacini in existenta unui supra eul etern si atot creativ, din care se imprastie si in care se reintorc, la finalul unui ciclu creativ, toate eurile si lumile existente prin euri.

Daca luam in serios ipoteza realitatii si persoanei iluzorii, situabile intr-o suprapersoana care le gandeste cu toate detaliile, atunci universul care ipotetic ne creaza, contine si sustine, este numai o super-impresie virtuala, proiectata intr-o constiinta deasemeni virtuala, adica construita conceptual si atribuita unei individualitati virtuale, inexistente prin sine.

Sa ne inchipuim ca am putea imagina o persoana cvasi autonoma, care din punctul ei de vedere se poate auto personaliza, o persoana care sa isi extraga individualitatea senzoriala, dinamica, intentionala, lingvistica, intelectiva si afectiva, dintr-o morfologie si o multime de componente si functii precis si corelat construite, numai in mintea noastra. Cum omul natural care suntem este alcatuit din miliarde de miliarde de atomi, distinct asamblati in celule specializate, iar celulele specific conectate definesc organe, fiecare cu o morfologie si multime de functii, metabolice si informationale, mintea noastra trebuie sa gandeasca reprezinte simultan structura, pozitia si specificitatea interactiva a fiecarui din miliardele de miliarde de atomi intelectivi, dar si sa construiasca totalitatea ierarhiilor relationale si functionale din corp, la nivel molecular, celular, macro organismic, macro metabolic si macro informational.

In aceasta supra viziune a celui care suntem, imaginatia noastra condus de o rationalitate exterm de precisa, coerenta, detaliata si stabila, ar trebuie sa diferentieze multimea de micro si macro stari forma si reteaua ierarhica de relatii structurale, energetice si informationale intre organele si metabolismele specifice. Mintea noastra ar mai trebui sa gandeasca activeze toate functiile senzoriale si toate procedurile reprezentante, semnificante, conceptualizante, evaluante si valorizante care definesc o macroindividualitate constienta de sine, asemeni omului.

In sinteza eului aparent, creierul nostru tratat numai ca mediu informational, este domeniul procesant creativ, unde se naste persoana virtuala, informationala, iar prin persoana virtuala intra in pseudo modalitate lumea virtuala, aparenta, ale carei componente si schimbari sunt stari modalizante ale constiintei virtuale, nu sunt si nu pot fi realitati autonome, de orice constienta modalizanta.

Dar numai ca om informational putem fi dual, putem fi si o persoana fizica situata in realitate, cand nu ne cunoastem provenienta, si mai putem fi o entitate auto personalizanta, auto virtualizanta, auto conceptibila, auto situabila, autoconditionabila si de-conditionabila, plasa intr-o realitate la dispozitia noastra, realitate modelata in alta individualitate, atunci cand stim cum si unde suntem realizati.

 Ca om informational, primitor a doua personalizari, putem trai in realitatea aparent fenomenala, prin senzorii, organele si creierul cvasi fizice, dar mai putem trai ca persoana virtuala, ca individualitate informationala in spatiul modelant de realitate si persoana, beneficiind de toate facilitatile supraumane derivate din cunoassterea si controlul lumii noastre dar si din cunoasterea realizarii si controlul propriei pseuda personalitati.

Dupa ce am refacut mental eul oarecare, dar coerent si activ, trebuie sa eliberm eul conceput intr-o lume potrivita lui, o lume produsa deasemeni mental, de catre noi, dar atribuita eului informational ca o lume fizica, externa, aprent independenta de el.

In conceperea si atribuirea de lumi cvasi reale la euri mentale, trebuie sa fim atenti cu felul in care concepem algoritmul creativ de realitate fenomenala alocat unei individualitati deasemeni concepta.

 Noi preluam realitatea din mesajele noastre senzoriale dar nu percepem cum percepem, nu stim cum simtim, nu reprezentam felul in care reprezentam, nu stim cum alocam sensuri, cum construim conexoiuni intre sensuri si cum interpretam ca sensuri mesajele lingvistice primite si intelese.

Odata capabili sa realizam mental un om informational complet, noi trebuie sa realizam in spatiul mintii noastre toate aceste supra stari functionale pe care le posedam ca om fenomenal, adica sa percepem si reprezentam perceptia si reprezentarea, dar sa mai stim informational, cum anume functioneaza ele in detaliu, pentru a putea construi un model informational de senzor, de perceptie, de intrerpretare ca modalitate a perceptiei si de semnificare lingvistica a modalitatii extrase din perceptie prin reprezentare.

Atunci cand gandim o personalitate senzoriala, fenomenalizanta, intelectiva si emotiva, deosebita de cea proprie, trebuie sa construim constient pinal la ultimul detaliu, o capabilitate perceptuala, reprezentanta, lingvistica si afectiva, diferita evident de cea proprie, si sa constientizam si constiinta atribuita, adica sa posedam un mecanism constientizant , sa il activam si proiectam intr-un eul distinct, complet constientizabil de sine.

Dupa modelarea procedurilor perceptualizante, reprezentante, a mecanismelor lingvistice, a strategiilor rationalizante si valorizante si unificarea lor intr-o individualitate constienta, diferita de persoana si constienta noastra, trebuie sa comunicam mesajele de lumi virtuale, simturilor virtuale, sa le proceseam prin algoritmii reprezentanti virtuali, sa le descriem prin generatorii de limbaj, alocati personalizarii simulate, si sa trecem lumea virtuala prin criteriile valorizante atribuite virtualului, pentru a obtiner o individualitate afectiva.

Cele doua persoane, cea care individualizeaza si cea individualizata, trebuie sa fie distincte si asimetric relationate, cea creatoare stiind totul despre cea creata, iar ultima nestiind nimc despre sine si despre mediul informational personalizant in care este conceputa.

In aceasta distinctie intre creator si creat, creatorul are o experienta existentiala proprie, diferita de experienta existentiala a fiintei create, dar o analiza la obiect a diferentelor de stare individualizanta, intre creator si creat, este posibila dupa producerea efectiva a acestei ipotetice fiinte virtuale fie in mintea noastra sau intr-un sistem informational.

In situatia gazduirii in noi a unui eu distinct, dar ridicat prin eul nostru, paradoxal nu vedem, nu auzim, gustam sau mirosim ceva din cele ce experimenteza pseudo senzorial omul din mintea noastra, noi doa simulam felul in care pot apare asemenea functii si consecinte individualizante. Separarea eurilor implica functionarea paralela dar unilateral conditionata a doua senzorialitati, doua reprezentabilitati, doua mecanisme lingvistice, doua discursivitati, doua rationalitati, doua afectivitati distincte, fiecare unificate in cate o personalitate, doar ca o persoana este creata prin alta, iar persoana creatoare de persoana, in cazul ‘creatorului absolut’ se creaza pe sine, iar in cazul uni om care poate gandi alt om, cel gadit este creat mental, iar ganditorul provine din mecanismele creative de individualitate, ale materiei si energiei, dar este in situatia in care poate construi o algoritmizare precisa si completa a propriei identiati fizice si informationale.

Din aceasta separatie intre personalizari, una situata in real, alta in conceptualul constient, posibil realizat prin fenomenal, rezulta ca fiinta ganditoare si fiinta gandita sunt constiente distincte plasate in lumi diferite, neintersectabile, astfel asemeni zeului si omului platonic, care nu isi pot amesteca lumile. Desi zeul platonic creaza omul si lumea lui, el nu o percepe si reprezinta, iar noi ca zeu informational, nu putem percepe si reprezenta ceace noi gandim doar ca proces informational simulant de perceptie, reprezentare si discursivitate asupra reprezentarii.

Relatia e la fel de complicata si in raportul intre cunoasterile celor doua subiectivitati, noi stiind tot ce stie cel gandit si facut cunoscator, numai prin noi, dar stiind si ceva inaccesibil celui gandit, ‘noi stim si cum stim’, stim cum sunt construite mecanismele cognitive prin care alocam cunoastere altei individualitati, pe cand cel gandit de noi, doar cunoaste ce ii comunicam sa stie, si pe deasupra ii simulam si propriile problematizari si rezolvari dificile si indelungate, dar nu ii dam acces celui creat, la mecanismele noastre cognitive, unde se modeleaza mecanismele lui cognitive.

 Noi ca autori de persoana virtuala si realitate atribuita acesteia trebuie sa concepem toate tehnologiile senzoriale, reprezentante, constientizante, semnificante si cognitive virtuale, apoi sa alimentam simturile virtuale cu informatie fenomenalizanta, facandu-le sa functioneze, separand in ele o realitate si in noi o individualitate care reprezinta realitate, actioneaza in acea realitate, o descrie in limbaj si ii atribuie fiintare autonoma.

Daca odata gandit si realizat un model de individualitate,  am putea modela si personaliza mental distinct si simultan, cateva milioane sau chiar miliarde de asemenea fiinte iluzorii, daca le-am putea diferentia corporal, functional si comportamental, prin particularitati senzoriale, reprezentante, intelective si  afective, daca am putea aloca fiecarei persoane, de noi gandite, un mesaj realitate distinct, si daca hranite cu informatie diferit fenomenalizanta, aceste pseudo individualizari ar deveni constiente de ceace cred a fi, fiecare asumand fiinta si lumea proprie, incepand sa interactioneze cu aceasta si intre ele, mai facem un pas catre asemanarea cu creatorul absolut. Daca stim cum sa socializam eurile create, incat sa coopereze sau sa se conflictualizeze, sa comunice intre ele ceace reprezinta si fac, sa compare, echivaleze sau diferentieze forme si situatii prin limbaj, lumile proprii, ne mai apropiem de creatorul universal al cunoscatorului oriental.

Este evident ca toate individualizarile virtuale depind din ‘punctul lor de vedere’, de ambientul pseudo natural, pe care il reprezinta si in care se proiecteaza, la fel cum persoana noastra fizica se conditioneaza de lumea reala, dar cum ambientul virtual si persoana virtuala sunt realizari ale mintii noastre, omul posibil virtual nu are nici o legatura cu lumea si cauzalitatea lumii virtuale, in care in mod eronat se crede plasat si intretinut.

Daca personajele mintii noastre ar fi bine concepute structural si functional, la toate nivelurile, ele ar evolua asemeni noua, ar actiona, vorbi, gandi, inventa si construi unelte, iar daca am simula o evolutie intelectiva virtuala, candava cei ganditi ar descoperi ideile abstracte de ‘realitate autonoma, de timp, saptiu, substanta si cauzalitate, si ar ajunge ajutati de noi, sa isi construiasca si programeze candva propriile sisteme informationale, unde sa se simuleze, sau sa se modeleze in propriile minti, urmand exemplul autorului lor.

Cand ar fi momentul istoric potrivit, in lumea noastra virtuala ar apare si filozofii virtuali, acestia ar concepe in propriile lor minti, variante de realitate cauzala, de lume care poate exista prin substrat si cauzalitate, lume care isi primeste diversitatea structurala si evolutiva dintr-un model creat de subiectul virtual devenit cunoacator.

Oamenii din mintea noastra isi pot construi propriul spatiu si timp, pot calatori in spatiile virtuale puse la dispozitie, le pot explora, modifica si umanizeaza progresiv, dar din punctul nostru de vedere lume lor nu exista decat pentru ei, iar noi suntem autorii informatiei si algoritmilor generatori de personalitate si realitate pseudomodala.

Eroii creati intelectiv se vor rataci in nelimitata spatialitate si temporalitate aparenta a lumii lor, dar dimensiunea spatiului si timpului virtual ar fi incomparabila cu spatialitatea si temporalitatea lumii noastre, emergente din cu totul alte fundamente .

In cateva ore de efort mintal am putea gandi sute de secole sau de milenii pseudo naturale, unde o multime de generatii de virtuali se nasc, isi primesc si consuma biografiile, fiecare trecand printr-o diversitate de experiente, de satisfactii sau suferinte, din fiecare invatand sau nu ceva, asemeni omului autentic.

Lumea virtuala va fi cauzala numai pentru cei inchisi in ea, cauzalitatea virtuala insemanand ca formele, relatiile, calitatile si evenimentele apar sau sunt realizabile aparent, numai dupa un set stabil de conditii interactive, descriptibile prin reguli si legi, similare legilor naturale descoperite si atribuite naturii de omul de stiinta autentic, nu virtual.

Dar pentru noi, in rolul de creator al realitatii si persoanei virtuale, nu exista nici un fel de limita in a concepe si schimba imediat orice forma sau eveniment virtual, cum dorim, ignorand cauzalitatea pe care noi am stabilit-o pentru virtuali dar nu si pentru noi.

Numai pentru virtuali cauzalitatea lumii lor este necesara, si pe deasupra ramane sa fie progresiv descopetita si utilizata, dar pentru creatorul ei, este o conventie de lume care poate fi oricum altfel, dar mereu dependenta modal de imaginatia unde se proiecteaza.

Daca vorbim de capabilitatea cognitiva a virtulilor ea provine inevitabil tot de la mintea care ii sustine, chiar daca lor le pare provenita din propria personalitate, care personalitate corporala si informationala pare virtualilor creata de lumea lor ‘externa si autonoma’.

Daca am putea construi o asemenea realitate virtual cauzala, incat ea singura prin propria fenomenalitate creativa, sa dea nastere unui subiect cunscator, ne-am contrazice propria creativitate absoluta, adica fiintare autoare si cunoscatoare a tot ce suntem si tot ce rezulta din cel ce suntem, pentru ca atunci cand am face un mecanism genrant de lume, care la randul ei creaza pe cont propriu, independent de ce mai facem noi, am fi in situatia sa nu mai stim ce anume rezulta din creatia noastra, care ne-ar face concurenta, devenind noi insine un ignorant si un spectator curios, al procesului generativv de personalitate, realizat initial de noi, dar lasat sa se exprime fara participarea noastra.

 Dar oricm ar fi conceputi virtualii, ei trebuie sa fie numai prin noi, sa reprezinte prin algoritmii atribuiti de noi, sa cunosca ceva, numai informati de noi, sa aiba senzatii si sentimente, atractii si refuzuri, numai pentru ca noi am imaginat si atribuit toate procedurile senzualizante sau emotivizante si am construit si informatia purtatoare de senzualitate sau afectivitate.

Aceasta sumara si aparent fictiva prezentare de creativitate informationala a cosmosului din persoana si persoana din alta persoana, este numai pe jumatate fantastica, universul virtual video saua udio, ne sta la indemana intr-o multime de variante prin puternmicele procesoare si algorimi de sinteza, tot ce mai trebuie sa facem, este un model de constientizare si intentionalitate care impreuna ar produce un subiect virtuala constient si intentional, capabil sa reprezinte, actioneze, gandeasca si inteleaga cauzal lumea lui, si sa ii atribuie valoare, motivand valoric viata sa prin schimbarile valorizate realizate in lumea lui.

Daca am putea simula mental, sau pe un sistem informational o asemenea lume virtuala intrebarea este cum am putea comunica locuitorilor ei felul in care au fost facuti. Cea mai simpla cale este introducerea progresiva de cunoastere stintifica si tehnologica in mintile virtuale care va aduce la un moment dat subiectii in posesia acelor informatii care le vor permite sa construiasca si programeze si ei sisteme informationale, apoi sa evolueze ca programatori pina cand vor putea concepe modele informationale de realitate si persoana in lumea lor care ‘nu exista’.

Odata indivizii mentali capabili sa construiasca si ei simulatori informationali, iar in acestia sa programeze proiecteze lumi si individualitati asemeni lor, posedand perceptie, limbaj, intelectivitate si raportare emotiva la lumea lor, nu le va fi greu sa se accepte pe ei insisi ca fiinte informationale, similare celor modelate de ei, ca persoane provenite din mesaje si procesari de mesaje purtatoare de individualitate, ne substantiale, ne-energetice, ne-spatio-temporale si ne autonome intentional si cognitiv, dezvoltate intr-un sistem modelant de realitate, similar celui unde ei isi exploreaza propria creativitate.

Ei ar putea intelege ca spatialitatea si temporalitatea ca masuri ale lumii lor, sunt moduri fenomenalizante proprii numai unor individualitati dependente, care trebuie sa isi pastreze fiinta interactionand cu ceva distinct de ei, dar o ‘constienta cu adevarat autonoma’, care nu are nevoie de ceva diferit de sine, pentru a fi, nu se raporteaza la realitate ca la ceva diferit de sine, nu se situeaza nici in spatiu, nici in timp.

 Dar cum atingerea unui stadiu atat de inalt de modelare a cunoasterii virtuale, adica un transfer de cunoastsre unori individualizari simulate, cere o enorma abilitate creativa, din partea programatorului uman, fie el insusi, virtual, nevirtual sau supra-virtual, noi insine nu vom fi prea curand capabili sa concepem individualizari constiente, similare noua, dar inchise fie in mintea noastra, fie in sisteme informationale diferite de noi.

Admitand ca totusi peste cateva decenii orisecole vom putea construi informational lumea si persoasna, am putea concepe inca de acum, mai multe cai de transfer a cunoasterii catre cei care sunt numai ganditi ca fiinte.

Daca am putea face cele mai sus discutate, probabil am dori sa devansam momentul istoric virtual in care cei ganditi pot primi si utiliza cunoasterea necesara constructiei personalitatii si prin asta a intelegerii a ceace sunt, si atunci poate am proceda asa cum ne invata sa procedam inteleptul oriental, pentru a dobandi cunoasterea reala a celui care suntem si a lumii unde suntem dar si unde nu suntem.

Cunoasterea de sine, in viziunea orientala

Rezolvarea problemei cunoasterii de sine este paradoxala si aparent incredibil de simpla si accesibila oricui, anume restrangerea progresiva si mereu constientizata a asumarii vagi si spontane a intregii personalitati. Decuplarea de persoana spontana incep cu atentia continua acordata starii mentale, mereu trebuind sa fim constienti cu prcizie si continuu de ceace ne personalizeaza momentan prin simturi sau prin asaltul gandurilor.

Sunt doua variante ale controlului de sine, una implica efortul decuplarii pe durate progresiv mai mari, de perceptie si reprezentare, si incercarea mereu constientizata de a stopa gandurile care apar spontan si ne capteaza si trag in toate directiile. A doua directie de autocontrol este focalizarea unei constientizari precise si continue pe tot ce facem, nelasand mintea sa ne distraga, sa introduca fara voia noastra in campul actiunii continuturi noi nelegate de ceace facem.

Descoperirea sinelui ascuns sau poate descoperirea inexistentei sinelui cotidian alcatuit numai din gandusi si initiative spontane, aparent firesti, necesare si incontrolabile se face treptat prin controlul intentiei de perceptie, al intentiei de actiune, prin controlul actiunii efective, controlul gandurilor, controlul impulsurilor de a vorbi, de a comunica, controlul a intelectivitatii, si in final controlul senzualitatii si afectivitatii, cele doua legaturi majore si motivante ale omului, cu lumea sa si cu semenii sai.

Progresiva constientizare continua a tuturor starilor senzoriale, mentale si emotive, si efortul constient al lipsirii de importanta, a tot ce facem, daca este corect facuta, se afirma ca ne duce la stadiul in care ne putem constientiza complet si controla continuu dimensiunea individualizanta momentana, nici o perceptie-reprezentare, nici o intentie de individualizare, nici o implicare intr-o actiune fizica sau intelectiva, nu se mai declanseaza spontan.

In faza luarii in posesie a eului, toate alegerile de individualizare, se fac precis si mereu constient, putand refuza orice optiune de a fi, care intra pe ascuns in campul atentiei, orice autopersonalizare putand fi declansata, intretinuta sau inhibata controlat.

Constientizarea inhibant-individualizanta inseamna o infranare a participarii la perceptie si reprezentare, o atenuare si pina la urma blocare a valului gandurilor care ne umplu constiinta cu voie sau fara de voie, un control strict si o respingere continua a discursivitatii si rationalitatii, o incercare de respingere prin devalorizare, a starilor afective de orice fel.

Toate respingerile starilor proprii, senzoriale, dinamice, mentale si emotive, sunt motivate de inteleptul oriental prin argumentul ca nu ne reprezinta, nici una din formele, calitatile, actiunile, analizele lingvistice, sau trairile noastre emotive, pe care le credem umanizante si necesare, nu sunt astfel. Eul care suntem este efectul unei acceptari spontane de postura individualizanta, pe care ni le propune ambientul sau propria minte, ipostaze care pot fi acceptate sau refuzate fara a ne distruge sau distorsiona personalitatea.

Acceptarea, asumarea si exersarea reprezentarii, actiunii, discursivitatii si afectivitatii, fara control evaluant, ne ofera fiinta cotidiana, comuna, legata prin nenumarate fire de lumea ei, iar constientizarea personalizarii si posibilitatea respingerii oricarei stari spontan indualizante, ne daruie alta personalitate, ne ofera o noua perspectiva de a fi, ne aduce in identitate cu tot ce credeam ca nu suntem, cu ce este in afara noastra si aparent diferit ce cel ce ne presupuneam a fi dar ne si decupleaza de ceace credem ca este obligatoriu sa fim.

Interesant este ca in dialogul Phaidon, si Platon facea cam aceleasi recomandari, evident nu atat de detaliate, doritorului de cunoastere filozofica, si el recomanda celui care vrea sa cunoasca corect realitatea si sa se cunoasca pe sine, sa rupa toate legaturile senzoriale, implicant active si sufletesti, cu lumea externa  a placerii sau neplacerii, sa se infraneze de la a mai dori bogatie, onoruri, putere asupra altora sau influenta, si sa caute permanent acele ganduri care ii ofera o perspectiva dialectica asupra universului si asupra persoanei. Dupa Platon numai prin gandire filozofica se ajunge, dar numai dupa moarte, in lumea eterna a formelor in sine, lume unde filozofiul este recompensat de zei pentru stradania sa, prin primirea cunoasterii adevarate.

Inteleptul oriental nu promite recompensa, adica dobandirea cunoasterii de sine si intrarea in realitatea adevarata si absoluta, numai dupa moarte, el afirma ca cel care parcurge intreaga traiectorie a controlului de sine, va intra in ‘realitatea absoluta’ in timpul vietii, atunci va intelege ce este, cine este, in ce fel de lume este, din ce lume vine, ce alte feluri de lume si de sine, mai sunt posibile, si cum sunt se pot prelua sau refuza constient.

Ciudat este cum de asemenea idei stranii, am zice de neinteles si de neacceptat in prezent, au putut trece prin capul unor oameni aflati la trei sau poate mai multe mii de ani, distanta de noi, cronicile orientale spunand ca practicile de tip yoghin, ale cunoasterii de sine prin desprinderea de sine, sunt vechi de milenii.

In ce fel au ajuns la concluzia cei vechi ca prin refuzul perceptiei, actiunii si gandirii, poti dobandi efectul paradoxal al intelegerii mecanismelor perceptei si reprezentarii, nasterea gandurilor, utilizarea limbajului, metodele inconstiente ale interpretarii oricarui discurs  si procesele rationalizante, e imposibil de spus, dar din moment ce asa ceva se practica de atata timp, un motiv profund trebuie sa fi fost si sa fi ramas valabil si acum.

In actiunea autocunoasterii, suntem sfatuiti sa nu percepem, sa nu actionam, sa nu gandim, cu un scop anume, iar daca o facem, fiind obligati sa supravietuim prin actiune, sa o facem totul, fara legatura sufleteasca, fara valorizare, fara satisfactie sau repulsie, sa facem orice este inevitabil, ca pe o datorie de implinit, dar in nici un caz sa nu cautam nici actiunea gratuita, nici placerea de orice fel, ca rasplata a faptelor noastre.

A faptui dar a nu cauta fructul faptei, ‘a actiona pentru ca este inevitabil, dar a nu actiona in vederea satisfactiei extrase din fapta’, aceasta este formularea compacta a intregii intepeciuni orientale.

Omul oarecare tocmai in vedera satisfactiei face orice, el doreste sa se bucure de efectele-fructe ale faptelor sale, sa declanseze cu prioritate acele situatii din care rezulta senzualitatea si emotivitatea, starile atractive si repulsive, fiind considerate de omul obisnuit al oricarui timp, ca  motive ale tuturor eforturilor si realizarilor umane.

In prezent facem totul pentru a sublinia valoarea lucrurilor si actiunilor creatore de lucruri, care aduc satisfactii, incercam pe toate caile sa accentuam calitatea umana deosebita a celor care produc valori, mai ales in domeniul spectacolului. Pe toate caile cautam sa primim satisfactii, sa posedam tot ce produc tehnologiile moderne, sa consumam spectacolele la moda, unde artistii cei mai buni ai momentului isi exprima atat de atractiv personalitatea extraordinara.

Lumea noastra la mai mult de trei milenii de descoperirea atitudinii neverosimile, de evitare a implicarii in orice act individualizant, care leaga prin satisfactie; respinge pe toate caile, aceasta filozofie a necesitatii infranarii si respingerii celui care dorim sa fim, ca o conditie a primirii autocunoasterii.

Omul actual doreste sa faca fizic si intelectiv totul, sa experimenteze afectiv totul, sa fie umanizat in toate felurile posibile, sa parcurga toate actiunile dificile, dar sa primeasca in final toate placerile, ‘nimic din ce este uman, sa nu ne ramana strain’.

In prezent cercetarea stintifica a ocupat o mare diversitate de directii si are un randament enorm, astazi stiim ceace omul milniilor trecute nici nu banuia ca ar fi posibil, dar inteleptul oriental mai spune ceva aparent aberant, anume ca orice cunoastere naturala sau a persoanei, diferita de efortul cunoasterii de sine, (cunoasterea recomandata), este de fapt o irosire a timpului, o intunecare a mintii, o ratacire in lumea fara frontiere a sentimentelor si ratiunii, orice noua cunoastere a lumii sau a noastra prin stiinta cauzala a lumii, ducand la fixarea omului in lumea sa, la aparitia de noi probleme, orice izbanda asupra realitatii, fiind o batalie pierduta cu realitatea, o primire de noua ignoiranta. Tot ce face omul, se mai spune, are consecinte asupra sa in viitorul vietii prezente, dar si in vietile viitoare. Efectele faptelor unei parti de viata asupra restului aceleiasi vieti, sau a vietilor care vor urma, ne obliga sa actionam astfel in fiecare din vietile pe care le parcurgem, incat sa nu mai lasam nici o datorie fata de noi, sau fata de altii, neplatita, pentru a ni fi datori in viata actuala sau in cele viitoare. Conform gnozei acesteia toate actiunile au efecte imediate sau de lunga durata, iar efectele actuale se transforma in cauze viitoare, care cauze produc noi motive de a actiona, de a ramane legati de mecanismul ridicator si distrugator de persoana, mecanism in care omul este continuu scindat in euri polare, este mereu in conflict cu sine, cu natura, cu semenii sai.

Lasand la o parte latura morala a actiunilor si consecintelor, prin care am putea justifica unele fapte si respinge faptuirea altora, cum am putea legitima o individualitate fara faptuire motivata prin satisfactie, alegere caracterizand personalizarea implicata?

Putem presupune ca din punctul de vedere al inteleptului oriental, omul isi primeste dimensiunea distinct umanizanta numai prin legatura valorica, emotivanta, cu lumea sa. Daca tot ce facem si preluam pentru a ne intretine are valoare pozitiva sau negativa, prin placerea sau suferinta pe care le induc, individul care suntem este in ultima analiza numai o tendinta catre placere si un refuz al suferintei, fara a ne intreba ce rol au si placerea si suferinta in viata fiecaruia.

Daca actionam numai pentru a inlocui o conditionate metabolica sau a inlatura o simtire neplacuta si stresanta, cu una relaxanta si euforica, placerea iar nu cunoasterea, este cauza ultima a actiunii, iar actiunea si cunoasterea sunt doar vehiculul prin care parcurgem traseele de la neplacere la dependenta-placere. Dar dependenta satisfianta leaga individul de singura stare de sine pe care o considera optima, de cea mai greu de definit si inteles dar mai usor de suportat, anume placerea.

Actionand in vederea repetarii unei placeri preferate, sau dorind una noua ne-mai gustata, in noi apar mereu cereri de actiune satisfianta, care niciodata nu implinesc in totalitate asteptarile de saturare cu placerea surpriza, iar acest continuu dezechilibru intre ce plenitudine a simtului sparam sa primim si ce primim efectiv, inclina mereu balanta vointei catre o noua provocare la actiune, care credem ca va aduce acea maxima placere care isi este suficienta siesi.

Dar o asemenea placere suficienta siesi si izvorata din sine, nu exista, placerea nu se poate nici autoprovoca, nici autointretine. Placerea este numai un efect, dar calea catre ea poate fi uneori extrem de dificila si impovaratoare, si uneori se spune ca cel mai greu castigata satisfactie este si cea mai intensa si autentica.

Tendinta catre placere duce la acea obscura dar inevitabila rupere a subiectului in doi subiecti, cel care se neaga si cel care se accepta, cel care se neaga actioneaza pentru a se schimba in altul, in cel care se accepta, iar cel care se accepta nu se poate intretine permanent in starea de acceptare de sine, el cade mereu in starea de negare de sine prin epuizarea resurselor preferintei de sine, aceasta autorespingere inevitabila, cerand o noua implicare si actiune pentru a inlocui negarea cu acceptarea, ambele inevitabil efemere si reciproc conditionante.

Atunci cand parcurgand traseul autocunoasterii, inlaturam din campul individualizarii atractia-placerea si repulsia-suferinta, de fapt inlaturam ireversibil orice varianta de individualitate polara si facem loc unei personalizari ne-scindabile, mereu unitara, permanent echilibrata care se autointretine fara actiune, fara preluare sau degajare de energie satisfianta. In starea autocuprinderii si inhibarii eului polar, nu mai vrem ceva pentru ca avem totul, adica avem posibilitatea de a nu mai dori ceva.

Cand subiectul este decuplat de nevoia de satisfactie, se spune ca primeste alt sine, incomparabil superior, mult mai cunoscator, mai puternic, mai liber pina la urma, decat eul legat prin nevoile sale, temporar eliberat prin rezolvari si satisfactii, care ne sustinandu-se, cer mereu noi problematizari si actiuni rezolvante.

Decuplarea ireversibila a omului de mesajele senzoriale imperativ purtatoare de realitate, de mesajele lingvistice si starile afective, agregante de persoana spirituala si emotionala normala, golesc constienta de forma-individualitate, care o ocupa continuu si o fac incapabila sa fie altfel. Fara starile realitatii reflectate in persoana si fara modelarile persoanei alese, in constiinta personalizanta, mintea este ipotetic disponibila pentru un continut nou si pentru o noua fiintare, pentru a fi o entitate diferita, dar capabila sa cunoasca persoana si sa o inlature motivat din campul optiunii ‘de a fi sau a nu fii’.

Tot ce ne particularizeaza ca fiinta constienta, capabila de cunoastere, nu este forma realitatii, nici actiunea asupra acesteia, nici rationalitatea coordonanta de individ, adevarata noastra fiintare nucleu este fixata in nevoile care ne conditioneaza, in tehnica rezolvarilor si primirea satisfactiei sau suferinte ca efecte ale actiunii. Placerea este combustibilul cautat pentru impulsionarea individualitatii, dar ea arde si se termina, obligandu-ne la a il cauta si consuma. Dar cand ne desprindem de nucleul nostru valorizant, conditionand de om in-lume, putem fi in oricate alte variante de individualitate, sau non-individualitate, putem primi acces la obiecte, fiintari si placeri inimaginabile, dar acest contact cu orice, este legat de capacitatea non-valorizarii a orice, de indepartarea nevoii de a trai senzual sau emotiv, cautand recuperarea unitatii efemere a fiintei noastre, numai prin participarea satisfianta.

Imediat ce o fiinta isi defineste optiuni in spatiu atractiei si respingerii, ea va fi automat cuplata la actiunile furnizoare de satisfactie, care inevitabil produc si suferinta, suferinta fiind un ingredient necesar, inevitabil, al vietii umane, efectul prioritar al combustiei placerii.

Cand toate legaturile conditionate si satisfiante sunt rupte, individul patrunde intr-o realitate deosebita de lumea simturilor, dar inteleptul spune ca limbajul uman nu poate descrie noua lume-nelume, in care intra cel iluminat, capabil de conciliere completa cu fiinta proprei.

Procesul autoechilibrarii tendintelor opuse ale satisfactiei si nevoii, se desfasoara progresiv. Cand ne putem controla si inhiba perceptia si reprezentarea realitatii, nu mai primim informatie fenomenala in ignoranta de mecanism reprezentant, realizabil prin activarea algoritmilor reprezentarii.

In aceasta noua stare am fi capabili sa identificam limbajul ascuns purtator al formelor realitatii si sa cunoastem mecanismele generarii lui si ale transformarii lui in realitate externa.

Cand nu mai primim ganduri in limbaj si nu mai formulam in limbaj scopuri si actiuni, algoritmii lingvistic constructivi si semnificanti de discurs, se opresc iar noi le putem analiza si intelege operational, stiind cum vorbim si cum intelegem.

Inhiband declansarea de stari senzuale si afective, stim cum se naste in noi senzatia si emotia, placute sau neplacute.

 Fara reprezentari, fara ganduri, fara tensiuni satisfiante, constienta se elibereaza de povara personalizarii implicante si poate primi ceva nou, ceva ce ar putea clarifica functional toate procesele individualizante, ale fiintarii realitatii, discursivitatii si afectivitatii.

In super starea cunoscatoare a genezei realitatii, subiectul are acces direct la supra forma ‘ mesajului fenomenal’, patruns in simturi, cunoscatorul primeste constient in sine ‘intangibila lume in sine’ a metafizicianului, nu doar oglindirea ei fenomenala. Accesul la adevarata realitate ofera cunoscatorului o viziune a constructiei discursurilor fenomenalizante, purtatoare ale formelor naturale, iar accesul la geneza lingvistica a naturii aduce puterea stranie de a crea infralingvistic orice fragment de realitate.

Cand subiectul isi inhiba actiunea si ratiunea, el patrunde in mecanismul cunoasterii de realitate aparenta, iar cand are si controlul afectivitatii, cel desavarsit stie totul despre sine, stie cum este construit numai informational, intr-un limbaj de o descriptivitate incaracterizabila, limbaj utilizat de puterea suprema, sau de mintea universala, pe care il poate si intelege si pronunta, producand realitate si fiinte asemeni lui.

Ce ar rezulta din cunoasterea surselor genezei fiintei, ce am deveni daca am stii cum se alcatuieste realitatea si individualitatea, este inca un subiect mai mult al fanteziei decat al stiintei, dar daca viitorul ar putea aduce fictiunea in posibilitate si actualitate, ar da omului puterea de a se face numai gandind corect arhitectura sa informationala, sa asteptam cu speranta viitorul.

Intelepciunea ultima

In marele poem epic indian Mahabharata creat cu cateva secole inaintea lui Platon, exista un text al gnozei orientale unde ni se ofera un dialog incredibil si coplesitor intre om si zeu, pe care il apreciem ca cea mai uluitoare, mai compacta si completa opera filozofica creata de om.

Acest poem din poem, numai Bhagavad Gita, sau cantecul preafericitului, descrie cunoasterea suprema oferita de zeu omului pentru a il aduce in puterea intelegerii de sine si a il face asemeni lui. Beneficiarul cunoasterii supreme este in poem eroul uman Arjuna, conducator al unei armate, aflat la inceputul declansarii unei mari batalii, cuprins de groaza si remuscari, ca imediat va intra intr-o inclestare cumplita si va fi obligat sa isi ucida rudele, prietenii si invatatorii, pe care soarta i-a pus in tabara adversa.

In acest moment de maxima tensiune conducatorul carului de lupta al lui Arjuna se dovedeste a fi zeul supre creator, zeul Krisna, facatorul si distrugatorul de universuri, in mitologia indiana.

Krisna incepe prin a ii spune lui Arjuna ca batalia pe care o va da si conduce este obligatorie, este inscrisa in cronica lumii, iara daca va refuza sa lupte, va lupta impotriva vointei lui, dar isi va pierde respectul tuturor fiintelor si va pierde si o ocoazie unica de a intra in lumile superioare printr-o fapta mareata si dificila.

Krisna ii spune ca sufletul e nemuritor, nu il taie sabia, nu il uda apa, nu il arde soarele, nu il usuca vantul, sufletul nu este prin nimic distructibil, iar moartea nu este decat un transfer al sufletului intre doua trupuri in succesiva vietuire. Zeul adauga ca sufletul in stare de ignoranta, imbraca mereu alte vesminte corporale si isi parcurge vietile sortite lui in lumea placerii si suferintei, a faptei si rasplatirii.

Zeul il indeamna pe erou sa faca orice fapta desprins de fructul ei fie acesta dulce sau amar, si se da drept exemplu pe sine, el fiind continuu in faptuire, ridicand, sustinand si ducand la pieire fiinte, dar pe el propria actiune creativa si distructiva nu il leaga cu nimic, nu il motiveaza nici dezamageste, nu ii ofera nici bucurie nici regrete.

In poem este prezentata numita Karma yoga, adica yoga faptei, una din caile prin care omul doritor de cunoastere adevarata, poate ajunge la desavarsirea de sine si intrarea in lumea zeilor.

Zeul spune ca toate faptele leaga pe faptuitor prin placerea sau durerea rezultate, dar ca exista o fapta pura, o fapta neutra, care nu leaga in nici un fel omul, aceasta este fapta facuta din obligatie fata de sine si fata de zeu, fapta care intretine in vietuire trupul si spiritul, si fapta rituala, prin care omul isi implineste datoriile fata de zeul creator.

In poem este descrisa cu profunzime dar si expresivitate poetica progresiva desfasurare a mesajului divid si treptata eliberare a mintii erolui de prejudecatile in care era inlantuit. Arjuna este ajutat sa inteleaga adevaratului sau destin, puterea sa de a se ridica prin cunoastere corecta pina la inaltimea mintii divine unde se nasc si se naruiesc toate.

La un moment dar Arjuna il roaga pe zeu sa ii arate trupul sau ascuns, sa ii dea voie sa priveasca trupul-spirit al creatiei si demolarii de persoana si lume in persoana, iar zeul dupa ce ii spune ca adevarata sa infatisare este ascunsa majoritatii fiintelor fie ele inferioare sau superioare, datorita aspectului sau insuportabil, ii face pe voie si ii arata felul sau de a fi si crea.

Viziunea formei zeului este coplesitiare si descrisa extraordinar, iar Arjuna se simte strivit de grandoarea si dimensiunile gigantice ale zeului, care cuprinde toate zarile si arunca mai multa lumina si caldura ca mii de sori de sori. Iata cum arata zeul vazut de Arjuna:

‘-Cu ochi si guri nenumarate,cu nenumarate aratari uluitoare, cu nenumarate podoabe, cu nenumarate arme ceresti, ridicate amenintator.

-Purtand ghirlande si vesminte divine, uns cu balsamuri divine, intrupare a tuturor minunilor, zeu fara sfarsit, cu fata in toate partile,

-Daca o mie de sori s-ar ridica deodata pe cer, stralucirea lor ar fi asemenea stralucirii acestui mare suflet (de zeu).

-Atunci a vazut Arjuna intreaga lume faramitata la nesfarsit, stand la un loc in trupul zeului zeilor. Atunci patruns de uimire, cu parul zburlit, Arjuna placandu-si capul in fata zeului, cu mainile impreunate in rugaciune, spuse:

-Vazand toti zeii in trupul tau, o zeule, si feluritele fiinte adunate, pe Brahman stapanul, asezat pe lotus, pe toti inteleptii-risi si toti serpii divini, te vad cu nenumarate brate, pantece, picioare, guri si ochi, pretutindeni, forma fara limite, nici sfarsitul, nici mijlocul, nici chiar inceputul nu ti le vad, stapan al lumii, forma a lumii!

-Purtand coroana, ghioaga si disc, te vad rug de lumina, stralucind pretutindeni, greu de privit pe de-a intregul, nemasurata stralucire a soarelui, foc arzator.

-Tu trebuie sa fi cunoscut ca indestructibil, suprem, tu esti oranduitorul suprem al acestei lumi, tu esti neclintitul pazitor al Legii eterne, esti pentru mine Spiritul cel vesnic.

-Te vad fara inceput, fara mijloc, fara sfarsit, putere nesfarsita, brate nesfarsite; drept ochi Soarele si Luna, gura ti-e rig aprins si flacara ei incinge lumea toata.

-Intinderea dintre pamant si cer este cuprinsa de tine singur, ca si toate zarile; vazandu-ti forma ta uluitoare si groaznica, cele trei lumi sunt cutremurate, o mare suflet.

-Multimile de zei, se indreapta spre tine; unii speriati, cu mainile impreunate rugator te preamaresc, iar multimile de Maharsi si Siddha te lauda cu imnuri nenumarate.

-Privindu-ti forma ta imensa, cu multe guri si ochi, o tu cel cu bratul mare, cu multe brate, coapse si picioare, cu multe pantece, cu multi colti ingrozitori, lumile sunt cutremurate, la fel si eu.

-Privind dintii tai ingrozitori si gurile tale ca focul Timpului de apoi, nu mai stiu unde sunt zarile, nu-mi gasesc loc de aparare, indurare stapane al zeilor, adapost al lumii!

-Si toti acesti fii ai prietenilor si dusmanilor mei, impreuna cu multimea regilor pamanteni, cu capeteniile noastre de osti, toti se indreapta in graba sprespre gurile tale infioratoarte, cu dinti ingrozitori, unii prinsi intre dinti, se vad cu testele sfaramate.

-Precum valurile cele multe ale fluviilor curg numai spre ocean, asa si eroii din lumea oamenilor intra in gurile tale care arunca flacari.

-Precum spre flacara aprinsa fluturii merg in graba la pieire, asa merge in graba si omenirea spre gurile tale , la pieire.

-Pe toti oamenii de pretutindeni ii lingi, mistuindu-i cu flacarile guri tale; razele tale fierbinti ard intreaga lume, umpland-o de stralucire.

-Spunne-mi cine esti Tu , forma ingozitoare?

-Plecaciune tie, Stapane al zeilor,

-Indurare! Vreau sa te cunosc pe tine obarsie, ca nu iti inteleg caile.

-Krisna a spus:

-Eu sunt Timpul atot puternic, distrugator de lumi, pus in miscare aici spre a trage lumea inapoi; chiar si fara tine, ei nu vor mai fi, luptatori oranduiti in armate dusmane.

-Ridica-te si dobandeste gloria, invingandu-ti dusmanii, bucura-te de o domnie implinita, ei sunt de dinainte doborati de mine, tu fi doar unealta…’

-In urma explicatiilor primite asupra provenientei lumii si oamenilor din puterea creatoare a zeului si a distrugerii lor inevitabile de acelasi zeu, dar si a nemuririi spiritului divin, aflat in fiecare om, sustinator al fiecarui om, Arjuna dobandeste intelegerea mersului lumii prin voia zeului si se supune poruncilor lui, acceptand sa intre in lupta si sa isi ucida dusmanii fara remuscari, stiind ca ei sunt dinainte ucisi, iar el nu este decat aparentul omorator, adevaratul distrugator de vieti fiind zeul care este si adevaratul nascator al lumii si oamenilor.

Acum putem intreba si noi, impreuna cu Arjuna, din ce cauza zeul suprem pretinde oamenilor sa actioneze fara implicarea afectiva, din ce cauza este buna numai fapta care nu leaga, fapta care nu aduce placere ori durere.

Ce raspuns am putea da. Zeul cel a toate autor, face mereu dar si distruge mereu opera sa, prin el se nasc lumi, se nasc oameni, se nasc destine, se declanseaza vointe de faptuire si apar fapte marete sau mostruoase, si tot prin el toate sunt transformate in pulbere si cenusa, devenind temelia de lumi noi, de noi vointe de a fi si faptui, care se continua fara de sfarsit.

Omul prin gratia zeului, este si el creator, dar creator care nu vrea si nu poate, sa se desprinda de operele sale, nu este capabil sa le paraseasca valoric pe toate, facand mereu altele, pentru ca puterea de creatie umana este o stare de gratie, un dar care apare si dispare fara putere de control, dar care pina la urma se pierde, iar cel care isi neaga opera dar nu poate pune alta in loc, este cel care sufera cel mai intens.

Artistul care daruie lumii si semenilor frumusete, vrea prin limitele sale creative, ca operele sale sa dainuie prin eterna valoare, sa existe mereu si mereu sa uluiasca si aduca in admiratie de autor, generatii dupa generatii de spectatori coplesiti de frumusetea oferita.

Orice om este pina la urma sau se crede, un artist desavarsit, principala opera a individului fiind fiinta sa, pe care crede ca o construieste singur, o apreciaza, stiind ca el a ales ce sa faca, ce sa nu faca, cum sa fie, de ce sa se bucure si cum sa faca si pe altii sa se bucure.

Dar daca si marele zeu ar pretui in vre-un fel opera univers, odata facuta el ar dori-o permanant in manifestare, iar o opera in existenta permanenta neaga zeul insusi, inchide zeul in neactiune, il scoate din singurul rol posibil, rolul de creator de existente. Zeul nu este altceva decat izvorul din care vin toate, este si neantul in care dispar toate, iar cand izvorul nu mai poate curge, atunci neantul inghite totul, inlaturant tot ce a curs odata.

Prin eternizarea universului si omului creat, partea creatoare a zeului dispare, iar partea distrugatoare intra in actiune aneantizand creatia. In non existenta si fara posibilitatea aducerii la alta existenta, zeul se distruge pe sine, devine inutil tocmai prin dorinta de isi mentine mereu activa propria realizare. Orice ‘opera-lume’ exista numai prin creatie, iar lumea opera dependenta de creator, nu are nici o calitate sau putere prin care sa se autosustina si autolegitimeze, nu are nici o resursa prin care sa devina lume autonma, sa fie ‘lume prin sine’, cum spune filozofiul.

Creatorul stie ca individualitatea creata are calitatea constiintei pentru ca este alimentata cu constiinta sa, are forta actiunii prin actiunea sa, are puterea gandirii si cunoasterii prin zeul care daruie o farama din mintea si cunoasterea sa, mintii fiintei efemere, iar lumea fiintei limitate si efemere are nenumarate forme si schimbari, prin cel care le gandeste si atribuie. Dar opera eterna, inceteaza sa mai fie o creatie si se transforma intr-un ecou al creatiei, devine o rutina in care zeul inceteaza sa mai faca si sa mai strice, inceteaza sa experimenteze.

Lumea permanenta trebuie sa paraseasca ‘laboratorul constienta’, unde a fost conceputa, dar nu poate merge niciunde, nemaifiind ceva constient si atribuitor de constienta, afara de mintea divina, unde ea poate apare si exista, dar unde nu isi poate primi si mentine permanent constienta, fara sa isi nege autorul, originea, si posibilitatea de a fi.

Daca zeul ar fi uman in creatie, ar vrea sa fie etern prin opera sa, nu prin sine ca autor de opere, iar aceasta eternitate dependenta de dependenta si efemeritate, este o contradictie, creatorul nu poate exista prin ceva care exista numai conditionat, opera nu poate fi creatoare de creator.

Orice opera divina este dinamica este un lant de ‘intrari in fiinta si iesiri in nefiinta’, este sistematica producere si distrugere, iar o asemenea opera nu poate fi decat limitata modal si comportamental, o facere si degradare infinita, nefiind niciodata finalizabila, nedevenind opera completa si distincta, exprimand prin totalitatea sa, o intentie si conceptie creativa bine determinata.

Dar opera care nu se resoarbe, nu paraseste mintea suport blocheaza suportul constienta, mai blocheaza si mecanismul generator de continut, interzicandu-si siesi sa mai fie.

Ceace nu este mereu gandit ca noutate, ‘nu exista’, iar opera eterna, care este a fost gandita-creata, nu mai poate fi regandita-recreata, regandirea aceluiasi continut ne mai fiind creatie ci rutina. Rutina este imposibila in cazul zeului, pentru ca transforma zeul intr-un automat, dependent de alt creator, pentru a fi, ‘dar a nu face’.

Se poate spune ca distrugandu-si opera lume, zeul de fapt distruge o ipostza de sine, dar el poate renaste continuu, pastrand nediminuata functia inventiei de lume si om in lume, om in lume, care este o varianta de zeu, dar de zeu care nu este o sursa de sine.

Ca opera care poseda constienta dar nu si autofacerea, omul este dependent de creator dar se vrea autonom, existent prin sine.

Ce om accepta sa dispara din existenta cu argumtul ca nu este sufiecient de bun, nu este destul de bine facut, pentru a ramane in existenta oricat de mult, si ca trebuie sa se sacrifice la un moment dat singur, acceptand scoaterea sa din fiinta, in favoarea unui eu superior?

Evident nici un om nu se considera inferior altuia si prin asta indemnat sa paraseasca liber scena istorie, trecand in nefiinta, facand loc urmasului sau mai uman. Iar daca marele creator ar fi cumva indragostit de opera sa care de fapt este propriul sine multi-personalizat si simplificat, daca ar capata slabiciune pentru una din nenumaratele personalizari ignorante si lacome, incapabile sa isi refuze fiinta dependenta, incapabile si sa isi inteleaga cauzele limitarii, ar fi asemeni unui creator uman, incapabil sa isi distruga odata jucaria cretie si sa se daruiasca conceperii altei jucarii univers, mai umane, mai perfectionate, mai atractive, mai daruita cu frumusete si armonie, dar inevitabil incapabila sa se faca pe sine, sistematic dependenta de cel care poate orice.   

Creatia nu este posibila fara ‘in-creatie, fara distrugere, iar acea creatie constienta de sine, care nu se neaga din inerior, care se defineste ca unica si nu mai aceepta alta diferita, care nu se vrea ‘recreata’, interzice de fapt creatia si distruge in final creatorul. Daca zeul este principiul creator pur, el este ceace nu poate fi decat atunci cand se inlatura pe sine din fiintarea creata si isi daruie meru alt sine dependent, enorm spatio temporal la scara fiintei create, microscopic si efemer, la scara divina.

Cand noutatea creata si constientizata capata pretuire de sine, cand isi atribuie valoare, ea se insidiaza in sine ca necesara, ca obligatorie, ca echivalenta creatorului, fara de care el nu poate fi, iar pledoaria creatiei pentru eternizare prin identitatea ei cu cel prin care este, determina semnarea hotararii de incepere a distrugerii ei.

Dar daca creatia nu are valoare pentru creator, de ce aceasta ne-ostenita si gigantica eliberare si demolare de constiinte dependente, de ce acest joc aparent fara motiv, de proiectare intr-o supra constienta, a unui lant de cosmosuri si constiente de stare cosmos, care merg ireversibil catre pieire, arse toate in gura de foc a divinitatii.

Tot ce putem spune din cele ce credem ca intelegem, este ca zeul creator, (daca ‘zeul’ este si altfel decat o inchipuire a mintii noastre), nu isi distruge opera finala ci o aduce in identitate de sine, asta implicand ca cei creati devin la sfarsitul unui ciclu univers, zeul insusi, se topesc in zeu, iar creatie inseamna numai necurmata facere de sine, dar acea facere incomparabila, unde ignoranta initiala, parcurge drumul intelegerii, iar orgoliul valorii, al actiunii si cunoasterii limitate, se transforma intr-o incaracterizabila respingere a acelei ipostaze de sine, in care actiunea capata valoare prin satisfactie. Adevarata motivatie a existentei sta in faptul ca poate fi facuta, distrusa si reluata, iar orice final de actiune-existenta este de fapt intalnirea si dialogul zeului etern cu zeul efemer, din opera sa.

Copyright Constantin Marghitoiu (c) 2008. Reproducerea totala sau partiala este permisa numai cu acordul scris al autorului.