Meta Poeme

Subscribe

Forta metaforei

May 12, 2010 By: Constantin Marghitoiu Category: Eseuri

Metafora e masura calitativa a realitatii si a realitatii umane tot odata, ea capteaza in miezul ei semantic diversitatea continuturilor senzatiei, le amalgameaza, reordoneaza si restituie realitatii, amplificindu-i desfasurarea cu roadele imaginatiei  noastre.

A vorbi, inseamna a da nume la ceace percepem, sau construim, iar a da nume inseamna a crea o individualitate autonoma, scotind-o din pasta fluida a formelor nenascute si aducin-o pe terenul mental ferm, al prezentei lumii in subiect, in cel care o poate numi si recrea in propria realitate. Limbajul invaluie si izoleaza partile spatiotemporalului, le traseaza frontiere statice si dinamice si le monteaza in infinite combinatii, in realitatea mentala, iar metafora este efectul infinitatii intersectiilor sensurilor cuvintelor, ea descopera pe cit ii este dat, cit si cum este, ceace fiinteaza si ne fiinteaza.

Cuvintul este un gest superior, el actioneaza asupra individului, si prin el asupra lumii, punindu-l in toate conexiunile cu propria interioritate si eliberind toate combinatiile de realitate, provenite din actiune si din jocul comparativ configurant al metaforizarii.

Segmentul de real reobiectualizat lingvistic devine obiect nou, creat in totalitate de subiect, el are o dubla forma, anume forma individualitatii in care se dezvolta si propria forma de parte de realitate, cu personalitatea ei fenomenala distincta.

Impachetat in inteles si transferat in sunet, realul circula intre subiecti, teleportindu-i cu toate particularitatile lor de personalitate, in toate expeditiile prin continentele mentale, unde lumea capata cele mai surprinzatoare aspecte iar rezerva de noutate a existentelor este inepuizabila.

Numele obiectului este simultan conventie de denumire si o noua realitate cvasi autonoma, care poarta in individualitatea ei intreaga sensibilitate si performanta conceptuala a celui care propune si foloseste cuvintul, ca mediu de reconstructie si transport a naturii in si intre lumile interioare.

Cuvintul este saminta dublei semnificarii, el creaza partea de lume pe care o poarta in fiinta sa semnificanta si mai creaza si subiectii, compusi din alte realitatii, in care se reflecta infinit jocul creator de posibili, el deschide scena tuturor intimplarilor traite sau inventate si se atrage pe sine in aliante si conflicte cu propriul sens si cu alte sensuri, eliberind nesfirsita poveste a inventiei tuturor inexistentelor, in care existenta autentica este cea mai neimportanta parte de realitate.

 Limbajul elibereaza un proces de constructie deliberata si orientata intentional a imaginii, de identificare si individualizare a trasaturilor de forma, culoare, miscare, si relatie functionala intre forme, cu toate consecintele ce decurg.

Comunicarea este simultan transfer de vector intentional in care se modeleaza un subiect creator de discurs si altul primitor interpretor implicat, mai este transfer de continut nemijlocit, care extinde anvelopa existentiala a subiectului primitor de mesaj, redimensionat prin multimea tuturor intentiilor si mesajelor pe care le-a recuperat si asumat.

Dar pentru a comunica e necesar sa te poti comunica, a te comunica inseamna a separa cu precizie si stabilitate multipla frontiera intre ‘eul propriu’ care poseda propria forma a realitatii, de alte frontiere de ‘euri’ fiecare posedind varianta personala de mesaj lume. Identificarea de sine si de ceilalti pretinde discriminarea permanenta intre multimea invizibilelor agregate intentionale ale ‘eului propriu’ si multimea intentionala a ‘eurilor in dialog’. Multiplele trasee de realitate si intentie, creaza trei lumi lingvistice interactive, reconstituite partial si orientat, in fiecare subiect, din ele emerg mesajele personalizate, generind trasee de rezonante si multiple reflectari de sensuri.

Cele trei lumi interioare ale subiectului sunt:

1- Lumea evenimentului doar perceput si reconstituit in limbaj.

Este lumea minimala in care subiectul doar desprinde fragmente de realitate si le reasambleaza in stil personal.

2- Lumea lingvistica  a actiunii proprii, este un spatiu lingvistic vast si masiv personalizat, unde se intilnesc si coopereaza modurile actiunii personale si variabilele valorizante sustinatoare, care decid ce actiune si in ce scop sa fie declansata in fiecare moment de cuplaj la eul propriu sau la cel colectiv. Modelul personal de realitate priorizata valoric este comunicat subiectilor, care primesc simultan si personalitatea creatorului de mesaj cu propria oglinda evaluanta, sursa a conflictelor si aliantelor din toate lumile umane. Prin limbaj individul isi defineste si exporta discriminarile personale in ierarhizarea formelor, culorilor, miscarilor si valorizarilor tuturor arhitecturilor si dependentelor dinamice pe care le produce sau observa.

3- Lumile lingvistice ale celorlalti, parti ale metalumii spatiului social reasamblate personalizat si incomplet, in ele se constriesc si destrama permanent atit propriile structuri personale de realitate-valoare cit si realitatile celorlalti, asa cum au fost primite si intelese-remodelate, in fiecare lume lingvistica proprie.

Intre pura perceptie ca participare in imagine la dinamica lumii si varietatea lingvisticizata a perceptiei, diferentierile sunt subtile si tehnice, pentruca in mod automat, incontrolabil formativ, traducem in forma sensibila, semnalul ‘obiectiv’ al formelor lumii, autonome de subiect, dar deasemeni incontrolabil operational, ca mecanism generativ, transferam in limbaj ceace observam. Percepem inconstient, si construim inconstient un discurs, al carui continut este ales constient.

Actul constientizarii transferului in limbaj a continutului senzatiei presupune pre asamblarea si functionarea autonoma de intentie a unui set de mecanisme identificatoare a unei varietati de invariante dinamice impreuna cu un program de echivalare a seriilor de invariante fenomenale cu niste obiecte conventionale, cuvintele, capabile de captare si conservare a seriilor de realitate separata perceptual. Ierarhizare relationala sistematica intre evenimente, ca ceva diferit de subiectul care le recunoaste si descrie, este o alta conditie-proprietate, a declansarii constiente a limbajului. O analiza a structurii  ‘purei perceptii’ daca asa ceva exista si a transportului ei in limbaj, multi constientizata, ar trebui orientata catre clarificarea distinctiei informationale interioare, intre ceace suntem la modul uman potential si ceace devenim, ca ‘eu concret’, odata cu primirea fiecarui mesaj concret de lume, transformat in lume proprie, asumata si valorizata.

Comunicarea implica reconstructia in limbaj a celor trei lumi in fiecare subiect si capacitatea fiecaruia de a circula liber intre ele, identificind precis cine si ce mesaj formeaza, catre cine trimite, ce contine fiecare mesaj, ce replici provoaca ele, ce replici la replici determina si cit rezoneaza un anume mesaj in spatiul lingvistic propriu si social, pina cind isi transfera intregul potential informational si echilibreaza spatiile lingvistice interpretante, ale celor cuplati in dialog.

Dar inainte de a patrunde in teritoriul metaforei trebuie sa evaluam sumar ce anume se poate comunica si in ce mod.

Exista doua parti distincte ale lumii pe care le vehiculam lingvistic, anume forma fenomenala ‘necomentata’ a realitatii primite pecrceptual si lingvistic si forma ei mentala regularizata procesual, forma filtrata si aliniata cauzal, unde intre partile realului sunt introduse relatii cantitative si calitative stabile, nonperceptibile direct, diferentiind anvelopele de plauzibilitate a diferitelor evenimente.

Pura perceptie transpusa in limbaj accepta lumea sa cum o primeste si o transfera in cuvint fara preocupari de posibilitate cauzala, sau plauzibilizare valorizanta apartinind grupurilor umane. Analiza cauzala separa necesitatea interactiva, forma rationala, legiferanta, a lumii, ea nu admite fara verificare continutul oricarei descrieri de stare, ea supune unui filtru comparativ relatiile de dependenta percepute si le regularizeaza. Am putea spune ca ratiunea ne invata sa ‘ vedem conditional lumea’, in sensul ca ne obliga sa o ‘ vedem fenomenal dependent’, sa identificam de unde incepe si unde se sfirseste un eveniment local, care ii sunt vecinatatile cauza si efect.

Regularizarea cauzala a perceptiei prin analiticitatea relational asamblativa a limbajului, introduce dependente stabile intre seriile perceptuale, acumulate si suprapuse relational, prinse intr-o retea dinamica degajata conceptual.

Fiecare cuvint trebuie sa cumuleze intreaga personalitate structural dinamica a obiectului sau microevenimentului denumit, unificind multimea modurilor de invarianta geometrica, cromatica si interactiva, intr-o compacta frontiera sintactica si semantica conventionala dar invarianta. Cuvintul absoarbe dimensiunea de realitate a obiectului ‘numit’ si o manipuleaza ca si cum ar fi egala fenomenal, realitatii denumite.

In aceasta echivalare reciproca, multimea formelor cuvint poarta invarianta formei, culorii, relatiei si miscarii, iar spatiul predicatelor particularizeaza modurile dinamice ale familiilor de obiecte.

Intre cuvinte adjectivele definesc multiple particularitati perceptuale ale formelor si miscarilor, le diferentiaza semantic si dechid calea intersectiei sistematice intre caracteristici obiectuale si cinetice calitative, eliberind spatiul de functionare al metaforei.

Limbajul transforma specificitatea greu asmblabila direct, a componentelor perceptiei pure, intr-un joc generalizant, de extensie a frontierelor si miscarilor prin imaginatie, astfel apare modificarea metaforizanta a formelor, miscarilor, actiunilor si intentiilor, care combinate nelimitat in moduri ingenioase, creaza o varietate de segmente fenomenale noi, posibile cauzal, sau doar in lumea lingvistica interioara.

Sursele metaforei

 

Primul izvor al adjectivizarii, al separarii in cuvint a intensitatii de decantare in perceptie, il costituie invariantul forma geometrica. Obiectele sint ascutite, rotunjite, concave sau convexe, au diferite curburi, diferite combinatii de forme simple si anumite compatibilitati de conexiune statica sau cinetica, determinate de complementaritatea frontierelor. Multimea conexiunilor degaja regularitati conective diferite, genereaza obiectele cu proprietati ‘functionale’, in care frontierele fiecarui obiect au o pozitie si un rol relational-interactiv ciclic sau stabilizat, in agregatul multiobiectual.

 Cuvintul ‘functie’ in generalitatea lui actuala, ar putea ascunde cuvintele radacina mai vechi, anume ‘folosinta sau utilitate’, ele definesc multimea de moduri dinamice care aplicate unui obiect cu o structura data, induce in real forme, relatii, proprietati si miscari noi, cu o anume capacitate de a rezolva probleme. Folosinta se bazeaza pe caracteristica generala de ‘proprietate’ iar proprietatea este nucleul generalizant al starii adjectivale a lumii, a calitatii formei, miscarii sau relatiei intre lanturi de forme si miscari.

Un bogat flux formator al adjectivului, il constituie intervalul cromatic, al culorilor, nuantelor de culare si a variatiilor cromatice continue sau discrete, valorizate comparant si combinativ in spatiul metaforei.

Culoarea este evident una din cele mai intensive trasaturi ale lumii, pe baza ei se pot recunoaste obiecte vizibile doar partial, insuficient pentru a se extrage direct anvelopa geometrica  a formei, ea este un important criteriu de recunoastere-cunoastere, care individualizeaza formele si le identifica-separa, cu mai putine informatii specifice, decit cele necesare recunoasterii frontierei. Este inutil sa trecem in revista tipurile de cunoastere pe care le furnizeaza culoarea in spatiul obiectelor si proceselor naturale, pentruca nu numai o anume culoare individualizeaza formele ci mai ales anumite combinatii cromatice, sau schimbari continue ori cuantificate de culoare, separa anumite proprietati ale obiectelor si ofera informatii utile tuturor formelor de viata. Cularea unui fruct indica stadiul de coacere si inlatura verificarea directa, cularea unui obiect ii defineste personalitatea dinamica si il face evitabil dela distanta, deasemeni cularea indica modul de evolutie e anumitor schimbari biologice proprii fintelor vii si asigura identificarea diferitelor stadii in care se afla procese de vindecare a diferitelor disfunctii ale organismelor, sau al diferitelor substante eliminate de acestea.

O intreaga medicina primitiva are la baza forma si culoarea, la care se adauga elemente de gust si miros care individualizeaza nuantat si compact parti si moduri functionale.

Un alt domeniu al valorificarii adjectivului provine din compararea cuantificata a intensitatii parametrilor de stare ai lumii, de aici deriva cuvintele care evalueaza diferite aspecte ale marimii si intensitatii miscarilor, de tip adverb.

Metafora, masura a caracteristicii obiectuale statice si dinamice.

 

Metafora este comparare si asemanare sau disjunctie intre proprietati, ea face transfer de stare adjectivala intre obiecte sau miscari, ea este prima masura concreta si calitativa, a diversitatii fenomenale, care comparata ingenios, ofera proprietati comune, si indica punti de legatura intre segmente de realitate aparent fara similitudini.

Masura adjectivala, creatoare de ordine precauzala, este un proces laborios, subtil si lent, foarte bogat in resurse, ea traseaza frontiere de asemanare si diferentiere calitativa, prin compararea invariantilor cromatici, dinamici si relationali si reconstituie in ceace am putea numi dependenta cauzala implicita, dinamica naturala.

Metafora filtreaza si ordoneaza actiunule de comparare sistematica intre diferitele familii obiectuale, si mai apoi intre liniile de invariante dinamice, separind legaturi, care nu apar spontan, la o pura perceptie video sau a activarii oricarui alt simt. Metafora devine simultan si identificare de similitudine sau diferentiere a proprietatii si actiune de transfer sistematic a acestor calitati dintr-un segment fenomenal in altul, producind cunoastere noua, valorizanta. Prin transfer adjectival se extinde aria de specificitate structurala si interactiva, se descopera teritorii din ce in ce mai ample, unde functioneaza sistematic o proprietate sau fascicul de calitati, identificabile ca intensitati de stare obiectuala.

Mecanismul abstract al metaforizarii.

 

Nimic nu pare mai concret ca identificarea si extensia prin comparare a unei anume proprietati, dar aici se ascunde abstractizarea operationala de cea mai inalta calitate. A atribui proprietate implica un procesa amplu de comparare a caracteristicilor obiectelor si miscarilor, iar a compara proprietati implica o multipla desprindere constienta a subiectului, de cuantificarile concretitudiniia perceptiei, analizei si operarii lingvistice. Spre exemplu culoarea este ceva simultan particular si abstract, este concreta in forma senzoriala specifica si abstracta in unificarea unei multimi de forme cu aceiasi culoare sub acelasi indice evaluant. Prin trecerea dela ‘culoarea perceptiei’ la ‘culoarea lingvistica’, se face o atribuire generalizata a ‘indicelui cromatic’, tuturor formelor similare cromatic, fara observatie nemijlocita.

Trecuta in forma lingvistica generalizanta atributiv, culoarea capata ‘o culoare prin nume’ si se aloca rapid, fara perceptie directa, prin unificarea varietatilor cromatice similare, sub acelasi termen calificant. Adjectivul este culoarea culorii, asa cum culoarea este caracteristica video a formei.

Daca metafora e transfer de calitate in interiorul invariantei formei si miscarii, ea este productiva cognitiv, sau imprevizibil socanta, numai printr-un proces de vasta comparare intre spatii de comparari fenomenale, unde se intilnesc si pot fuziona cele mai surprinzatoare moduri relationale. Orice metafora reusita extinde personalitatea dinamica a unui obiect adaugindu-i o alta, apartinind altuia sau altora, si transformind obiectele si schimbarile separate, in adevarate retele populationale vii, continind obiecte inrudite prin relatii cromatice, geometrice, cinetice, sau in oricare alta modalitate pe care o putem percepe si transporta in cuvint.

Prin comparatie omul ia sub cuntrol intentional dinamica lumii si incearca sa o demonteze si remonteze in toate variantele conective pe care i le ofera imaginatia. A metaforiza inseamna a crea configuratii intimplatoarea sau sistematice, a explora potentialul configurant si functional al lumii, a identifica toate rezervele de noutate operationala, pe care le putem folosi pentru a ne rezolva problemele.

Numarul ca adjectiv discretizat.

 

Cu toate ca nu pare, credem ca insasi conceptul de numar, este la origine un ‘preadjectiv supus compararii si abstractizarii’, el provine dintr-o metaforizare speciala, dintr-o echivalare-operare, atit de sistematic folosita, incit si-a pierdut semnificatia de procedura evaluanta concreta si a devenit operatie abstracta, goala de orice atribut particular. Numarul este o caracteristica evoluata a masurii prin adjectivare, transformata din masura calitativa in masura discretizata, in stabilire cuantificata a intensitatii de manifestare, fara suport operant particular, atribuibila oricarei multimi, ca proprietate generalizabila. Masura numerica este efectul unei separari clare a mecanismului comparant cu delimitarea invariantului operational in actul compararii.

 Numarul poate fi tratat ca stare evoluata a unui adjectiv definind intensitatea de prezenta, daca putem spune asa, a unui agregat pluri obiectual, sau multi relational. In realitate obiectele sint intodeuna prezente simultane, cu vecinatati comune, legate prin tot felul de relatii si conditionari, dar important este ca sint mai multe, de acelasi fel sau de feluri diferite, intr-un context dat. Ruperea frontierei concrete care individualizeaza formele si invaluirea lor intr-o anvelopa comuna, fara forma specifica, exprimind doar masura prezentei intensic-cantitative, care primeste sistematic un nou nume, ‘numele numar’, printr-un procedeu regularizat, defineste numararea.

 Am putea sugera ca numerele sint initial treptele de comparatie ale adjectivelor variantelor multiplicitatii, ele au avut diferite masuri distincte, separabile treptat, dar au fuzionat intr-o procedura comuna, diferentiind reuniuni de echivalente obiectuale, intr-o procedura unica.

Comparatia si compararea compararilor sunt instrumente de demontare si de asamblare a formelor si actiunilor. Prin tehnica comparatiei se izoleaza ierarhii intre strategii de analiza structurala si interactiva, in diferite spatii fenomenale. Omul invata la inceput sa descompuna si recompuna diferite segmente de realitate direct percepute, iar mai tirziu invata sa construiasca agregate obiectuale noi, posedind  diferite proprietati exprimate in limbaj, a vorbi insemnind a multiplica nelimitat perceptia si a pune impreuna serii perceptuale separate prin timp.

 Metafora diferentiaza o multime de proprietati si intensitati ale proprietatilor, ea face transferuri de caracteristica si redistribuie intr-o varietate de moduri familiile de invarianta ale obiectelor masurate. Prin diferentiere ea permite particularizari compacte, profunde si rapide, care unifica multimi de trasaturi individualizante intr-un singur cuvint.

Prin metaforizare fuzioneaza familii de proprietati si se pun in valoare similitudini  structurale sau dinamice uneori obscure, non identificabile perceptual imediat, se dezvolta o analiza intensionala de finete, a trasaturilor susceptibile de asemanari. Metafora este realmente o strategie cognitiva de aplicare a masurii, a unei anumite masuri, intr-un anume spatiu obiectual, cu un scop precis localizat. Ea face o unificare a modurilor de invarianta si propune diferite clasificari dupa aspecte comune sau dupa diferentieri esentiale, clarifica obscuritati relationale si ilumineaza cauzal pachete de proprietati, dar produce si o autentica recombinarea novatoare  a acestora, sugerind constructia altor familii de obiecte sau insusiri.

Metafora devine in timp un adevarat act de cercetare sistamatica a realitatii, un factor de cunoastere, ea patrunde in multimea spatiilor de similitudini, cromatice, geometrice si dinamice, le sistematizeaza dupa anumite trasee si apoi incepe activitatea de recombinare multipla a familiilor de obiecte si miscari, distilind mecanisme creative de moduri obiectuale noi cu imprevizibile proprietati functionale.

Surse ale metaforei:

 

1-Comparatii in spatiul formei, transferuri de similitudini prvind forma, intre obiecte sau multimi de obiecte.

2-Comparatii in spatiul culorii, identificari de similitudini cromatice, de comparari intre variatii cromatice, de unde se nasc transferuri de atribuiri de nuante  si variatii cromatice intre obiecte.

3-Comparatii in spatiul audio intre forme sonore, si similitudini posibile.

 4-Comparatii in spatiile gestuale , cu diferentieri de moduri de actiune, surse ale predicatelor operationale.

5-Comparatii in spatiile gustului si mirosului, fiecare cu propriile nuante intensionale pe care le separa, denumeste, echivaleaza si comunica.

6-Comparatii in spatiul invariantei dinamice a predicatelor, cea mai complexa si mai importanta actiune generativa de noutate a metaforei, aici se creaza descompuneri si recompuneri de moduri operationale functionind in spatii fenomenale particulare.

Metafora dinamica compara serii de actiuni sau serii de evenimente, aceste comparari duc la formarea de familii de actiuni si stabilitati, adevarate rezervoare functionale, pentru imprumutul de proceduri specifice, utile in punerea si rezolvarea  unor situatii configurante particulare, de tip unealta

Metafora in spatiul literar

 

Este inutil sa repetam ca atribuirea de comparatii este un rafinat act de cunoastere  prin re-cunoastere, care stabileste diferite relatii de vecinatate la diferite etaje ale perceptiei si creaza transferuri de calitati, cratoare de alte calitati, amplificind personalitatea obiectelor si potentialul lor interactiv.

Spre exemplu daca comparam cularea ochilor cu a cerului senin, sau a marii, noi nu facem doar o relatie locala intre diferite structuri similare cromatic ci transportam uni sau bidirectional blocuri de proprietati, intre doua obiecte eveniment, echivalate prin comparare. Spre exemplu ochii pot avea cularea marii sau cerului dar si adincimea acestora, si misterul lor si enorma lor desfasurare ascunsa. Ochiul uman devine un amplu fenomen natural, iar individul il urmeaza, in ochi si om se petrec la fel de multe evenimente ca in vastul segment de realitate al cerului sau marii, cu care a fost asimilat. Din comparatia initiala a ochiului cu cerul, marea, putem crea alte comparatii, in ochi se pot aduna norii , se dezlantuie furtuni, poate fi senin, in cerul ochiului pot zbura pasari senzatii, pasari gind si ideie, aici pot cade ploi sau zapezi afective, pot fremata valuri zbuciumate sau calme leganari.

 Daca comparam doua obiecte diferite din spatiul cotidian spre exemplu creierul cu masina, se dezlantuie o multime de similitudini reciproce, daca comaparam omul cu pasarea apar altele, desemeni intre oras si padure, se dezvolta asocieri din cele mai insolite.

Aanaliza detaliata a fluxurilor de proprietati si alinierea sau intersectia lor produce migratii de calitati intre populatii de forme si miscari, amplificind fiecare grup fenomenal cu trasaturile celuilalt.

Spre exemplu compararea organismului uman cu o masina a permis abordarea tehnicista, a structurii si functionarii umanului, iar analiza relationala de tip informational a creierului, translatata in spatiul functionarii sistemelor , a dus la descoperirea unletelor informationale, capabile sa memoreze si proceseze date, ajungindu-se la inventarea sistemelor programabile actuale, care simuleaza din ce in ce mai bine diferite calitati ale mintii noastre.

Spatiul comparatiei dinamice este gigantic si in el se ascund nelimitate similitidini si translatii de strategii cognitive, el sugereaza mecanisme functionale din cele mai imprevizibile si constructia de unelte cu proprietati capabile sa rezolve multe din problemele pe care le ridica existenta. Natura poate fi tratata ca un joc infinit, oferit omului sub forma unor componente si proprietati separate, partial deformate si amestecate, ea invita mintea la cautarea formelor potrivite si la imaginarea unor moduri de cuplaj intre ele, din care sa izvorasca obiecte si functii noi. Metafora este numele jocului individului cu realitatea.

Metafora poetica.

 

Cel mai interesant spatiu al inventiei metaforei la nivel calitativ, dar cu radacini si efecte adinci in toate orizonturile conceptului si creatiei, este metafora poetica, transferul de similitudini  si echivalari existentiale estetizante, in spatiul limbajului, identificind sau propunind legaturi intre cuvinte foarte departate semnificant.

 Fiecare cuvint are o sfera a ceace am putea numi ‘ valoarea semnificanta’ sau ‘sens propriu separabil afectiv’. Valorile semnificante ale cuvintelor, simultan individuale si atribuite, genereaza ‘sensul estetic’, el este ‘efectul valoric interior’ al identificarilor si transferurilor de calitati insolite, definite printr-un grad inalt de improbabilitate, dar si de necesitate ascunsa, fluida, imperativa.

 Cu cit doua sensuri estetice sunt mai diferite, adica acopera arii de invariante valorizate, mai deosebite, cu atit creaza ele prin intersectie alte sensuri estetice mai intense, mai proaspete si specifice, combinatia sensurilor estetice ca si combinatiile culorilor creaza nuante nelimitate, de cea mai pura senzualitate sau participare conceptuala.

Interpretarea mataforizante amplifica multiplicitatea valorica a sensurilor estetice, pentru fiecare sens valorizant cuplat in diferite vecinatati estetic semnificante, primeste si ofera alte halouri estetice, rezonante in armonii estetice imprevizibile, de inalta savoare.

Evident sensurile fenomenale si cele estetice au nevoie de o anume stabilitate, numai astfel e posibila o interpretare rezonabil de asemanatoare pentru discursuri similare si interpretori diferiti, dar inevitabil si necesar sensurile personale nu se suprapun complet, numai din diferentele de frontiere semnificante estetice sau abstracte deriva caracteristicile creative, metaforizante ale utiliztorilor limbajului.

Daca am avea exact aceleasi atribuiri de sens estetic in toate contextele, ar rezulta o monotonie deprimanta a ofertelor de dialog, o uniformitate a formarii propozitiilor, care pina la urma ar inhiba comunicarea, diferentele de anvelopa semnificanta valorica diferentiaza structura intelesurilor si activeaza replica.

Metafora este instrumentul principal de formare si expansiune permanenta a sensului cuvintelor, ea este o proprietate formatoare de arie semnificanta atit pur conceptuala cit si estetica, de schimbare permanenta a acestei anvelope cu reinstalarea extinsa a sensului pe trasee fluide, compatibile cu mai multe interpretari.

A cauta sistematic noi calitati estetice ale unui cuvint fie el substantiv, predicat sau adjectiv, inseamna a cauta intentionat sa identifici o sfera cit mai larga de posibilitate existentiala, fie ea cauzala sau doar imaginara, pentru fiecare obiect din spatiul perceptiei, la inceput, apoi din spatiul conceptelor care absorb in sfera lor de semnificatii, operatori formali creatori de universuril cauzale sau optionale, culturale, in care se intimpla orice.

A crea metafore inseamna pur si simplu a retrasa continuu suprafata de potentionalitate dinamica a realitatii, si a o aduce in cuvint prin sens, iar cuvintul este asa cum am spus acel subtil mod de reconstructie si valorizare a lumii in spatiul limbajului, pe baza careia se poate face reasamblarea realului cu alte variante operatoriale si transportul realitatii obtinute, prin comunicare.

Cel care identifica similitudini de caracteristica in spatiul culorii, formei, miscarii, dar mai ales in spatiul obscur al evenimentelor estetice, da o cauzalitate umana lumii, el creaza alte lumi oricit de diferite de cea locuita, dar in care credem uneori ca ar fi mai uman sa locuim.

Cunoasterea metaforica se bazeaza pe extensia de individualitate optionala si estetizanta catre alte individualizari, fortat sau silentios, si daca un cuvint acopera o frontiera mai vasta de moduri existentiale, acest personaj lingvistic poate reconstrui nenumarate personaje sensuri, imprumutindu-le magica sa capacitate a de a inventa sensuri noi, sau de a le extinde aria de cuprindere.

 Cuvinte cu ‘coroane metaforizante’ bogate sint capabile de declansari estetizante surprinzatoare, transportind intre spatiile lor semnificante fluxuri de caracteristici, care amplifica si inrudesc la infinit indivizii semantici, construind arhitecturi afective si traiectirii existentiale de o uimitoare savoare si spontaneitate.

Am putea spune ca metafora poetica se bazeaza pe dubla actiune-metafora, anume pe pura cautare de calitati estetice ale cuvintelor, si pe estetizarea transferului in ceilalti, a noutatilor separate constient, pe metaforizarea actului de metaforizare. Cel care cauta vecinatati exotice pentru cuvinte identifica ceace am putea spune ‘metafore subtile’, cauze obscure ale fortei creatoare a metaforei, ele depaseaza sensurile in traieri, in zone aparent imposibile semnificant si pun in valoare socializari semantice magice, surse ale actului poetic.

Calitatea de a gasi metafore creaza o persoana metaforizanta si metaforizata totodata, cel care exploreaza lumea subterana a sensurilor cooperante, conflictuale sau reinventate, recreaza lumea, reanima si cuvintul, ii schimba personalitatea estetica, il deplaseaza in alt orizont afectiv, uneori mistic, alteori super abstract, in uluitoare lui noutate senzorial participativa.

Creatia literara dar nu doar ea, se bazeaza pe capacitatea de a avea pentru fiecare stare de realitate, sau de reflectare a acesteia o rezerva nelimitata de alternative afective, surse ale unei nelimitabile mixari intre ceace suntem sau am vrea sa fim in alte universuri, nelimitat rezonante, ecori inglobind universul perceput.

Metafora este desfasurarea unui proiect de inventare a realitatii, de propunere a altor alternative functionale sau sentimentale, pentru vechea si obscura masina cauzala a lumii, creatoare a umanului si a puterilor lui.

 Simtul estetic este capabil sa dezvolte o serie nelimitata de ‘nuante intime de real’ in realul interior, care procesate prin reactorul afectiv al sensibilitatii culturale, produce ‘nuante de gust’, de evaluare estetica si asa cum exista degustatori rafinati in spatiul senzorial pur, exista si degustatori de rafinament metaforizant, care se hranesc cu imprevizibilitatea incintatoare, sau salbatica a lumii metaforei. Cei care capata acel gust indefinibil, denumit simplu ‘ gust estetic’, dar deloc simplu ca actiune afectiv conceptuala, sunt capabili sa creeze continentele culturale sau sa circule pe trasee mereu diferite, greu banuite, in oferata de alt uman, capabil de revalorizari, in lumea inventiei de realitate.

Fara o paleta ampla de stari evaluante ale ‘calitatii metaforei’, nu e posibila creatia culturala, evident cel mai dotat cu acest gest ‘concret-abstract’, al imperecherii imprevizibile a sensurilor este creatorul actului literar, acesta extinde in spatiul estetic, individualitatea agresiva sau pacificanta a cuvintului.

Vorbim aici de metafora literara, dar de fapt metafora este orice act de comparare-constructie mai deosebit, orice propunere de asociere intre obiecte si calitati dificil conectabile. Exista ‘metafora picturala’, definita ca actiune de cautare a celor mai ingenioase invecinari si intersectii ale culorilor si nuantelor de culoare, pentru a obtine transparente mai clare, mai energizante, mai stranii sau nefiresti. Pictura exploreaza varietati de forme telurice ori aerate, luminoase sau inghetate in intunecimi iradiante, simultan multidimensionale, spatiotemporale totodata, mai misterioase si cumva agresive, cu calitati video stratificate, care se dezvaluie exploziv sau treptat, uneori socant, alteori aluziv nostalgic. Exista si metafora tehnologului, creator de unelte care cauta mereu materiale noi, noi forme, noi structuri multicompozite cu calitati si moduri functionale specifice, capabile sa rezolve anume probleme in spatiul cotidian.

Putem considera si creatorul de unealta un autentic poet al formei si functiei, atunci cind largeste nelimitat structura si utilitatea universului uman, refacind intreaga natura prin obiecte si functii noi, a caror alchimie cauzala pare imposibila, din perspectiva celui care nu intelege tehnicile intelective abstracte.

Dar aici am discutat cu precadere metaforizarea spatiului estetic, el furnizeaza cele mai interesante arhitecturi de lumi reale si imaginare, surse ale multiplicitatii nelimitate a personalitatii, reflectata in oglinda optiunilor si valorilor umane.

 Copyright Constantin Marghitoiu (c) 2007. Reproducerea totala sau partiala este permisa numai cu acordul scris al autorului.