Meta Poeme

Subscribe

Inteligenta si intelepciune

May 12, 2010 By: Constantin Marghitoiu Category: Eseuri

Din majoritatea punctelor de vedere aceste calitati merg numai impreuna, pentru altele sunt deosebite, dar exista si pareri ca intelepciunea si inteligenta nu se intalnesc in aceiasi persoana, dat fiind ca metodele si scopurile lor sunt opuse.

Pentru a stabili rapoartele intre inteligenta si intelepciune ar fi bine sa incercam o definire a acestora si sa decidem numai prin particularitatea semnificatiilor, in ce fel pot fi asociate, opuse sau plasate in planuri paralele, in arii operante si comportamentale care nu se intalnesc niciodata.

Intr-o aproximare simplificata omul inteligent este rational si activ, capabil sa abordeze relational cauzal, diferite intervale ale realitatii, incluzand individul si functiile sale. Rationalitatea are doua moduri implicante distincte, anume aspectul analitic, comparant corelant si organizant relational, exprimat prin tehnicile identificarii unei diversitati de legaturi intre forme, proprietati si evenimente din ambient sau din subiect, dar mai are calitatea abordarii creative a realitatii, a constructiei de obiecte, calitati si functii noi, care satisfac din ce in ce mai bine diferite nevoi sau capricii.

Cu siguranta analiticitatea, experimentabilitatea si constructivitatea formalizant modelanta si predictibilitatea a starilor naturii, apartin inteligentei, creativitatea desfasurata in spatiul fenomenalitatii prin descoperirea si utilizarea unor structuri si moduri fundamentale este sursa majoritatii bunurilor si serviciilor care fac viata placuta si dorita de majoritate. Dar ingeniozitatea creativa marcheaza si multimea teritoriilor artei, exprima latura modelanta de sine a omului cu multimea experiementelor facute asupra unui subiect fictiv si a raspunsurilor acestuia in situatii imposibil sau inacceptabil de construit in realitatea adevarata

Omul creativ (evident abundent inteligent), cauta, identifica, formuleaza corect si rezolva o diversitate de probleme din ale caror solutii extrage forme, relatii, functii si servicii utile, aceasta calitate de a-  si pune intrebari si a raspunde, caracterizeaza inteligenta in actiune.

Dar aceiasi inteligenta divers exploranta nu exclude inteligenta implicata afectiv, exprimata prin tensiunile si indeciziile operante specifice abordarii situatiilor complicate, rezistenta lor la rationalitatea imediat accesibila, dar si bucuria exploziva a victoriei in confruntare cu obscuritatea structurala sau interactiv cauzala a universului.

Inteligenta se situeaza permanent in dimensiunea estetica a creatiei, frumoasa fiind nu numai o opera de arta clasica sau moderna dar si o teorema, o demonstratie sau  noua teorie fenomenala, care cer o ampla informatie si inalta virtuozitate conceptuala.

 Inteligenta asuma o sistematica situare valorizanta si emotiva a individului in diferitele spatii ale realitatii, actiunii si consecintei, ea stie sa produca si sa culeaga prin diferite satisfactii, roadele eforturilor sale.

Omul are cel putin doua calitati fundamentale, anume intelectivitatea si afectivitatea; prima ii procura ‘mijloacele operante si interpretante’, necesare satisfacerii nevoilor, iar a doua ofera fortele ‘trairii plenare a celor dobandite’, fundamentate pe ‘ metabolizarea emotiva a cuantificarilor valorizante’ ale lumii si omului, valorile si valorizarile fiind determinari calitative conventionale, dual preferentiante, aplicate partilor realitatii si subiectului.

Nu discutam caracteristica uneori contradictorie, polara si mereu fluctuanta a dimensiunii valorilor, conform careia ‘are valoare ceeace place cuiva’, sau ‘exista atatea sisteme estetizant-valorizante cati indivizi’.

Important este ca inteligenta este implicata in cercetarea, proiectarea producerea si consumul de valori, toate incercarile si reusitele ei in explicarea misterele naturii sau persoanei finalizandu-se prin stabilirea de noi stari modal cauzale, carora li se pot aloca noi valori si noi motive de implicare in dobandirea lor.

Afectivitatea situeaza inteligenta in dimensiunea socio umanizanta, in campul priorizarii interactiei persoanei cu ea insasi, cu natura, cu semenii, dupa consecintele imediate sau pe termen lung, care rezulta din trasarea si valorificare fiecarui sistem de prioritati.

Tensiunile atractiv repulsive orienteaza, intretin si finalizeaza majoritatea starilor mintii, tot ele regleaza ori perturba intregul corp societal, care asemeni individului poate capata relaxari ori angoase colective, fiecare din ele ducand la ample cooperari sau distrugatoare conflicte.

Dar relatia concept afect functioneaza si invers, inteligenta isi produce cu premeditare placeri, nu doar le cauta sau se motiveaza prin cele deja disponibile, ea inventeaza tehnici si mijloace implinirii mai intense si diverse a potentialitatii senzoriale si afective, ea actioneaza in toate spatiile placerii oferind noi feluri de incantare, ducand la evolutia cunoasterii si la evolutia afectivizarii subiectului, la cresterea intensitatii si varietatii modurilor de a se bucura sau ingrozii.

Senzorialitatea si emotivitatea furnizeaza premii sau scopuri inteligentei, iar inteligenta le recompenseaza, ea daruie simtirii mereu o noua materie prima si o arta a cosumarii acesteia, ii diversifica alegerile si nuantele, putand spune ca omul incepe sa isi construiasca o ‘stiinta a producerii satisfactiei’.

Dar la intrebarea ‘care din cele doua, emotia ori gandirea intentionala, a fost factorul prim’, nu stim sa raspundem, inclinand sa admitem ca afectivitatea este anterioara conceptualizarii, desigur in variante mai elementare, mai simplificate. Afectivitatea spre deosebire de senzorialitate este o masura calitativa dedicata, aplicabila numai umanului, si probabil ea a aparut odata cu acea atingere a constientei de sine care i permitea subiectului sa isi recunoasca si particularizeze umanizant identitatea.

Credem ca emotia este trasatura personalizanta, stabilizanta si energizant-implicanta a subiectului, iar inteligenta functia creativ-transformanta a eului si a lumii, din a carei actiune rezulta obiecte, calitati si proprietati noi, susceptibile de a primi valori si declansa stari sufletesti noi.

Daca inteligentei i se pot atribui nenumarate reusite si laude, ce oare am putea spune despre intelepciune, din ce strafunduri ale individualitatii a aparut ea, ce nevoi rezolva, inventeaza sau inhiba, ce intrebari ridica si ce raspunsuri propune, ce ar putea ea aduce imprevizibil dar util in viata fiecaruia, sau in ce masura are functia contrarie, incercand si uneori reusind sa discrediteze si inlature din spectrul optiunilor o multime de variante actiune-placere, intentionand sa simplifice viata, uneori peste limita acceptata de omul standard.

O incercare de localizare a campului de actiune a intelepciunii, diferentiat de cel al inteligentei se dovedeste dificila, fiind greu sa ii gasim intelepciunii vreo atitudine sau metoda proprie, care sa nu implice si inteligenta.

Singura cale promitatoare sa personalizam operant intelepciunea ar fi sa sugeram doua feluri de inteligenta; anume ‘inteligenta inteleapta’, si ‘inteligenta curioasa si temerara’, care vrea noutatea cu orice pret, neluand in calcul toate consecintele.

Inteligenta creativa se deosebeste de cea inteleapta prin gestiunea efectelor colaterale, de fapt prin controlul in utilizarea emotivitatii, inteleptul fiind mai putin inclinat, mai putin doritor sa se bucure de roadele senzoriale sau afective care insotesc sau rezulta din dinamica inteligentei.

Caracterizand intelepciunea ca ‘stiinta, sau arta’ atribuirii, normativizarii si transpunerii controlate in afectiv, a diversitatii valorilor, am putea da impresia ca in fapt inteleptul ar fi un fel de ‘infirm sentimental’, sau cel putin un om putin dotat in acest camp al intensitatii participarii, un individ uscat sufleteste, caruia lipsindu-i plenitudinea si necesitatea ‘scufundarii in placere’, vrea sa stinga flacara afectiva din semeni, aducandu-i pe toti in intunericul si monotonia unei existente previzibile si banale, lipsita de surpriza descarcarilor de adrenalina.

Acest punct de vedere are o larga audienta, mai ales printre cei nedoritori sa isi analizeze, judece lucid si infraneze poftele, fiind de parere ca fiecare trebuie sa traiasca conform dictonului: ‘nimic din ce e sensibil-omenesc nu imi va fi strain’.   

Inteleptul autentic nu trebuie in nici un caz privit ca cineva care nu stie sau nu vrea sa primeasca placeri, dimpotriva el poseda resursele de a se bucura din plin de toate, cu rezerva de a trata senzatia si emotia ca o parte a vietii nu unica parte acceptabila, provocarea si consumarea intensa a satisfactiei fiind arta imbogatirii starilor sufletesti si intelective, dar si calea catre distrugerea echilibrului afectiv si intelectiv, cind distractia devine singurul scop al vietii.

Exersarea plenitudinii senzuale sau subtil emotive este o atitudine normala si inevitabila, practicata timp de zeci de milenii. dar nu trebuie niciodata considerata un scop, ea fiind un mijloc prin care rationalitatea isi daruie randamentul maxim si isi premiaza victoriile.

Daca omul poseda aceasta functie stranie, atat de bogata in daruri si pedepse sufletesti de multe milenii, ar fi o aberatie sa o inhibe sau deprecieze tocmai acum cand o poate diversifica nelimitat.

Emotia este cu siguranta cea mai umanizanta dar si mai deprecianta de sine calitate a omului, pe care discredintand-o discursiv si exemplar, fara sa ii inteleaga rolul, si-ar face rau siesi, ar mina fundamentele propriei fiintari cunoscatoare, ar distruge sau degrada poate ireversibil cea mai mare inventie a naturii sau a creatorului.

Emotia este cea mai ingenioasa, mai intensa si emulanta masura a omului prin om, este calea reflectarii fiintei in fiinta, ca valoare maxima, ea amplifica aparent neinsemnata singuratate umana pina la proportii cosmice, ca autoare sau macar coparticipanta la facerea universului.

Emotia este simultan cunoastere si invaluire de sine, este securitate si exuberanta, cand este pozitiva, dar este incertitudine si frica, cand este negativa, este increderea fara limite in tine cand esti cautat, pretuit si dorit si este nesiguranta distrugatoare de orice initiativa, cand esti dispretuit si respins.

 Pentru a nu pune inteleptul in cea mai nefavorabila lumina, de adept al renuntarii la emotie, sau de respingere a majoritatii emotiilor, sa admitem ca el nu are si nici nu vrea sa aiba o asemenea sarcina detestabila, inteleptul dorind cumva sa lumineze pe cat se poate mecanismele generante ale afectivitatii, necesitatea lor, rolul lor simultan benefic dar si malefic in constructivitatea persoanei, depinzand de cel fel de satisfactii vrei si de caile prin care le obtii, pentru a fi cantarit si evaluat ca fiinta responsabila sau iresponsabila.

Evident nu stim inca sa circulam in labirintul surselor si proceselor generative de emotie; el se agrega si intinde ca un ‘tera incognita’ inca  din preistorie, din intalnirea terifica si beatifica a primilor oameni cu sinele lor necunoscut si cu ciudatele sale resurse de a se teroriza sau aduce in extaz, de a se indoi sau increde fara limite in fortele proprii.

Exista numeroase incursiuni tehnice sau imaginare, in taramul obscur al aparitiei si dezvoltarii placerii sau fricii, ele pot provoca deasemeni incantare sau groaza, pot trezi curiozitati sau repulsii, dar inca nu clarifica prin ce sau prin cine primim bucuria si spaima.

Sa ne limitam a accepta ca inteleptul printre altele, exploreaza spatiul efectelor exersarii emotiei, cautand metode cat mai bune de alegere si implinire a satisfactiilor, care sa nu perturbe acel echilibru profund care defineste persoana morala activa, capabila sa se respecte si sa respecte semenii, care aplica siesi aceleasi evaluari pe care le aplica celorlalti.

Ajunsi aici problema pare a se clarifica rapid si decisiv, inteligentul situandu-se cu precadere in varietatea actiunilor generatoare de cunoastere fenomenala, furnizoare de nuante ale senzatiei si emotiei, iar inteleptul circula in spatiul actiunii etice. Mai clar definit rolul inteligentei ar fi ‘sa cunoasca’, sa gaseasca si rezolve probleme iar al intelepciunii ‘sa se cunoasca’ atat ca inteligenta cat si ca intelepciune, sa isi orienteze toate fortele catre cuprinderea de sine, catre intelegerea cauzelor pentru care suntem cum suntem si felurilor cum am mai putea fi.

Evident un asemenea program, daca el a existat vreodata, este inca de neatins, nu numai prin complexitatea identificarii problemelor ale caror solutii ar duce ipotetic la cele de mai sus, dar si prin lipsa de interes a majoritatii pentru asemenea preocupari.

 Este usor de constatat ca omul nu a ajuns si e indoielnic ca va ajunge prea curand, in stadiul in care sa inceapa prin a- si planifica atingerea unor paliere predefinite de etica, inainte de a incepe sa isi exercite functiile interactiv cognitive, dirijate sa inteleaga cauzal si schimbe lumea sau sa se cunoasca si schimbe pe sine.

Incepand cu primii ani ai vietii omul matur transfera urmasilor informatii despre lumea exterioara, despre actiunea distinct transformanta a compartimentelor naturii sau persoanei, iar atitudinea morala cu toate ca declarativ e foarte importanta, este lasata inca la voia domnului sau a naturii generoase, lucru cumva firesc datorita dificultatii argumentante a necesitatii asumarii criteriilor de moralitate.

Inteligenta este extrem de doritoare si capabila in a gasi metode de a cerceta, cauzaliza, demonstra si schimba orice, dar este mai putin dispusa si poate inca incapabila in a identifica si cerceta efectele ei asupra individualitatii, reflectate in debordanta explozie agresiv afectiva pe care o provoaca valorificarea cunoasterii.

Introducand etica in joc ca unicul criteriu diferentiant al inteligentei de intelepciune, am face grava eroare de a sugera sau a lasa sa se inteleaga ca inteligenta ar fi cu necesitate in afara spatiului etic, sau ca ar fi doar intamplator asistata de etica, principala ei tinta si forta fiind realizarea cunoasterii universului si a universului uman, descoperirea felului in care trebuie actionat in real sau subiectiv, pentru a se obtine un efect predeterminat.

Poate ar fi mai bine sa gasim directia relatiei intre inteligenta si intelepciune, adica sa stabilim care din cele doua o include cu necesitate pe celalalta, si care sunt consecintele acestei incluziuni.

Este evident ca datorita dificultatii abordarii problemelor privind stabilirea, cuantificarea si metabolizarea senzoriala si emotiva a valorilor, ipotetica persoana inteleapta trebuie sa fie foarte inteligenta pentru a -i diferentia bine campul de actiune si a nu -si propune scopuri fanteziste, de neatins.

Dar inteleptului ii trebuie inteligenta pentru a intelege preocuparile, metodele si reusitele inteligentei creative ;o ignoranta masiva dar agresiva, doritoare sa legifereze in teritorii pe care nu este capabila sa le exploreze si discrimineze conceptual operant, este cea mai rea si discreditanta de sine, asumare a intelepciunii.

Asadar inteleptul conditioneaza strans propriile atitudini implicant rezolvante de posesia inteligentei la nivel superior, numai astfel fiind capabil sa discearna si evalueze rezonabil posibilitatile mintii creative, analizand efectele ei.

O dovada ca asa stau lucrurile este ca foarte multi oameni de stiinta sau arta pe masura ce isi pierd interesul si potentialitatea creativa specifica, se transforma progresiv sau isi descopereau calitati de persoane intelepte, capabile sa priveasca si evalueze lucid propria munca sau a confratilor, sa aloce descoperirilor si aplicatiilor evaluari mai corecte, mai departate atat de entuziasmele autorilor cat si de virulenta criticilor.

Am putea spune ca adevaratul intelept isi face ucenicia si se maturizeaza intelectiv in spatiul inteligentei celei mai tehnice, mai abstracte investigant, mai amplu cunoscatoare de realitate, sau mai frenetice, mai imprevizibile, mai straniu modelante estetic, dar pe masura ce acumuleaza stiinta formularii si solutionari dificultatilor, fie ele din stiinta, tehnologie sau arta, le descopera latura emotivanta obscura, si incearca sa faca din intelegerea acesteia o prioritate.

 Este stiut ca orice forma-functie e duala, avand potential satisfiant implinitor sau distructiv, functie de cum e valorizata si folosita.

Dar reflexii discursive asupra dualitatii utilizante si valorice a uneltei-actiunii-efectului, nu te ajuta sa identifici nocivitatea specifica a unei anume actiuni creative si ai nevoie de o inevaluabila cunoastere si inteligenta, pentru a intelege cum rezulta din actiunea rezolvanta actiunea agresiv dezagreganta care isi distruge roadele.

Trebuie spus ca si in spatiul intelepciunii ca peste tot exista multa ipocrizie si impostura, au fost, sunt si inca vor mai fi falsi profeti, personalitati cu o morala detestabila care reusesc sa se faca nu doar ascultati, dar si urmati, respectati si chiar venerati, ajungand sa controleze mintile si sufletele unor indivizi nu doar mai morali dar si mai inteligenti decat ei. Atractia pentru intelepciunea exotica, emfatica, stridenta si gaunoasa, cu pretentie de exclusivitate valorizanta este inca mare, omul comun nestiind prea bine sa isi fundamenteze nevoile senzoriale si emotive, fiind dispus sa accepte nu numai conceptual tot felul de aberatii explicante sau practicante, dar gata sa le experimenteze pe proprie piele, de regula cu rezultate deprimante.

Este bine cunoscut ca intelepciunea a fost identificata ca stare superioara a mintii, inca cu milenii in urma, aparand de mult o multime de scoli gnostice occidentale sau orientale care explorau, explicitau dinamic si afectiv fiinta. Toate scolile gnostic filozofice vechi erau mai degraba metode de cunoastere a fiintei care incercau sa arate in ce fel prin preluarea si exersarea metodei lor de patrundere in sine, omul ajungea sa se elibereze de servitutiile ignorantei si suferintei, apreciata ca ultima consecinta a parcurgerii oricarei placeri.

Exemplul clasic de intelepciunea antica Greaca este marele filozof Platon care in toate discursurile sale comenteaza superioritatea cunoasterii sufletesti, singura capabila sa transceanda lumea corporala si sa intre in supra realitatea vesnica si perfecta a ‘ideilor’, a existentelor absolute, exemplare si nemuritoare, a acelor proiecte de substanta, forma ori fiinta, din a caror actiune genetica ascunsa rezulta ca din niste matrite divine, intreaga lume inclusiv omul. Dar mai spune marele folozof, din cauze ascunse, sau poate din voia zeilor care personalizeaza ideile arhetipuri, aceste forme functii perfecte nu reusesc sau nu doresc niciodata, sa isi transfere intreaga puritate, frumusete, inteligenta si bunatate, catre obiectele reale sau entitatile umane, acestea fiind inevitabil pline de tot felul de defecte si neputinte, pe care numai practicarea necurmata a intelepciunii filozofice, le poate purifica de obscuritate si patimi, intr-o viata intreaga de exercitiu staruitor.

In celebrul discurs ‘Phaidon’, inteleptul Socrate, purtatorul de cuvant al gnozei Platoniene, cu putin inainte de a primi otrava pe care era obligat sa o bea, condamnat sa moara sub invinuirea ca a stricat prin cuvintele sale caracterele tinerilor, prin zdruncinarea credintei in zei si falsa indrumare spre adevar, ofera elevilor sai un ultim exemplu al fortei si abilitatii sale argumentante.

In acest dialog tehnic si artistic filozoful incearca sa demonstreze ca omul este o fiinta duala alcatuita din trup si suflet, iar sufletul este nemuritor si soarta lui este sa ajunga candva in lumea ideilor, in lumea zeilor nemuritori, unde toate sunt vesnice si perfecte.

Socrate spune discipolilor ca ar trebui sa fie fericit nu ingrozit ca va muri curand, numai moartea eliberand spiritul de presiunea nevoilor, poftelor si conditionarilor naturale si sociale, permitandu-i sa se ridice pina la inaltimea contemplarii si intelegerii corecte a constructiei realitatii si persoanei, pina in lumea divina in care se origineaza umanul si cunoasterea autentica, absoluta.

Un alt exemplu de discurs pe care il credem inca mai profund, mai straniu si complicat demonstrativ, mai plin de consecinte conceptuale, afective si etice, este poemul antic indian ‘Bhagavad Gita’, parte a marelui poem Mahabharata, epopee a confruntarii gigantice intre doua mari dinastii de regi antici.

In Bhagavad Gita asistam la declansarea raboiului care incepe cu un dialog straniu intre marele stapin divid, Krisna, creator al universului, intrupat in om, si eroul uman al poemului, Arjuna, care se vede pus in situatia pe care o considera infioratoare si de neacceptat, de a declansa si participa la un razboi nimicitor, printre adversari recunoscand rude, prieteni si mari invatatori, a caror ucidere i se parea un sacrilegiu.

Conducatorul sau de car de lupta, care spre surpriza si groaza lui Arjuna isi descopera originea divina, fiind intruparea zeului suprem Krisna, incepe sa isi desfasoare invatatura suprema, spunandu-i unui om uluit si socat, cum si de cine este facuta lumea, ce este actiunea, de cate feluri este, care este actiunea corecta si cum trebuie ea faptuita.

Complexitatea si profunzimea gnozei comunicate in acest celebru poem este imposibil de surprins si prezentat intr-o unica descriere, fiind compatibila cu numeroase analize si interpretari, dar discursul lui contine o ‘intelepciune neindoielnica si ultima’, dupa cum o afirma cel care o transmite.Discursul despre faptuire si roadele ei fiind ‘o cunoastere corecta si ultima’, fiind calea prin care se patrunde si se ramane in lumea zeilor nemuritori.

Rezumatul acestei intelepciuni divine are fi urmatorul: ‘actioneaza permanent si fara nici o retinere’, indeplineste-ti toate obligatiile sociale, dar ‘nu culege niciodata fructul faptelor tale’. Intelesul dat de autorul acestei formulari axiomatice ‘faptuieste dar nu culege fructul faptelor’, poate fi numai presupus, si el a fost presupus, comentat si evaluat, din multe perspective pur conceptuale, estetice sau etice, dand nastere la numeroase exegeze morale, gnostice, metafizice, stintifice, sau socio contextuale.

Recomandam cu toata insistenta tuturor care ajung cumva la aceste cuvinte, sa citeasca si sa incearcae sa inteleaga mesajul acestui extraordinar, dar atat de contemporan prin continut si concluzii, poem.

 Stapinul Divin Krisna se da pe sine exemplu de actiune, partenerului uman Arjuna, afirmand ca el este intr-o continua si enorma actiune creativa. Spiritul divin inventeaza si sustine in mintea sa intregul univers cu toate fapturile si toate situatiile care se intampla, iar omul ii seamana fiind o entitate duala, fiind corp si spirit, numai ca fiind in ignoranta de sinele spiritual, isi accentueaza utilizant si valoric latura corporala si isi ignora spiritualitatea cu fortele ei nemarginite.

Spiritul uman este vesnic, este o micro reflectare a spiritualitatii absolute si atot cunoscatoare, numai corpul fiind perisabil, fiind mereu primit, consumat, distrus si reinnoit, prin succesiunea nasterilor si renasterilor, a individualizarilor inchise in trup, supuse la numeroase dependente, obstacole, placeri si suferinte.

Krisna, marele zeu creator si distrugator de lumii, afirma ca o singura clipa de ‘non actiune a sa’, de fapt o singura stagnare voita a proceselor imaginant configurante de univers ale mintii sale ar duce la distrugerea nenumaratelor fiinte cu diverse grade de elevare sau intunecare intelectiva si sufleteasca si la destramarea lumilor reflectate in acestea. Cumva atitudinea continuu creativa a zeului este subinteleasa ca ‘inteligenta absoluta in functiune’, ea este inevitabila, este obligatorie, este conditia existentei realitatii si multimii formelor inconstiente sau constiente care o populeaza. Din aceasta perspectiva intelectiv creativa a cosmosului, realitatea si mai ales persoana nu sunt si nu pot fi realizabile in infinita lor diversitate, definite prin aliante sau antagonisme, cooperari sau conflicte, daca creatorul se raporteaza valoric si afectiv la opera sa.

 Emotia ca ultima stare dorita de om, ca premiu sufletesc al actiunii ar interzice constructorului divin sa faca realmente o lume plauzibila in care se intampla o multime de lucruri aparent contradictorii, bune sau rele, acceptate sau respinse, din diferite perspective estetizante si moralizante.

Impulsul cautarii si atingerii emotiei, ca expresii maxime ale situarii dominante in creatie, particularizeaza modal-inventiv subiectul, il inchide ca intr-o temnita in produsele iluzorii ale faptei sale, astfel impiedicandu-l efectiv sa realizeze simultan similaritatile si contrariile, agregarile si dezagregarile, aliantele si opozitiile, placerile si suferintele, intelegerile si confuziile, coerentele si aberatiile, toate posibile si necesare in lumea creata. Multimea  contrariilor de toate felurile sunt conditii obligatorii pentru aducerea in fiintare si faptuire personalizata, sincrona, a unei varietati nelimitate de constiente-identitati, care incearca sa isi legitimeze si etaloneze unicitatea si valoarea, negandu-le, punandu-le in inferioritate, sau agresandu-se unele pe altele.

Este extrem de straniu ca asemenea idei asupra conditiilor necesare pentru geneza unei lumi verosimile, cumva suficiente siesi, prin neparticiparea afectiva dar dezlantuirea fara limite a capabilitatii intelective a autorului; au putut apare acum cateva milenii, pentru ca efectiv nici in prezent nu sunt intelese asa cum trebuie, asa cum probabil au fost intelese de cei care le-au inventat si practicat.

 Ipoteza unei lumi iluzorii, este partea cea mai cuminte, cu toata enormitatea si inacceptabilitatea ei de mintea omului actual, din stranietatea acestei adevarate ‘teorii a conditiilor creatiei’, partea cea mai densa, mai ermetica si mai inovanta fiind corelarea inextricabila a inteligentei cu controlul emotiei, pentru a obtine maxima realizare posibila, anume facerea unui univers si a omului compatibil cu acest univers.

Din dialogul Zeu-Om rezulta ca numai inteligenta inteleapta, inteligenta care stie sa faca, dar stie sa se abtina sa se lege de ce a a facut, este capabila sa construiasca constienta ,capabila de cunoastere si sa o aduca la desavarsire, sa o faca astfel incat fiinta ignoranta sa poata primi in sine fara a se prabusi, maretia divina. Fiinta umana poseda asemenea dimensiune, este capabila sa se cunoasca pe sine, sa isi recunoasca originea, sa tinda catre ea si candva sa o cucereasca, intrand in eternitate.

Ceea ce pare a se deprinde din acest incaracterizabil de frumos si subtil poem este ca ‘Fiinta creativa absoluta’ nu trebuie sa fie angajata estetic si afectiv, sau nu la modul uman, in alcatuirea si devenirea operei sale; ea trebuie sa actioneze numai condusa de o abstracta dar impartiala deschidere constructiva-distructiva, singura care ii permite sa genereze, personalizeze, maturizeze si valorifice atat aparentul ‘bine-frumosul’ cu nuantele de la placut la sublim, dar si ‘rau-uratul’ cu treptele lui, incepand de la neplacut pina la monstruos sau grotesc.

Se pot aduce si contra argumente la o asemenea ciudata viziune normativa a necesitatii non implicarii afective, cerute creatorului, a ‘supra persoanei’ sau poate ‘non persoanei’ facatoare a toate. Se poate obiecta ca probabil amplitudinea impresionanta a ‘ipostazelor raului’ din lumea noastra, ce par a excede binele, ar decurge din ‘luciditatea tehnocratica si inflexibila’ a autorului suprem, care isi imagineaza-priveste opera numai ca un exercitiu al inteligentei perfecte si trateaza eroii inventati, carora le daruie raul si binele, frumosul sau uratul, ca pe experimente fara valoare, rezultate din combinarea subtila a acelor potentiale atractive si repulsive fundamentale, care asigura constructia unei lumi in neincetata si cumva justificata din interior, declansare, evolutie si prabusire.

Dar daca ne gandim putin, incepem sa admitem ca cineva cu potential afectiv intens si practic incontrolabil, asa cum e omul, nu poate face pana la detaliu si aduce in fiintare ceva sau pe cineva care ii este contrariu, care ii repugna tocmai pentru ca este opusul sau si i se impotriveste in toate, si atunci opera ar trebui sa semene macar afectiv cu autorul, altfel acesta ar intra in conflictualitate cu sine si s-ar nega in creatia sa.

Daca in lumea noastra acceptam existenta ‘diavolului’, ca opus in toate ‘creatorului’, si daca diavolul are partea lui de actiune, control si recompensa, in dinamica lumii, inseamna ca marele creator este realmente impartial, el inventeaza caractere, tensiuni si conflicte, le daruie o anume logica in desfasurare si finalizare, dar in nici un caz nu se leaga sufleteste de opera sa, nu isi pedepseste sau premiaza personajele.

Un creator fara limite trebuie sa fie si fara implicare estetizant emotiva, evident fara mandrie sau orgoliu, numai astfel poate construi orice fiintare intelectiva si afectiva, ramanand distinct si mereu separat de opera sa, fiind dupa cum il descriu unii mistici, ‘o fiintare insodabila, o profunzime fara limite, careia nu i se poate atribui nici o calitate si evident nici un defect.

 O lume emergenta din stari sufletesti, din preferinte si refuzuri, imbracate intr-o cauzalitate care sa le legitimeze dar nu si sustina efectiv, nu ar avea in ea semintele aparitiei, cresterii, maximei rodiri, decaderii si descompunerii, toate aparent autonome, dar in variante mereu diferite.

Pina cand nu vom stii sa ne construim propriile jocuri realitati informationale, populate cu constiente autentice, polarizate senzorial, intelectiv si afectiv, nu vom stii care sunt standardele de intelectivitate sau supra intelectivitate, si de afectivitate sau nonafectivitate, cerute pentru a candida la postul de creator al subiectului virtual si universului proiectat in subiect.

 Stim din informatiile disponibile sau din experienta proprie, cat de legata de opera sa, cat de aprecianta de efort propriu si disponibila la critica efortului creativ al partenerilor, este inteligenta umana.

In majoritatea situatiilor un realizator din indiferent ce domeniu, se desprinde de o parte din creatia sa pe care o poate aprecia drept imatura, insuficient de originala, ne exprimandu-i intreaga forta si unicitate inventiva, dar se leaga irevestibil intelectiv si emotiv de ceace considera el ‘nucleul inovant propriu’, fie el stiintific, tehnic, sau artistic, care il reprezinta. Orice autor se echivaleaza cu munca sa , cu ceeace crede ca ‘il defineste si reconstituie prin opera’.

 Omul cu imaginatie are impresia, are chiar convingerea ca se replica pe sine prin forta imaginatiei sale, in arta sa, ca isi dezvalue si daruie semenilor cea mai singulara si valoroasa parte a fiintei sale.

Or in aceasta duplicare totala de sine prin opera, cum oare ar fi capabil constructorul uman sa isi demoleze fiinta obiect si fiinta mesaj, sa isi distruga imediat ce creaza, individualitatea cu atatea eforturi gasita si transferata in eul spectacol, eul cunoastere si eul emotie, incoronare a identitatii regasite.

Dar arta genezei realitatii nu este cautarea si exprimarea unui sine ci inventia, dezvoltarea, naturizarea si resorbtia unei enorme multimi de ‘euri constientizate’, intr-o supra identitate care nu se cauta si nu se gaseste, care se poseda in totalitate.

Creatia omului-cosmos este astfel exersata incat nu implica nici o cercetare de sine, nici o ignoranta proprie de educat, nici o ambiguitate de inteles, nici o dificultate de invins, nici o incertitudine de inlaturat, nici o interdictie afectiva de relaxat. Atunci cand cunoasterea este un instrument la dispozitie iar persoana polarizata valoric, o conditionare depasita, evident creatia nu mai inseamna a te explora si descoperi ca forta distincta, pentru ca te posezi si intelegi in totalitate.

Cand iti apartii, apartenenta insemnand resurse nelimitate de a te multiplica, creatie inseamna numai a proiecta un altul in tine, un ‘potential egal’, un alter ego minimal, care poate creste, care iti va deveni progresiv asemeni, niciodata egal, asemeni chipului din oglinda fata de chipul real. Dar ‘eul reflectat isi schimba chipul necontenit, el spre deosebire de ‘eul sursa egal siesi’ el trebuie sa treaca treptat prin multimea ritualica a obstacolelor personalizarii, care conventional sunt cuprinse in parcurgerea unei vieti, sau unei succesiuni de vieti.

Daca cautarea si gasirea de sine implica descoperiri si argumentari, implica alipiri si desprinderi, atractii si repulsii, implica reusite si esecuri, evident nu te poti face pe tine in altul, fara a te confunda cu cel facut, fara a te raporta la cel facut si fara a te masura prin el.

Masura de sine prin propria creatie e grava pentru ca de fapt interzice doua libertati, interzice libertatea creatorului de a se ignora valoric, de a crea exact ce nu pretuieste, de a nu isi alege cu prioritate partile de sine-opera care sunt in acord cu sinele estetic-emotie, dar mai ales interzice libertatea macar aparenta a celui facut de a se alege-face pe sine, sau macar de a avea aceasta impresie.

Creatia fundamentata pe valori si emotii intezice celui facut acea cunoastere creatoare de sine, prin care creatul devine creator si partener sau chiar adversar celui care l-a construit, isi desfasoara propria opera, o pune eventual in opozitie cu a maestrului, o neaga pe a acestuia si isi argumenteaza punctele de vedere.

Probabil cel mai mare cosmar al unui artist ar fi ca operele sale sa se personalizeze creativ, sa se nege valoric, sa se deprecieze argumentant, distruga si refaca prin viziunea lor proprie, exact in felul cel mai detestat de autor. In universul nostru pare a exista o semnificativa libertate de a te distruge din interior, de a te nega pe tine, avand impresia ca faci in necaz creatorului, daca iti faci tie rau, daca iti tratezi cu dispret persoana, daca in fapt devalorizezi sau demolezi opera divina care se presupune ca esti. Nenumarati oameni isi trateaza cu un ciudat si inversunat dispret persoana, fie din cauza ca nu au reusit sa faca ce doreau, fie ca ceeace au facut nu a primit din partea semenilor pretuierea sperata. Mare multime de dezamagiri ale lumii noastre, care isi striga cumva frustrarea si uneori furia, arata detasarea de preferinte a creatorului, ‘El poate construi ‘opere euri’ in cel mai mare dezacord atat cu ele insele, dar mai ales cu ceeace cred ele ca este autorul lor.

Eurile create au impresia autonomiei si sunt la randul lor libere, sunt libere pentru ca isi inventeaza fiecare ideea proprie de libertate si pentru ca o transpun in manifestare de libertate, in limitele imaginatiei de care dispun, construindu-si persoana cum vor.

Se poate replica ca toate libertatile umane sunt impresii-iluzii aranjate subtil iar omul este cea mai nelibera fiinta, este o jucarie caruia creatorul ii trage sforile, dar si daca ar fi astfel, autenticitatea iluziei face cat cea mai autentica libertate.

Maestrul divin nu pare a avea orgolii de creator uman, el ii daruie treptat omului puteri din ce in ce mai mari de a intelege si schimba natura, ii daruie si fortele cercetarii, intelegerii si schimbarii de sine, ii daruie si dreptul de a -si nega, contesta sau concura, inca la o scara microscopica giganticul partener de creatie.

  Un mester uman nu isi poate arunca in neant fiecare fragment de opera odata realizat, asa cum o face mesterul suprem, presupunand ‘exista si actioneaza asa cum o presupunem’. Privit atent universul este numai o instantaneitate care se propaga, o explozie de diversitate care isi schimba mereu structura si comportamentul.

Noi dam lumii noastre o enorma spatialitate si extensie temporala, dar in fapt realitatea este numai dimensiunea obiectual interactiva a momentului in care suntem, momentul trecut cu intregul sau continut disparand ireversibil, dupa cum si cel in care suntem dispare sistematic, fiind inlocuit cu ‘urmatorul prezent’.

Lumea noastra ar putea semana cu proiectia unui spectacol video pe un ecran, fiecare imagine-realitate fiind mereu inlocuita cu urmatoarea, iar urmatoarea disparand in totalitate, ca existenta modala, odata ce a fost inlocuita.

Exista ipoteze asupra calatoriei in timp, a posibilitatii ajungerii in orice trecut sau eventual orice viitor, dar daca universul seamana cu proiectarea unui scenariu inregistrat pe un ecran, o calatorie in timp este imposibila, din ratiuni evidente. Daca spectacolul proiectat are o singura componenta-scena in manifestare, plecarea catre anterioarele sau urmatoarele, este echivalent cu deplasarea prin neant.

Pentru a putea calatorii in timp, adica a ne desprinde de ‘momentul modal realitate’, care ne incastreaza-face si distruge si a ne indrepta perceptia, gandirea si emotia catre una din cele ‘n stari trecute sau una din multimea ‘preexistenta’ a celor viitoare, ar implica sa multiplicam functional dispozitivul cititor si proiectant de realitate-univers, de atatea ori cate stari realitate distincte contine in memorie, sa pornim simultan toate sistemele de citire a memoriei si proiectare a prezentului pe ecrane distincte, dar sa le decalam cu o secventa imagine, unele in raport cu altele si sa le lasam sa functioneze simultan. In aceasta multiplicitate de universuri echivalente fenomenal, sincrone dar decalate evenimential minimal, putem alege catre care moment ecran spectacol sa ne orientam curiozitatea, avand impresia calatoriei in timp.

Echivalent ar fi sa multiplicam un spectacol real care spre exemplu dureaza o ora, de 3600 de ori, sa formam atatea trupe de actori care sa joace la fel spectacolul pe scene distincte, aliniate unele langa altele, si sa decalam pornirea fiecarui spectacol fata de cel precedent cu o secunda. In acest caz am putea trece de la o anume scena privita la oricare alta, anterioara ori posterioara acesteia si am avea impresia ca mergem prin timp.

Dar o plauzibila calatorie in timp mai presupune ceva foarte imporant, anume exploratorul sa nu faca parte din nici un scenariu, sa nu fie memorat-redat de pe nici o banda univers, sa fie de fapt un martor absolut, un spectator desprins de orice memorie-proiectie realitate, un individ cumva atemporal, capabil sa priveasca-inteleaga si simta orice segment de actiune, sa asume mental si chiar afectiv orice rol, dar sa nu se situeze efectiv in nici un spectacol, sa nu intre printre eroii pe care ii observa, decat in felul in care intra spectatorul uman printre actorii care simuleaza personaje.

O asemenea situare in postura de spectator absolut care poate privi orice dar ii este interzis sa simta-prefere-faca-asume ceva ‘in interior’, in oricare din lumile contemplate, a fost deasemeni discutata ca posibila si chiar pretins realizabila, cu milenii in urma, si am putea spune ca nici cele mai avansate fictiuni moderne nu au depasit-o inca ca idee.

Imaginatia antica in mod surprinzator pare a o surclasa pe cea moderna, pentru ca nu doar a inventat universurile si eurile fictive, sa spunem universurile si eurile construite informational, dar a gasit, daca o luam in serios, si metode de a circula prin aceste lumi la fel de usor cum accesam continutul canalelor disponibile la televizor, actionand butoanele unei telecomenzi.

Nu stim daca regizorul divin isi inregistreaza inventiile universuri, si daca da, ce face cu aceste universuri-persoane memorate, dar e plauzibil sa credem ca el nu isi reia niciodata spectacolele, ca el realizeaza numai premiere, ca nu proiecteaza de doua ori acelasi scenariu pe ecranul fara dimensiuni in care se cuprinde infinitul.

De fapt creatorul global nici nu ar putea sa se repete, neconstruind in paralel si o premiera, pentru ca numai o reluare de spectacol, fara o inventie de spectacol si o desituare de sinele spectacol in desfasurare, ar duce la desprinderea completa a autorului de actiune, ar duce la prabusirea esafodajului realitate, cum o spune ,marele zeu’.

Este evident ca universul creat nu poate semana cu o opera umana, el posedand o aparenta autonomie modala, o interactie cu sine, o scindare in vazut si vazator, facut si facator, stiu si stiutor, simtit si simtitor, calitate care lipseste operei umane, inerta modal fara spectatorul care sa o regizeze, sa o reflecte si ‘realizeze’ prin sine.

Poate reinventarea contiuna a universului este singura actiune si singura ipostaza posibila a creatorului, adica constructia continua a sectiunii ‘prezent’, iar pastrarea in memorie a variantelor trecute este metoda prin care se desprinde mereu de actiune realitate, cumva comparata cu cele memorate, si tratata ca parte dintr-o supra imaginata-inghetata-dezghetata multiplicitate-unitate, care le inglobeaza pe toate.

Putem oare sa spunem ca ‘exista’, ca are realitate autentica asemeni formelor si proceselor observate in desfasurare, o multime de evenimente continute intr-o inregistrare, sau aceste imagini informatii incep sa intre in ‘existenta cosmica’, numai atunci cand sunt citite-redate -explicitate modal si percepute-interpretate de un interpretor constient?

Ce relatie am putea stabili intre o realitate memorata si o realitate mesaj perceputa si interpretata, adusa in maifestare intr-o constienta de sine?

 Este usor sa punem intrebari dar dificil sa raspundem corect la ele, si deloc nefiresc, ii este dat numai inteligentei sa puna si sa raspunda la intrebari, iar intelepciunii sa atribuie valoare corecta raspunsurilor.

 Copyright Constantin Marghitoiu (c) 2007. Reproducerea totala sau partiala este permisa numai cu acordul scris al autorului.

  • tereza

    Referitor la afirmatia “Se constata lipsa de interes a majoritatii pentru preocupari legate de intelepciune… Incepand cu primii ani ai vietii omul matur transfera urmasilor informatii despre lumea exterioara, despre actiunea distinct transformanta a compartimentelor naturii sau persoanei, iar atitudinea morala cu toate ca declarativ e foarte importanta, este lasata inca la voia domnului sau a naturii generoase, lucru cumva firesc datorita dificultatii argumentante a necesitatii asumarii criteriilor de moralitate” eu cred ca atitudinea morala se transfera inca din copilarie prin cultura, cu ajutorul creatiilor artistice, tocmai pentru ca este dificil de argumentat necesitatea asumarii criteriilor de moralitate.
    Oare la ce varsta poate intelege un elev continutul acestui eseu ? Probabil in anii de liceu.

  • tereza

    Referitor la ultima intrebare „Ce relatie am putea stabili intre o realitate memorata si o realitate mesaj perceputa si interpretata, adusa in maifestare intr-o constienta de sine?„. Din acest eseu se desprinde faptul ca putem spune ca exista informatie in univers si exista constienta de sine. Constienta de sine aduce in manifestare realitatea memorata.
    Daca universul este numai o instantaneitate care se propaga, cum se regaseste individul uman in acesta instantaneitate ? Cum ramane cu viata vesnica a individului uman? Stiu ca se pot face numai presupuneri.

  • Ai dreptate, pui intreari la care nu stiu sa raspund, dar poate altii stiu. Incearca sa gasesti un raspuns personal, fie el valabil sau nu si pentru altii. Important este sa ai un punct de vedere, de acolo pleaca totul si acolo se si intoarce totul.