Meta Poeme

Subscribe

Modurile existentei

May 12, 2010 By: Constantin Marghitoiu Category: Eseuri

‘Exista Realitatea’, iar perceptia si cunoasterea o reflecta ‘asa cum este’, sau ‘cum pare a fi’, ca rezultat al procesarii senzoriale si intelective a mesajului fenomenal.

In mod sistematic folosim cuvintul ‘este ‘ pentru a constata prezenta si alcatuirea diferitelor situatii, pentru a identifica unele obiecte, actiuni sau evenimente in diferite contexte, pentru a confirma si cumva autentifica atribuirile de ‘realitate’ facute.

In curgerea timpului au fost diferentiate mai multe variante de mod existential, aparute treptat odata cu dezvoltarea experientei interactive creatoare de ‘existenti particulari’, iar intelectul a analizat si individualizat sau generalizat ‘prezentele observate’ devenite moduri ale ‘existentilor’.

Am putea separa citeva variante de ‘existent’, din ce in ce mai inglobante de mod existential, mai lipsite de trasatura individualizanta, pina la ‘existentul gol de individualitate, abstract’, stare de ‘pura existenta’, fara continut specific, descrisa numai de cuvintul ‘exista’, non particularizant de modalitate de stare.

De cite ori perceptia ne ofera o ‘reprezentare obiectuala’, indiferent de continut, folosim cuvintul ‘este’ , ceva este aici sau acolo, ‘este’ pentru ca il putem observa direct, il putem experimenta extragind prin cuplaj senzorial trasaturi caracterizante.

Ne putem intreba ce evaluare de modalitate descriptiva sa dam cuvintului ‘este ‘, sa ii atribuim calitatea de caracterizant al unei invariante fenomenale de tip substantiv, de tip predicat, de atribut, sau de cuvint cu statut si inteles special, termen calificant de identificare de prezenta particulara sau fara continut distinct, intr-un cadru referential dat?

‘Este’ nu pare a fi substantiv, cuvintul nu izoleaza o anume invarianta forma sau miscare distincta si ramine sa stabilim apartenenta intre starile predicat si atribut. Ca atribut ar trebui sa diferentieze o proprietate si nu e deloc clar ce caracteristica distincta separa declaratia ‘este’; in consecinta nu putem incadra cuvintul in clasa atribuitorilor de proprietate. Ori de cite ori afirmam ‘este …’, fara a mai adauga termeni specificanti de mod explicitat, nu primim informatie individualizanta de stare, asadar nu ii putem darui calitatea de atribut.

Daca ‘este’ are statut de predicat, ce anume actiune defineste, ce transformare de stare?

Putem defini cuvintul ‘este’ ca o actiune lingvistica, ca termen de limbaj cu rol de predicat caracterizind subiectul cind emite un operator lingvistic, dar in acest caz cuvintul ‘este’ nu mai daruie calificare de actiune realitatii ci subiectului creator de dinamica lingvistica.

Cu toate ca nu se poate preciza ce actiune, ce predicat particular defineste ‘este’, putem caracteriza acest cuvint drept un ‘predicat generalizat, un calificant al actiunii identificatoare de ‘mod realitate’, fara precizarea caracteristicii obiectuale si evolutive distincte a starii declarate ‘este’.

‘Este ‘ a fost probabil prima faza de descriere lingvistica a unei constatari de prezenta perceptuala in desfasurare, nemijlocita, iar odata cu evolutia intelectiva a subiectului a aparut cuvintul ‘exista’ cu rol de atribuire a continuitatii modului de manifestare ‘este’.

 Am putea presupune ca atributorul de stare ‘exista’ deriva prin extensie semnificanta din ‘este’, ceva ‘exista’ cind poseda starea ‘este’ si in cimpul reprezentarii perceptiei si in afara lui.

 Predicatul ‘este ‘ acopera o atribuire de stare efectiva, sincrona cu subiectul si direct detectata, iar termenul ‘exista’ ar putea fi efectul unui ‘predicat intelectiv’, al unei ‘actiuni informationale’ in subiect, prin care acesta face o ipoteza de extensie de mod realitate, presupunind ca ceace se observa la un moment dat, ‘este’ si in reprezentare directa si intre momentele perceptiei si reprezentarii explicite.

Declaram ‘este’ ca o confirmare de prezenta a ceva in perceptia nemijlocita, in desfasurare, ceva ‘este ‘ cind se particularizeaza direct in percepator, cind umple persoana acestuia cu o ‘individualizare de stare distincta’.

Afirmam ‘exista’ cind extindem prezenta realitatii intre momentele observatiei, cind facem presupunerea ca obiectele continua sa fie si cind le vedem si experimentam si intre aceste momente individualizante de mod realitate.

Dar odata cu dezvoltarea utilizarii limbajului apare spatiul lingvistic al subiectuluii, iar ‘exista’ poate califica si prezente informationale, reconstituiri ale unor prezente fenomenale in acest spatiu lingvistic.

 Spunem ‘exista’ si cind afirmam o realitate in afara noastra si cind atribuim prezenta in ‘realitatea interna a memoriei’, cind constatm ca ‘exista in individ’ un anume segment de realitate ca stare memorata.

Asadar ‘exista’ defineste atribuirea prezentei unei stari de realitate sincrona cu subiectul, localizata in cimpul observational sau in afara lui, sau o stare informationala descriind realitate ‘existenta’ pastrata in memorie, actualizabila intentional si descriptibila in limbaj.

Transformarea predicatului particularizant ‘este’, identificant si confirmant de prezenta nemijlocita in cimpul perceptual, in predicatul generalizant de stare ‘Exista’, este efectul unui proces de evolutie intelectiva a subiectului, acesta putind face ‘rationamente’ de prelungire a starilor ‘este’ atribuind ‘continuitatea existentei’ si ‘existenta’ in afara cimpului observarii directe.

Putem face unele ipoteze de variante existenta anume:

1- Un obiect ‘este’ cind il identificam-reprezentam in perceptia efectiva, in desfasurare,

2- Obiectul care a primit doua predicate ‘este’ succesive, are proprietatea de a ‘continua sa fie’ in intervalul dintre momentele perceptiei, ca ceva care ‘este continuu’, fie ca ‘este sau nu observat’.

3-Obiectul care a primit doua atribuiri de stare ‘este’ si are calitatea ‘continuitaii existentiale’ se defineste prin predicatul ‘exista’.

Un obiect ‘exista’ si cind este si cind nu este observat, aceasta continuitate existentiala ii aloca proprietatea existentei fie ca este perceput nemijlocit fie ca se afla in afara observarii.

4-Obiectul este sincron cu observarea, el ‘este numai cind este perceput’, dispare intre doua observarii, si reapare in momentul observarii. Aceasta ipoteza creatoare de obiect prin  perceptie ‘este cea mai stranie si greu acceptabila varianta de realitate’, dependenta de subiectul percepator. Vom discuta plauzibilitatea fiecarei ipoteze si a altora formate in lungul timpului.

Practica observanta si logica operanta au sugerat ca ipoteza continuitatii prezentei descrisa prin ‘exista’, este cea mai plauzibila, iar un obiect ar trebui sa ‘continue sa fie’ si in intervalul intre doua perceptii.

 Daca se admite ipoteza ca ceva ‘este cind se observa’ si dispare in afara confirmarii de prezenta prin observare, apare problema ‘mecanismului modalitatii existentei’ iar dimensiunea problemei se complica excesiv.

Aceptarea continuitatii prezentei unui invariant fenomenal, indiferent de continut, intre starile perceptiei, deasemeni si in cimpul observational si un afara lui, este cea mai simpla ipoteza de existenta, dar si ea ridica unele intrebari pe care le vom discuta.

Pe de alta parte daca ceva ‘este in perceptie’ si ‘nu este’ cind perceptia inceteaza, se cere o minima justificare intelectiva a acestei ciudate proprietati a conditionarii prezentei obiectului de subiectul percepator, situatie stranie, greu abordabila, care pare a incalca toare regulile bunului simt perceptual si ale logicii operante, problema dificila si in trecut si in prezent. Din presupozitia disparitiei obiectului odata cu incetarea perceptiei deriva necesitatea formarii unui mecanism explicant al ‘fluctuarii existentei’, iar ginditorii trecutului au apreciat ca e mai simplu sa admita, ‘continuitatea existentei realitatii’ intre observatii sau in afara observarii, decit sa incerce sa atace ipoteza dificila si fara sansa de rezolvare, a admiterii dependentei ‘existentei obiectului’ de subiectul percepator.

Presupunind ca ‘este’, diferentiaza, califica si confirma ca prezenta numai ceace apare nemijlocit in perceptie, iar ‘exista’ statueaza continuitatea starii potentiale ‘este’ intre observatii, apar citeva variante de existenta progresiv generalizante si inglobante anume:

-Exista obiectul ‘A’, ca stare de percepere reprezentare si atribuire de continuitate a prezentei unui forme, relatii, miscari date, intr-un cadru referential fenomenal definit, investigabil observational si intelectiv.

-Exista starea sau proprietatea ‘P’ ca generalizare de ‘existenta fenomenala’, indiferent de continut,

-Exista totalitatea ‘Realitatii efective’ alcatuita din toti existentii enumerati mai sus unificati intr-un continuum existential global,

-Exista o ‘realitate conceptuala’, interna, informationala, in subiect, compusa din multimea descrierilor de stare ale tuturor existentilor nemijlociti, reprezentati, memorati si reconstituiti in limbaj.

Odata cu ‘atribuirea de existenta’ realitatea capata o noua caracteristica anume calitatea ‘de a exista’, aceasta noua modalitate ‘existenta’, nu ‘exista’ fara prezenta in realitate a ‘subiectului percepator cunoscator, cel care are functia atribuirii ‘existentei’, numai subiectul face ca realitatea sa existe, iar fara subiect nu apare cuvintul realitate, nu apr atribuirile de realitate iar ‘existenta a ceace nu este declarat existent’, nu are nici un sens.

Se poate spune ca atit timp cit nu apare subiectul, limbajul si atribuirea explicita de existenta, ‘nu exista nici realitatea’, evident nici starea ‘exista realitate’, intru cit nu se manifesta starea fenomenal informationala distincta a subiectului atributor de existenta iar realitatea apare si ‘exista odata cu ‘existenta subiectului percepator cunoscator, creator de declaratii de existente’. Asadar ‘realitatea exista’ daca ‘exista subiectul care face atribuirea de existenta  de realitate’ si nu are nici o stare caracterizanta in lipsa subiectului cunoscator atribuitor de stari existentiale concrete sau generalizante.

In ipotezele stintifice omul are o durata existentiala nesemnificativa in raport cu durata universului presupus ‘fara subiect cunoscator’ si nu se admite drept valabila afirmatia ca universul fara subiect  ‘nu a existat’, daca nu a fost un sistem informational care sa formeze propozitii de atribuire de existenta, dar metafizica ia in discutie si asemenea variante de existenta si non existenta prin ‘non atribuire de existenta’. Trebuie distins intre existenta realitatii si starea realitate fara starea ‘atribuirii existentei’, despre care mod realitate sau nonrealitate nu putem face nici o afirmatie relevanta.

Numai odata cu aparitia subiectului  realitatea incepe sa existe, atit cea sincrona cu el cit si cea anterioara lui, in mod paradoxal am putea spune ca subiectul creaza existenta trecutului realitatii, ca face sa existe si anterioritatea realtatii dupa cum face sa ‘existe si ‘realitatea viitoare’ ca prdictie de realitate in starile sale mentale, care asa cum am spus au si ele atributul ‘existentei’.

Prin prezenta si atribuire de existenta, subiectul creaza trecutul, creaza prezentul si viitorul ‘existentei realitatii’, prin proprietatea perceptiei si reprezentarii creaza realitatea sincrona, momentana, iar prin functia intelectiva a descrierii ei in limbaj si atribuirii explicite a starii de existenta creaza trecuturile si viitorurile realitatii.

Ne putem intreba daca subiectul exista in acea realitate pe care o percepe si diferentiaza in forme si schimbari, sau realitatea exista in subiect, ca interpretare a unui obscur mesaj de realitate a carui sursa poate sau nu poate fi cunoscuta.

Daca subiectul ‘exista ca efect al transformarilor de stare ale realitatii’, daca este creat de realitate, atunci ea ‘este autonoma, este independenta’ de subiect. Daca ‘subiectul aduce la existenta realitatea’ prin primirea si interpretarea mesajului fenomenal, realitatea ‘este o stare a subiectului’, ea nu are o ‘existenta autonoma’ de el, ea ‘exista cind o interpreteaza-existentiaza el’ si dispare cind nu mai este perceputa-reprezentata. Asadar in aceasta varianta creatoare de existenta in subiect este valabila ipoteza stranie a dependentei realitatii de subiect, a ‘existentei dependente’, prezenta numai atunci cind subiectul ‘existentiaza lumea’, prin primirea si interpretarea unui anume mesaj de realitate.

 In metafizica sunt luate in discutie ambele ipoteze de mod existential, exista ginditori care admit ca realitatea ‘este obiectiva, independenta de subiect’, si exista adepti ai realitatii aparente, proiectata in subiect printr-un mecanism creator de existena interna, proces creativ de realitate cognoscibil numi dintr-o stare supra subiectual umana, stare realizabila printr-un antrenament intelectiv special.

Odata cu stabilizarea anvelopei semnificante a predicatului ‘existentei’, mintea umana a inceput sa se joace cu sine incercind sa intre in culisele ‘existentei’ si sa cerceteze sau imagineze cum anume ‘exista lucrurile’, atit in observatie cit si in presupusa existenta intre observatii, sau daca mai ‘exista ceva’, afara de ceace experienta ne confirma sau intelectul demonstreaza ca ‘exista’. Astfel au aparut treptat pe scena gindirii modurile intelective ‘metafizice’ explicitante de mod ‘realitate’, intre care amintim urmatoarele ipoteze de mod realitate:

1-Realitatea este unica pentru toti observatorii, ea exista independent de subiecti, ‘este asa cum o obsevam si reprezentam’, iar orice noua perceptie sau experienta creatoare de stare realitate ofera in principiu observatorului intreaga ‘cantitate de realitate’ creata si observata, fara rest ‘existential actual sau potential, interzis observarii atunci si oricind altcindva, rest principial ascuns, inabordabil, nonreprezentabil, dar presupozabil ca posibil ‘existent’.

In aceasta ipoteza realitatea este complet observabila, depinde numai de performanta investiganta, experientiala si cognitiva a subiectului, sa culeaga pina la micro detaliu toate informatiile principial disponibile si sa le interpreteze- inteleaga ca lume fenomenala cu structura si cauzalitatea ei.  

2-Lumea este o reprezentare ‘realitate’ similara in forma, dependente locale si legitate cauzala, tuturor percepatorilor’, dar ea provine din perceperea si reprezentarea unui mesaj ‘real obscur’, mesaj creat de ‘alta realitate’, intangibila perceptiei si reprezentarii. Totalitatea mesajelor lumilor fenomenale personal reprezentate, conceptualizate si intersectate in experienta actiunii sociale, dezvolta realitatea multi fenomenala globala, spatiul experientelor existentiale al colectivitatii umane. Sursa starilor fenomenale ale ‘realitatii pentru subiect’, este o ‘realitate din spatele realitatii’, inabordabila perceptual si evident cognitiv , o ‘realitate in sine’, creatoare a realitatilor fenomenale.

3-Nu exista o unica ‘Realitate fenomenala’, exista o multime personalizata de moduri fenomenale distincte, intre care se pot stabili acorduri sau dezacorduri existentiale de continut, prin limbaj si intelect. Exista atitea realitati cite interpretari de mesaje fenomenale sunt desfasurate la un moment dat, iar cantitatea de realitati existente fluctueza cu numarul subiectilor creatori de realitate.

4-Realitatea ‘nu exista’ nici ca stare fenomenala, nici ca ‘realitate in sine’, ea este doar o succesiune de stari aparute cumva in fiecare individ si apreciate de acesta drept ‘realitate autonoma de sine’, dar ‘existente numai in subiect ca ‘impresii de realitate’. Procesul formarii ‘lumii aparente’ in subiect este cognoscibil sau incognoscibil, functie de perspectiva aleasa a formarii realitatii aparente. Esential este ca nu exista o unica sau multipla realitate fenomenala, exista numai lumi personalizate, sincrone cu observatorul, ele ‘sunt cit timp sunt observate’ si dispar intre doua observari si reprezentari.

La limita ‘non existentierii’ nici subiectul ‘nu exista’ asa cum ‘se crede el ca este’, ‘exista’ numai un ‘supra subiect’ creator de subiect interpretor si de aparenta de realitate.

Asupra super subiectului creator de ‘existente in subiectul percepator aparent, nu se poate face nici o afirmatie de existenta sau inexistenta, acest subiect subtil creator al percepatorului si cunoscatorului realitatii aparente, este inaccesibil cunoasterii subiectului cunoscator de mesaj realitate.

Ce inseamna ‘a exista’ si ce ar putea insemna ‘existenta independenta, fenomenala’, ‘existenta in sine’ sau ‘existenta aparenta’ fara realitate autonoma de subiect, iata intrebari, concepte si intrebari metafizice vechi de milenii, formulate in nenumarate variante, explicate, argumentate, negate si controversate, fara a se fi gasit ultimul raspuns.

Nici in cele ce urmeaza nu se va oferi rezolvarea problemei ‘ modalitatii si provenientei existentei realitatii, in variantele de ‘realitate fenomenala’, ‘realitate in sine’, sau ‘nonexistenta de realitate’, incercam doar sa clarificam pe cit putem problema existentei pentru a ingusta cimpul abordarilor rezolvante.

Realitatea fenomenala este unificarea in reprezentare si intelect a toate cite au fost, sunt si vor fi percepute sau gindite, ea are forma trecutului ca memorie, existind numai in subiect, este prezenta, in subiect si ‘in afara lui’ si are dimensiunea viitorului, a posibilului nelimitat din care realitatea curge in albia prezentului continuu.

In functie de ipoteza realitatea fenomenala este simultan cauza a siesi si cauza a subiectului, cauza a tuturor reprezentarilor si starilor sale intelective si afective, reflectare si valorizare a ceace ‘a fost, este si va mai fi’. Existenta nemijlocita se ‘obiectiveaza perceptual’, ca ‘realitate autonoma’, se subiectiveaza conceptual ca lume personalizata, gindita si asumata, in intelect, se experimenteaza si cunoaste individual, se schimba independent de noi, sau prin actiunea noastra, potrivit asteptarilor, impotriva asteptarilor, sau complet imprevizibil, oblignidu-ne la o permanenta reconstructie de predictie si actiune asupra evenimentelor.

Daca fenomenalitatea nu ‘este cauza a siesi’, atunci se face ipoteza unei realitati creatoare a fenomenalitatii, ‘realitate in sine’, inaccesibila simturilor si interpretarii intelegerii umane.

-Existenta ‘in sine’, presupunere de modalitate de realitate obscura despre care principial nu putem spune ‘cum este’, aflata in spatele perceptiei. Realitatea in sine se afirma fara argumentare ca genereaza agregatul fenomenal, conditioneaza ‘existential, structural si functional subiectul si intreaga realitate perceputa sau gindita’, intr-o dependenta supra cauzala doar presupusa, non experimentabila, analizabila si cognoscibila cu mijloacele de care dispunem.

Existenta ‘in sine’, intangibila perceptual si conceptual, este suportul obscur, creator al fenomenalitatii cu dependentele ei cauzale, este sursa universului si subiectului cunoscator cu toate proprietatile lui morfofunctionale fizice si informationale.

Acestea ar fi caracterizari compacte, sumare, ale ‘existentei fenomenale’ si ‘existentei in sine’, moduri existentiale descrise cu milenii in urma, analizate si controversate in discursul metafizic. Stiinta actuala nu face ipoteze asupra posibilitatii sau imposibilitatii existentei ‘realitatii in sine’, ea cerceteaza si face ipoteze de existenta si dependenta cauzala asupra realului fenomenal, accesibil perceptiei si experimentarii.

Evaluarile metafizice de realitate fenomenala si realitate in sine devin desuete conceptual pe masura ce teoriile stintifice si instrumentele de observare si experiment construiesc si argumenteaza modele fenomenal cauzale din ce in ce mai precise, capabile sa diferentieze, justifice si unifice particularitatile realitatii, sa propuna modele cuantificate, cantitative, structurale si dinamice foarte generale, capabile sa explice cantitativ situatii si sa faca predictii de mod realitate, pentru o varietate de evenimente viitoare. Stiinta poseda metodele identificarii si cuantificarii vectorilor cauzali minimali suficienti pentru explicarea structurii si evolutiei evenimentelor numai observate, sau provocate-cercetate, inclusiv pentru aparitia vietii si evolutiei pina la stadiul de individ constient, capabil de cunoastere de ‘realitate’, creator de teorii explicante de realitate fenomenala si in sine.

Posibilitatea afirmarii existentei realitatii

Am putea supune ca numai cind in realitate apare subiectul cu starile sale percepatoare si intelective este posibila declararea explicita a realitatii, iar limbajul este instrumentul genezei realitatii in subiect si al exteriorizarii ei, al desprinderii realului de subiect si al ‘autonomizarii, al obiectivarii realitatii’. Lumea odata reprezentata si cuantificata intelectiv se obiectiveaza, se diferentiaza de subiect si paradoxal devine ea insasi creatoare de subiect prin functia ei cauzala, generatoare de evenimente.

SeSunt plauzibile diferentieri de intensitate de mod existential functie de instrumentul informational prin care sunt diferentiate.

Introducem trei intensitati de mod realitate, functie de modul formarii si obiectivarii lor:

1-Maxima intensitate de ‘existenta’ o furnizeaza perceptia directa, efectiva, de realitate momentana, nemijlocita, definita prin ‘este a…’. Intensitatea existentiala maxima este alocata predicatului ‘este’.

2-A doua treapta de atribuire de intensitate existentiala e data aparitia functiei intelective, cea formatoare de ipoteze de continuitate existentiala intre actele perceptiei, sau in afara observabilitatii directe. Este definita prin predicatul ‘exista’. Atribuirea ‘predicatului exista’ rezulta din cooperarea functiilor perceptive si intelective, perceptia-reprezentarea furnizeaza modul explicit al realitatii, iar functia intelectiva extinde modalitatea ‘existentei reprezentarii’ intre momentele observarii sau in afara observabilitatii directe.

3- A treia treapta de intensitate ‘existentiala’, este ‘existenta ipotetica, predictiva’, conceptuala, formata in limbaj, ca actiune lingvistica de prelungire intelectiva a ‘existentei unei serii de reprezentari nemijlocite’ intr-o noua ‘existenta modelata mental, descrisa in limbaj’, inca ne perceputa dar potential justificabila existential prin argumentare sau prin experiment.

Ipoteza ‘Existentei intelective, predictive’ isi poate amplifica ‘intensitatea’ de existenta distincta, prin doua moduri de demonstrare a ‘existentei fenomenale a posibilitatii’. Cel mai convingator mod de sporire a intensitatii existentiale a predictiei, de amplificare ‘a credibilitatii’ predictiei de existenta, este cel experiential, care confirma reprezentarea intelectiva de ‘posibila realitate’ printr-o transformare progresiva a realitatii adusa in identitate cu starea ipotetica, modelata. A doua metoda de crestere a intensitatii de ‘existenta predictiva’ este argumentarea cauzala a necesitatii efective a existentului modelat mental, prin cauzalitate intelegind separarea unui set finit de criterii interactive fundamentale cu care putem modela cantitativ si analiza relational orice eveniment perceput sau creat prin experiment.

Existentele conceptuale ipotetice sunt sistematice in stiinta, ele se formuleaza lingvisitc specializat si se argumenteaza cantitativ si calitativ cauzal, sau nemijlocit experiential.

Realitatea lingvistica

 Toate fiintele au o anume ‘percepere si reprezentare’ de lume dar omul are si performanta reconstructiei in limbaj a reprezentarii, proprietate echivalenta cu o alcatuirea lumii de subiect si de reprezentare a acestei alcatuiri prin intermediul unor proceduri interpretante la dipozitia subiectului.

Rerprezentarea realitatii este un proces ascuns, nici un om nu stie in ce fel se formeza mesajele perceptuale in diferiti traductori senzoriali, in ce zone functionale ale mintii ajund si prin ce procesari se formeaza-proiecteaza tridimensional enorma diversitate a lumii formelor care ne inconjoara captindu-ne in ‘interioritatea realitatii exterioare’. Limbajul este o tehnologie de geneza a lumii, cunoscuta partial de subiect, acesta poseda actul creativ exprimat prin ‘procedura semnificanta’ prin care aloca obiectului cuvint obiectul fenomenal sau intelectiv, fragment de realitate doar observata, sau gindita relational, sau imaginata. Ca primitor de mesaj lingvistic subiectul poseda si procedura resemnificarii mesajului, atribuirii controlate de sens-reprezentare descrierii de stare formata si semnificata de creatorul mesajului.

 Prin atribuire de semnificatie mesajului lingvistic se realizeaza procedura interpretarii-reprezentarii inteligibile, aceasta echivaleaza cu o constructie controlata de reprezentare, diferita de formarea incontrolabila a reprezentarii realitatii naturale.

Fara limbaj putem spune ca nu ar exista nici realitatea semnificata, desprinsa de subiect, nici subiectul interpretor, identificator de subiect reprezentant de real, nici atribuirile de existenta variantelor realitatii. Limbajul ca sursa creatoare de realitate ‘aduce in atribuire de existenta’ realitatea reprezentarilor perceptiei, tot el face ca subiectul ‘sa existe’ si sa isi atribuie existenta, construind toate atribuirile de existenta si toate constientizarile de atribuiri.

Caracteristica ‘existenta’ nu apartine ‘realitatii autonome’ dupa cum nici semnificatia conceptului ‘realitate’ nu apartine realitatii formelor substantiale. Atribuirea de semnificatie ca reprezentare controlata a realitatii lingvistice, identifica simultan forma reprezentarii naturii si prezenta-existenta formelor lingvistice si le unifica pe ambele in subiectul lingvistic, formator de lume si de sine, in limbaj

 Nu putem atribui unei lumi fara subiect nici reprezentare, nici caracteristica existentei, orice atribuire de existenta si de proprietate in spatiul existentelor a si introdus subiectul in lume si a proiectat lumea in subiect, prin reprezentarea ei intelectiva, prin descrierea-analizanta relational a formelor realitatii. Limbajul decupleaza partial subiectul de realitatea perceptiei si echilibreaza balanta mesajelor de mod realitate, relaxand si relativizind ‘intensitatea imperativa a necesitatii reprezentarii realitatii’. Mesajele lingvistice introduc in subiect o realitate concurenta care amortizeaza partial intensitatea de necesitate a lumii simturilor si permit creatorului si interpretorului de mesaj lingvistic sa fie si subiect fenomenal si lingvistic, sa basculeze intre doua realitati distincte, diminuind necesitatea fenomenalitatii si amplificind existential realitatea lingvistica.

Limbajul transforma subiectul in sursa intentionala nu automata, de realitate, el decide cum si cind sa declanseze constructia formelor obiectuale, deasemeni cum sa atribuie semnificatii controlat nu automat cum aloca forma reprezentarii realitatii percepute.

Se poate afirma ca din moment ce limbajul este creat de subiect, iar subiectul apartine realitatii, si limbajul ca modalitate creatoare de lume apartine tot realitatii, dar realitatile sunt individualizate prin procedura reprezentarii, creatoare de aspect al realitatilor. Reprezentarea fenomenala, mecanism al genezei formelor si schimbarilor naturale este diferita de reprezentarea controlabila intentional, a lumii limbajului, alocabila de forma semnificanta in mod justificabil de subiect.

Prin pura perceptie , daca asa ceva e posibil, subiectul se transforma in realitatea perceputa-reprezentata, ‘el devine starea realitate’, ca forma informationala a subiectului. Realitatea reprezentata este insusi ‘subiectul-realitate’ si numai atit, dar afirmatia ‘exista realitate’ apartinine realitatii limbajului si este ceva deosebit ca mod realitate, de reprezentarea realitate fara ‘subiect identificator de subiect percepator’.

A vorbi despre lume este diferit de a percepe si reprezenta lumea, reprezentarea realului este o actiune pasiva de primire spontana, fara control configurant, a formei lumii, dar limbajul creaza deliberat structuri de realitate inteligibila, subiectul decide ce anume segment de realitate sa construiasca semnifice in limbaj, deasemeni primitorul mesajului decide ce semnificare sa aloce descrierii de stare primite.

Inteligibilitatea

Spre deosebire de reprezentarea automata, preasamblata inconstient, a formelor si proceselor naturii, reprezentarea-intelegera limbajului este ‘inteligibila’. Modul reprezentarii unui mesaj ca proces de extragere a continutului determina caracteristica interpretarii.

Inteligibilitatea  defineste capabilitatea subiectului de a controla, de a justifica atit formarea cit si interpretarea -intelegerea, mesajului lingvistic, de a poseda proceduri justificante ale functiei vorbirii si intelegerii. Proprietatea inteligibilitatii este o functie creativa de mesaj-realitate a subiectului, definita prin posibilitatea de a aloca semnificatie, de a atribui continut de realitate cuvintelor ca invarianti fenomenal lingvistici cit si intregului mesaj lingvistic, ca asamblare de tablou realitate lingvistica, desemeni include performanta reprezentarii controlate a mesajului lingbistic, functia intelegerii limbajului.

 Inteligibiliatea functioneaza si la formarea mesajului si la primirea si interpretarea lui, ca alocarea de sensuri in procedura generarii mesajului si realocare de semnificatii de catre interpretor, in procedura decodarii-intelegerii, a reprezentarii semnificante a continutului mesajului.

Inteligibilitatea caracterizeaza in primul rind capacitatea subiectului de a forma mesaje coerente, similar interpretabile de mai multi subiecti, continind o realitate stabila structural si dinamic, ordonabila relational, dar este decisiva si in procedura interpretoare unde subiectul atribuie argumentat, sensuri-reprezentari, descrierilor de stare.

 A fi inteligibil insemna a putea crea mesaje de realitate stabile structural si relational, si a extrage prin interpretare intelegere, stabilitatea structural relationala a formelor realitatii continute in mesaj.

Inteligibilitatea este functia umana a formatorului si interpretorului de mesaje lingvistic fenomenale, a creatorului de lume lingvistica. Probabil inteligibilitatea este si caracteristica mesajului fenomenal, in sensul posibilitatii demonstrarii ca lumea noastra este efectul unui mesaj inteligibil, controlabil creat de cineva, care ne aloca performanta interpretarii prin reprezentarea lumii percepute. Acum nu stim cum am putea noi insine genera orice fel de mesaj fenomenal, fara vre-un instrument ajutator, deasemeni nu stim prin ce procedura alocam ‘reprezentare mesajelor percepute’, cum atribuim naturii forme specifice, video, sonore, etc, explicitind obiectual distinct mesajul fiecarui simt fenomenalizat. Nu putem difuza cu functiile corpului mesaj video, creator de reprezentari-imagini, dar mai important este ca nu stim cum transforma mintea noastra mesajele realitatii video in reprezentari de realitate-imagine, spre exemplu.

Ne stiind daca realitatea naturala este direct inteligibila prin cunoasterea si controlul interpretarii formei lumii, nu putem argumenta caracteristica de realitate independenta de subiect, sau de realitate creata de subiect. Proprietatea obiectivitatii sau subiectivitatii lumii se rduce la demonstrarea inteligibiltatii sau non inteligibilitatii mesajului fenomenal, iar demonstrarea inteligibilitatii se face atunci cind identificam caracteristica functionala a mecanismului reprezentarii lumii fenomenale, adica intelegem algoritmul generarii formelor lumii, in fiecare din cele cinci reprezentari de mesaj senzorial.

O cale de argumentare a inteligibilitatii mesajului fenomenal ar fi identificarea de subiectul uman a caracteristicii cauzale a naturii, ca stabilitate a proprietatilor si dependentelor formelor si proceselor naturale, dar nu este inca argumentabil ca un mesaj cauzal este obligatoriu si inteligibil, adica are un creator care aloca functia interpretarii-cunoasterii cauzale, celor care primesc mesajul. 

Cuvintul ‘este un obiect creator de realitate inteligibila, el are functia ‘denumirii-generatii’ si reconstituirii-intelegerii unui anume fragment de lume, echivalenta interpretabil in toate spatiile de semnificare -reprezentare al celor care ii cuniosc semnificatia, adica forma realitatii pe care o poarta in fiecare descriere de stare.

Daca prin perceptie individul primeste mesajul fenomenal iar prin reprezentare il decodeaza-interpreteaza, prin vorbire individul construieste realitate codificat, iar prin ‘intelegerea’ mesajului vorbit el decodeaza-reprezinta continutul.

Limbajul am putea spune ‘este o constructie de reprezentare’, o reprezentare a descrierii reprezentarii de fenomenalitate’, prin care subiectul se creaza pe sine si in sine creaza ‘lumea vorbita si inteleasa’. Odata cu inventia limbajului apare subiectul percepator de ambient si percepatorul de percepator, care se situeaza atit in lumea direct reprezentata cit si in lumea creata si interpretata lingvistic, din interiorul careia atribuie existenta tuturor realitatilor.

Pura primire-reprezentare a formelor si dinamicii unui spatiu fenomenal se opreste la un stadiu de detaliere structural relational aproximativ, grosier, numai cuvintul ca mesaj inteligibil traseaza si stabilizeaza frontiere din ce in ce mai fine, cuantificate relational interactiv, intre invariantii obiectuali si dinamici naturali de mare complexitate. Numai prin limbaj realitatea se diferentiaza de subiect, se particularizeaza structural procesual nelimitat, dar se si unifica cauzal in subiect, iar evenimentele devin explicabile, devin evenimente proiectate-reconstruite in alte evenimente, prin combinarea in proportii date a unui set finit de stari obiect fundamentale.

 Ceace ‘se vede’, ca sa luam principalul canal perceptual, ‘nu este vazut in acelasi fel’, atunci cind subiectul ‘doar vede’ si atunci cind vazindu-se vazind, el descrie in limbaj ceace vede.

A ‘vorbi despre realitate’ inseamna a deplasa realitatea din unicitatea ei absoluta, imperativa, atot continatoare in realitatea lingvistica, unde subiectul multiplica nelimitat realitatea, face combinatiile dorite, transforma realitatea oblogatorie intr-o realitate asa cum o vrea.

 Cuvintul plastifiaza sau solidifica controlat structura tabloului fenomenal, el reorganizeaza invarianta naturala, o flexibilizeaza structural, relational si dinamic, declansind actul experimentarii controlate a realitatii.

 Prin limbaj subiectul poate dizloca si deplasa parti fenomenale de diferite compozitii din locurile observate in altele zone observate sau imaginate, transformind realitatea obligatorie in realitatea disponibila, in lume joc, activind actul cunoasterii.

Am putea spune ca exista doua moduri de reprezentare a lumii, una pasiva de identificare a subiectului cu reprezentarea, fara atribuire de existenta in limbaj si alta activa, configuranta de realitate prin descriere si interpretare de limbaj.

Am putea diferentia citeva etape in formarea perceptiei si reprezentarii, apoi descrierii si interpretarii in limbaj:

Faza perceptiei si interpretarii realitatii fara discriminare contine:

1-Mesajul fenomenal de realitate,

2-Perceperea mesajului fenomenal si transformarea lui in mesaj senzorial purtator de informatie asupra realitatii.

3-Constructia si functionarea ‘procedurii interpretante’ prin care mesajul senzorial patruns intr-o zona morfo functionala specializata devine ‘reprezentare de realitate’, prin functiile creatoare de ‘forma lume’ ale mecanismului interpretarii mesajului senzorial.

Faza lingvistica:

Daca reprezentarea este analizabila si descriptibila lingvisitc sunt necesare noi etaje cu rol functional distinct anume:

4-O procedura de invariantizare structurala si dinamica a fluxului de reprezentari pe clase de moduri obiect, care identifica si separa stabil starile forma, relatie, miscare, interactivitate, dupa anumite criterii de diferentiere-invariantizare structurala si dinamica, a mesajului procesat. Separarea reprezentarii in ‘invarianti obiect’ cu diferite caracteristici individualizante este functia inteligibilizarii invariantului fenomenal, baza a formari cuvintelor. Sunt posibile o varietate de moduri de invariantizare-inteligibilizare, dependente de performanta interpretanta a subiectului, ea insasi conditionata de capabilitatea lui interactiv cognitiva.

5-Un generator de invarianti lingvistici, creator de ‘obiecte cuvinte’, fiecare ‘cuvint’ primind o alcatuire fenomenala a formei, ca purtator de mesaj si o forma inteligibila, ca semnificatie, ca reprezentare de realitate lingvistica, ambele controlabile de subiect. Formarea cuvintelor permite formarea functiei inteligibilizarii, a alocarii de semnificatie forma partilor mesajului lingvistic.

6-Functia inteligibilizarii, a atribuirii de semnificatie cuvintelor prin construirea unei corespondente stabile intre invarianta formei fenomenale a cuvintului si invarianta semnificanta, adica alcatuirea reprezentarii de mod realitate pe care o induce cuvintul semnificat, in interpretorul lui. Corespondenta invariant fenomenal- invariant lingvistic defineste functia lingvistic semnificanta alocata fiecarui cuvint. Semnificatia precizeaza intervalul de corespondenta ‘cuvint -reprezentare de realitate’, adica zona de echivalare-interpretare ‘semn- fenomen concret, sau semn fenomen lingvistic’, prin care fiecare cuvint reconstituie in interpretorul lingvistic al primitorului cuvintului, acea stare fenomenala sau intelectiv relationala, abstracta, descrisa de formatorul mesajului, care aloca fiecarui cuvint format, propria functie semnificanta.

7-O procedura formatoare de mesaje creatoare de inteligibilitate a descrieri de stare, prin conectarea de cuvinte semnificate intr-o ordine data. Cuplarea cuvintelor dupa reguli sintactice si semnificante, intr-un sir definit ca ‘descriere de stare’ atribuie inteligibilitate descrierii de stare.

😯 procedura interpretanta de mesaj lingvisitc prin care primitorul- interpertorul descrierii lingvistice de realitate o reconstituie fenomenal intern sau inteligibil conceptual, formind un tablou de realitate fenomenala sau intelectiva similar celui care a stat la baza formarii mesajului.

Intelegerea mesajelor implica functionarea a doua functii lingvistice, functia atributoare de semnificatii prin care subiectul creator de mesaj atribuie inteligibilitate si functia interpretanta, reconstitutoare de inteligibilitate, separanta de semnificatie, de reprezentare de stare in realitatea lingvistica.

Este cunoscut ca limbajul natural nu reconstituie exact forma senzoriala a realitatii, nici chiar formele conceptuale asa cum sunt gindite de subiect, limbajul are o functie omogeneizanta, medianta si generalizanta de reprezentare-semnificare a realitatii, dependenta de performanta observationala, interactiva si lingvistic inteligibila a subiectului.

Daca dorim ca subiectul sa se identifice pe sine si sa se diferentieze in limbaj de continuturile fenomenale identificate, descrise si interpretate, mai sunt necesare citeva moduri operante anume:

9-Construirea unui algoritm de unificare a tuturor identificarilor particulare de mod de invarianta fenomenala, generind spatiul unificarii reprezentarilor realitatii, formator al ‘continuitatii realitatii, al temporalizarii realitatii’, conditie a atribuirii unei reprezentati particulare  la agregatul perceptual reprezentat-unificat.

10- Un algoritm de atribuire a fiecarei identificari de invarianta obiectuala reprezentata  la agregatul unificat-temporalizat, continator al tuturor identificarilor obiectuale. Este starea de constientizare a atribuirii unei invariante fenomenale blocului unificat al reprezentarilor.

11-Un algoritm de unificare a tuturor descrierilor de reprezentari, acesta genereaza spatiul limbajului unificat semnificant, spatiu al formarii si intelegerii mesajelor.

12-Un algoritm de identificare a apartenentei oricarui mesaj interpretat la spatiul unificat al interpretarilor de mesaje inteligibile.

Acest mecanism de identificare a apartenentei oricarui mesaj la blocul unificat al interpretarilor creaza constientizarea intelegerii unui mesaj lingvistic.

 Procedura de atribuire a unei descrieri de real sau declaratii de existenta, la spatiul lingvistic unificat al tuturor descrierilor interpretate, de realitate, incluzind si atribuirile de ‘existenta a realitatii’, formeaza cea ce vom numi ‘constientizarea minimala’ a unei descrieri de realitate, sau a atribuirii in limbaj a unui mod de realitate.

 Unificarile de descrieri de stare si de atribuirii de realitate genereaza ‘subiectul constient atit de realitatea fenomenala cit si de cea lingvistica.

 Avem doua constientizari miniale, anume constientizarea unui ‘continut fenomenal’, constientizarea apartenentei unui tablou de realitate agregatului unificat, temporalizat al naturii si constientizarea lingvistica, constientizarea aparetenentei unei descrieri de stare la spatiul limbajului.

13-Un program de identificare a constientizarilor, de unificare a acestora si de atribuirea a unei constientizari particulare la blocul constientizarilor unificate, genereaza ‘constientizarea de constientizare’ a subiectului, sau ‘constientizarea de sine’, descrisa in limbaj.

Se pot creaza ierarhizari de constientizari, dar seriile operant constientizante sugerate sunt suficiente pentru a separa variante de inteligibilitate lingvistica si constientizare minimala de mod existential.

Formarea realitatii in limbaj si atribuirea existentei realitatii

Intre starile reprezentate de moduri existentiale se asambleaza in faza lingvistica o multime de obiecte si dependente variante, din ce mai nuantate si clar definite, identificate, intelese si constientizate de subiect.

Abia cind percepatorul isi identifica ‘propria stare de formator si interpretor in limbaj de atribuiri de existente’, e plauzibil sa poata atribui existenta in limbaj la parti de realitate, extrase din percepere, sau experimentate intentional interactiv. Este evident ca procesul ‘identificarii de sine’ si descrierii de stare realitate este superior celor mai performante proceduri numai identificante si reprezentante de stare fenomenala, limbajul formeaza o cuantificare si reconstructie precisa a formelor realitatii si permite o analiza decompozanta si unificanta, a oricarui tablou de realitate perceput-interpretat.

Unificarea atribuirilor de mesaje si atribirea oricarui mesaj acestei unificari este creatoare a unui subiect lingvistic, ea formeaza nucleul de invarianta lingvistica a subiectului, conditie a formei informationale a subiectului, diferita de toate invariantele fenomenale.

Subiectul constient de sine este ceva diferit de toate reprezentarile si descrierile lingvistice, dar el se identifica din interior cu toate starile sale unificate, constructia unui invariant informational de dimensiunea subiectului lingvistic constient de starile sale de reprezentare si descriere a reprezentarilor, este o problema a viitorului.

Cind va fi modelat procedul formarii declaratiilor de existenta, de constientizare asi asumare a acestor identificari de realitate va fi mai bine inteles modul uman de asamblare a arealitatii si atribuire in limbaj a existentei realitatii.

Limbajul este instrumentul descompunerii, analizei si recompunerii sau constructiei noilor variante ale realitatii, este deasemeni instrumentul formarii conceptului si modurilor ‘existentei’.

Aparitia identificarii si atribuirii existentei cu toate variantele implica limbajul cu performantele sale descriptive capabile sa identifice, cuantifice si stabilizeze procedura descrierii recunoasterii a formelor, miscarilor si relatiilor interobiectuale, sa dezvolte actiuni si ierarhizari de actiuni, realizind agregatul unificat al ordonarii relational lingvistice a lumii fenomenale.

Limbajul de nivel analizant si sintetizant superior este creatorul invariantilor relationali separati experimental si generalizati ‘cauza si efect, el identifica si cuantifica relatiile intre evenimente, el statueaza directii intre dependentele percepute, el creaza legaturi uni sau bidirectionale intre fragmente de realitate.

Rolul limbajului in cauzalizarea lumii este esential, el creaza o realitate alternativa, lingvistica, aceasta separa, cuantifica, invariantizeaza si recombina perceptiile, demonteaza si recompune toate modurile de invarianta fenomenala. permite manipularea partilor realului prin operatorul lingvistic, devenit principalul vector al constructiei si valorizarii tuturor modurilor de ‘existenta’.

Se afirma ca limbajul este un instrument de comunicare, dar el este mai mult decit atit. Pentru a identifica mai precis functiile limbajului trebuie sa identificam performantele sale.

Un limbaj trebuie privit ca ansamblu de cuvinte-operatori cu potential configurant practic nelimitat, cuvintele cuplate corect reconstituie stari obiect, relatie si stari proces, in functie de scop, ele modeleaza variante de realitate cauzala, carora le aplica diverse moduri predictive, rezultind variante de realitate viitoare, sau de nuante fenomenale anticipate intelectiv.

Limbajul este un nou ambient fenomenal cauzal activ, accesibil actiunii care transforma dupa reguli bine definite orice spatiu fenomenal in spatiu lingvistic, separind invariante fenomenale generalizate si dependente reproductibile, cauzale, intre lanturile percepute si descrise.

Limbajul localizeaza si manipuleazaa diferitele intervale de invarianta fenomenala, prin functia sa constientizanta se ia sistematic sub control, identificind propria invarianta structurala si semnificatiile ei, inventind moduri de investigare a realitatii prin operatorii lingvistici, deveniti cele mai performante instrumente de experimentare a modurilor realitatii.

Prin ierarhizare operationala toate descrierile de stare lingvistice obtinute in urma procesarii perceptiei devin la rindul lor obiecte reprezentate -intelese ele insele configurabile dupa ‘meta reguli explicitate si stabile’, aparind ierarhizarie semnificante, surse ale modelelor si teoriilor lingvistice formale ale fenomenalitatii.

Prin limbaj se asambleaza spatiul intelectiv, mediu potrivit modelarii realitatii si alcatuirii variantelor conceptual interpretante de realitate.

Limbajul natural construieste variante de individualitate si le lanseaza ca instrumente constientizate, specifice, in realitatea lingvistica, spatiu fenomenal organizat cauzal, al invariantilor perceptiei, separati obiectual dinamic, explorati relational prin proceduri operante abstracte, proiectate deasemeni lingvistic.

‘A exista’ in perspectiva lingvistica implca o multipla identificare ierarhizata de existente, incepind cu separarea subiectului percepator, a subiectului lingvistic, formator si interpretor in limbaj de subiect percepator, in continuare de formare a unei declaratii de existenta particulara si de atribuire catre subiectul lingvistic a declaratiei de existenta.

Identificarile si atribuirile ‘de existenta’ produc serii de identificari de stare particulara, descrieri de identificari si atribuiri de existente si atribuiri de atribuiri ierarhizate, care numai create efectiv isi dezvaluie performanta formatoare de subiect si in subiect de geneza a atribuirilor de realitate.

 ‘A exista’ in limbaj pretinde o procedura de identificare a unei invariante fenomenale, o descriere a acesteia, o unificare de descrieri si o atribuire a unei descrieri particulare la unificarea descrierilor, dar evident constructia efectiva a acestor proprietati informationale este incomparabil mai complicata si dificila decit enumerarea sumara a alcatuirii lor.

Numai prin separarea si ordonarea corecta a atribuirilor de existenta si atribuirilor de atribuiri de existenta se genereaza o ierarhizare a formatii propozitiilor atributoare de existene, iar interpretarile lor au continut clar, nu apar ambiguizari la nivel de formare si interpretare a unei descrieri de mod existential.

Subiectul uman este un generator de declaratii de ‘existenta conditionata’, unde fiecare ‘existenta atribuita’ se proiecteaza ‘constient’ in unificarea de atribuiri de existente, aparind o ampla retea de atribuiri de existente incluzind toate invariantele perceptuale si lingvistice intr-o configuratie globala, reprezentind ‘realitatea din perspectiva subiectului’, diferita de reprezentarile de realitate anterioare introducerii limbajului.

 Blocul unificarilor si constientizarilor in limbaj de descrieri si interpretari genereaza structura existentiala distincta a subiectului, conditie a identificarii si atribuirii oricarei existente particulare din orice spatiu de invarianta reala sau lingvistica.

 Nucleul informational atributor de existenta al subiectului devine ‘o supra existenta continatoare de existente’ si am putea spune ca prin modelarea subiectului apar acele ‘intensitati de existente’ de care am discutat, iar ‘intensitatea de existenta a subiectului este maximala’, superioara intensitatii de existenta a oricarei realitari percepute si reprezentate sau descrise si interpretate in limbaj.

Rangul identificarii si atribuirii unei existente raportat la ‘maxima intensitate de existenta a subiectului’, este descrescator, in sensul ca este mai intens existenta o invarianta fenomenala perceputa nemijlocit fata de una memorata, care deasemeni este superioara existential unei predictii de existenta.

Perceptia nu poate identifica si investiga propria structura si procedura reprezentanta de fenomenal, iar limbajul uman nu conceptualizeaza functional precis propriile conceptualizari, astfel incit ne intrebam in ce fel am putea investiga si intelege atit mecanismele interpretante formatoare de lume fenomenala cit si mecanismele lingvisitce creatoare de semnificatie si interpretare de semnificatie lingvistica.

 Perceptia nu se percepe functional, limbajul nu se expliciteaza autosemnificant, iata doua obstacole majore in intelegerea mecanismului atribuirii existentei, limbajul nu isi localizeaza, analizeaza si cunoaste modul generativ si interpretor de de nsuri, astfel ca orice secventa lingvistica cu orice continut, inclusiv declaratiile de existente, sunt simultan si analizabile si nonanalizabile ca descrieri de real, purtatoare de sens.

Am putea spune metaforic ca interpretarea lingvistica a descrierilor fenomenale sugereaza modele de formare calitativa a interpretarii, care trebuie cumva considerata o ‘intelegere a mesajului fenomenal’, iar nivele superioare de limbaj vor trebui sa ‘reconstituie intelectiv formativ’, palierele descriptive mai joase, care se ocupa cu descrierea continutului perceptiei.

Limbajul demonteaza si remonteaza structura unei anume perceptii multiobiectuale, o analizeaza, descompune in obiecte si miscari diferite,  in el se aleg cuvintele corespunzatoate pentru separarea obiectual dinamica si relationala a unei perceptii determinate.

In ipoteza noastra ‘constientizarea a ceva’ se creaza identificind ceva, unificind intr-o familie toate starile identificate, formind descrieri de atribuiri de existente, unificind atribuirile si identificind apartenenta unei atribuiri la agregatul unificat de atribuiri si identificari de atribuirii.

 Pentru constientizarea lingvistica minimala a declararii constientizarii perceptuale, se unifica descrierile de stare si atribuirile de existenta in limbaj si se detecteaza si aceste unificari si atribuirile particulare la unificari. Din ceace spunem rezulta ca pentru a separa si atribui continuturi existentiale din ce in ce mai ample cu multe componente individualizate si dependente relational, este necesar ca intreg agregatul unificat de descrieri de stare sa aiba cumva o ‘reprezentare semnificanta globala’, adica subiectul sa isi poata forma in limbaj un tablou descriptiv semnificant unitar in care sa circule in toate sensurile, separind orice descriere de stare dar sistematic atribuind-o intregului, raportindu-se situational lingvistic, local si momentan dar si global, la intreg blocul temporalizat al realitatii.

Pentru identificarea starilor reale si atribuirea diferentiata a existentei lor este necesara o anume strategie de ordonare-unificare, extragere si activare pe segmente a spatiului lingvistic. Manipularea silentioasa a realului perceptual se poate face realizind un agregat de comenzi interactiv lingvistice care asigura sinteza diferitelor parti de realitate in orice ordine, cu orice relatii si vecinatati fenomenale si cu semnificatii pesonalizate. Limbajul dezvolta un superinvariant obiectual si operational autonom, in interiorul caruia subiectul circula in diferite directii construind variante de realitate.

Realitatea subiectului

Omul are sistematic o reprezentare a realitatii provenita din perceptie si mai activeaza-primeste mesaje interne de mod realitate pastrate in memoria sa. Aceste realitati provenite din interior multiplica realitatea momentana, se pliza unele peste altele si creaza un set de realitati alternative din perspectiva carora subiectul se diferentiaza de realitatea momentana si proiecteaza in ea parti din realitatile proprii, realizind mixajul realitatii personalizate, compus din ceace reprezinta si ceace suprapune peste reprezentare.

Asupra perceptiilor si asupra continuturilor memoriei fiecare om desfasoara o retea evaluanta prin intermediul careia fiecare segment de realitate de o anume alcatuire si pozitie in spatiul de reprezentare sau cel memorat primeste un indice de valoare care ii determina importanta in alegerea de traiectorii pur observationale sau observational interactive cu ambientul. Circulatia se desfasoara mai ales in multipla realitate a memoriei unde se parcurg in toate sensurile traseele actiunii deja facute sau doar imaginate si se separa fascicule de parcursuri intentionale, din care printr-o unica intentie se alege drumul actiunii momentane, caracterizind realitatea individuala, amestec de perceptie si lume creata de subiect.sau zonele

 Indicii valorici fluctueza pentru fiecare stare interactiva si segment fenomenal de o anume dimensiune, functie de efectul parcurgerii diferitelor situatii. Exista indici valorici momentani care evalueza importanta imediata a partilor tabloului de realitate perceput, sau a celui extras din memorie si indici de lunga durata, caracterizind o anume stabilitate evaluanta in interiorul careia indicele evaluant variaza in jurul unei medii determinate de gradul de semnificatie, de utilitate pentru subiect al obiectului sau evenimentului metabolizat prin valorizare. Indicii valorici determina alegeri de stari situante in reralitatea ‘obiectiva’ sau memorata, dar ceace caracterizeaza fiecare individ este continua mixare, cooperare, intre starile percepute si cele memorate. Vorbim de realitate ca de continutul tuturor reprezentarilor, dar ‘exista’ oare realitatea fara subiect, putem oare darui o forma lumii, fara functiile creatoare de lume ale subiectului din ale carui resurse de interpretare a mesajului natural sa provina realitatea cum o primim. Realitatea fara subiect este o afirmatie contradictorie din moment ce forma lumii nu poate fi decit forma subiectiva a lumii, derivata din procesele culegerii prin senzori a informatiilor despre realitate si compunerii prin procedura reprezentatii a aspectului ambientului..

Dar sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne inchipuim lumea asa cum ar fi ea daca subiectul nu ar poseda memoria, rezervorul fixarii, acumularii si suprapunerilor comparante si multiplicarii nelimitate a lumilor interne surse ale localizarii in orice stari realitate.

Luind vazul ca simt exemplar fiecare om primeste informatii video pe care le supune analizei intelective extragind tot felul de regularitati, de repetitii de forme si miscari, tot felul de dependente intre fragmentele obiectule si cinetice observate. Cum ar fi lumea fara aceasta uriasa retea de dependente relationale fenomenale conectate interioare din perspectiva carora fiecare traseu perceptiv de aliniaza intr-o anume pozitie si directie in agregatul multi real, amplificindu-l dar si transformindu-l intr-o masura din ce in ce mai precisa a lumii momentane.

Am putea oare viziona cu adevarat un film daca nu am memora fiecare cadru si am evalua pe urmatoarele prin experienta acumulata de cele anterioare, unificate intr-un bloc interactiv creator de subiect si realitate organizate de subiect. Fara memoria formatoare de variante superpozabile, realul nu este decit un sir fara legatura de stari obiectuale momentane, fara legatura intre ele, care nu au si nu pot avea reprezentare, in lipsa agretatului temporalizat, multi real, singurul mod existential din a carui supra structura ‘intentional operanta’ lumea are forme si coerente momentane si de lunga durata.

Pentru om lumea este o multipla conexiune de dependente, toate par a fi legate unele de altele, orice parte  este legata de alta, nimic nu este izolat nici un amanunt existential nu e lipsit de forta de a influenta si schimba altul.

 Intrebarea daca in realitate exista realmente dependente intre parti, fara subiectul care sa le creeze prin experienta sa ar putea fi rezolvata daca am stii cum este creata lumea ca totalitate, sau macar daca am avea o supra reprezentare globala a structurii si dinamicii planetei noastre, daca am cunoaste formarea, localizarile, intensitatile, duratele si efectele tuturor surselor de energie, a tuturor curentilor termici, mecanici si radianti care actioneaza in fiecare loc si moment, generind intrega anvelopa de realitate planetara din care ca oameni percepem si intelegem cauzal atit de putin.

Dar asemenea analiza de detaliu implica depasirea cu multe ordine de marime a dimensiunii invariantei fenomenale uman accesibile observarii si analizei evolutive, implica deasemeni definirea precisa a strategiilor de unificare optima a tuturor invariantilor pozitionali sau cinetici analizati pentru a obtine adevarata forma a lumii, daca ea exista, implica definirea criteriilor relational integrante prin intermediul carora generam supra reprezentare corecta a lumii noastre.

Dar chiar si avind acces la intreaga informatia a totalitatii structurii si dinamicii planetare, nu putem afirma ca ceace posedam este ‘realitatea insasi cu autentice dependente dinamice intre parti si nu realitatea noastra, efect al suprapunerii unor realitati produse de cunoasterea si ignoranta noastra , fara vreo legatura cu sursele mesajelor de realitate primite si reprezentate personalizat.

Orice afirmatie despre aspectul realitatii fara subiectul creator de aspect, este imposibila, despre ceva fara cineva care sa identifice acel ceva, nu se poate afirma nimic.

 Daca am putea cumva supra percepe pina la un anume detaliu totalitatea partilor planetei noastre, daca am mai percepe si separa, apoi corela si analiza cauzal toate eliberarile de energie, toate efectele lor asupra tuturor poartilor observate si am putea cumva evalua unitar aceste efecte tot nu am putea vorbi despre o posibila identificare de dependente autentic fenomenale intre reprezentarile de realitate, neadaugate de practica umana. Este imposibil sa argumentam existenta unei analize relationale evaluante optime, stabilizante de dependente autentice, unice, fata de care altele nu au relevanta, sau poseda o relevanta inferioara evaluant.

 Apar obstacole conceptuale irezolvabile cu privire la ceace alegem cu prioritate sa observam si corelam, la nivelul minimal, mediu sau macroscopic de detaliu forma, miscare sau de detaliu proprietate, insasi definirea proprietatii si interactivitatii creatoare de dependente provocind dificultati separante si descriptive greu de depasit.

Oamenii dovedesc prin diversitatea evaluarilor de moduri realitate si variatatea diferentierilor relationale propuse inexistenta unor criterii unitare de separare a invariantelor fenomenale dupa proprietati si dependente optime si mai ales inexistenta unor strategii analizante de relatii unitare intre evenimente.

Problema punctului de vedere optim asupra strategiei analitice separante de dependente relationale in realitate este irezolvabila, de fapt nu poate exista un unic mod evaluant, din perspectiva omului, care isi schimba strategiile cognitive continuu, pe masura ce se acumuleaza experienta interpretanta cauzal.

Daca omul ar putea fi macar creatorul sistemului planetar ar cunoaste pina la detaliu fiecare fragment obiectual, energetic si toate dependentele fenomenale ale fiecarui corp ceresc, el fiind autorul intregului mecanism, dar ca spectatori implicati in jocul realitatii o intelegem-realizam, dintr-un punct de vedere, iar realitatea  nu exista fara aceste puncte de vedere, asa cum nu exista spectacol fara spectatori.

Dar pamintul inca nu este o unealta umana si nu stim daca va fi vreodata, dar si daca va deveni, nu va fi unealta unui singur individ, astfel ca nici un om nu va putea configura intreaga retea de dependente intre partile si intre toate evenimentele de la suprafata, fara a mai discuta de analiza relationala a structurii interne, mult mai putin accesibila observarii si unificarii functional cauzale.

Este coerent sa afirmam ca lumea fara subiect percepator nu are nici structura nici dependente intre parti, nu este caracterizabila in nici un fel, iar realitatea fara subiect este o imposibilitate, ceva similar cu afirmatie individului fara personalitate.

Daca nu ar exista o memorie de pastrare a starilor recunoscute, dar nu am poseda un algoritm identificator si unificator pe criterii personalizate de similitudine si deosebire, a tuturor tipurilor de invarianti, nu s-ar agrega modulul lume in obscurul agregat subiect, si ce ar mai putea fi spus in absenta celui care percepe, reprezinta si afirma existenta.

Nu discutam cum am putea construi o reprezentare de tip uman a realitatii in modul functional al unui algoritm de recunoastere a formelor si miscarilor, dar se poate spune ca indiferent de starea reprezentare, specifica fiintelor, daca am dispune de proceduri de recunoastere statica, dinamica si relationala ale spatiului fenomenal, dupa anumite metode, predefinite de analiza, am putea introduce criterii de separare pina la orice detaliu observabil distinct, a unei variatati de invariante si am putea stabili moduri de analiza a schimbarii formei frontierelor si pozitiilor prin care am putea izola niste dependente relationale stabile.

 Dar toate functiile identificante de invarianta forma sau analizante de miscare si corelare intre miscari, implica prezenta memoriei, spatiu al pastrarii intregii traiectorii identificante de serie de stari forma si schimbare pe care il parcurge un sistem informational dotat cu proprietatea recunoasterii invariantilor fenomenali.

Fara memorie nu este posibila desprinderea identificatorului de stare identificata, nu este posibila supra punerea mai multor stari de recunoastere si stabilirea unor similitudini sau deosebiri intre invariantele obiectuale sau cinetice recunoscute.

Memoria invie realitatea, o face sa se miste, ea detecteaza schimbarea, ea da tridimensionalitatea reprezentarii statice si cvadri dimensiunea temporalizarii tablourilor de realitate, in interiorul carora se pot stabili nenumarate dependente intre starile percepute.

 Suprapunerea seriilor de stari reale memorate peste reprezentarea de real fenomenal caracterizeaza procesul formator de existenta rala separata in limbaj si conditioneaza optiunile de situare ale individului in reprezentare. Omul nu se poate pozitiona in realitate fara actiune transformanta, observind pur si simplu, doar privind ceace il inconjoara. Nu stim ca lucrurile se pot schimba fara a aplica actiuni asupora lor, nu intelegem ‘ca miscare’, nici o miscare observata, daca nu experimentam propriile declansari de miscari gest, in spatiul actiunii, realizind noi configuratii de realitate.

Toate actiunile noastre creaza structuri morfo functionale distincte, iar o functie este o dependenta dinamica caracterizabila in termenii de forma si relatie.

 Conceptul de realtie intre doua stari de invarianta fenomenala este foarte subtil, greu de descris si inca mai greu de generalizat, exista o multime de criterii relationale si fiecare poseda propria particularitate de identificare stabila.

In lumea umana numai pe baza experientei am putea defini o diferentiere a modurilor relationale, dar dificultatea provine din interactiunea si dependenta relatiilor, care duce la conditionari intre modurile relationale. In nenumarate situatii in interiorul unei relatii considerate mai simple se dezvolta relatii mai nuantate , spre exemplu intr-o relatie pozitionala de situare a doua persoane, pot fi declansate relatii intelective sau afective, incomparabil mai greu de separat informational, decit relatia spatiala, astfel incit ordonarile relationale dupa criterii de simplitate a caracteristicii dependentelor sunt numai contextuale, relative.

Enumarm citeva tipuri de relatii:

1-Relatia pozitionala intre forme in rapaos. Ea implica stabilirea unui cadru referential fenomenal, anume ‘spatiul tridimensional’ in interiorul caruia se face explicitarea starilor forma si pozitiei si definirea relatiei statice intre pozitii ale invariantului forma.

2-Relatia dinamica intre miscari. Implica realizarea recunoasterii miscarilor, a recunoasterii simultane a mai multor miscari, a memorarii lor, a supra punerii lor si a analizei corelarii intre miscari simultane sau succesive, comparate de algoritmi specializati.

3-Relatia intre relatii, fie ele statice sau dinamice, sau relatia intelectiva, de ordin superior.

Relatia de ordin superior espe realizabila numai in limbaj, odata cu formarea semnificatiilor si descrierilor de stare ale reprezentarilor de realitate. Odata cu descierea detaliata a starilor pozitionale statice sau particularitatii miscarilor identificabile si memorate de sistem apar ierarhii relationale investigabile si separabile lingvistic.

Geneza spatiului lingvistic extinde nelimitat formarea de relatii si ierarhii relationale intre partile realitatii, asamblind, ordonind si unificind tablouri de realitate, dupa anumite criterii relationale, exemplu dupa relatii pozitionale, dupa relatii cinetice, dupa relatii intre familii de relatii statice sau dinamice si asa mai departe.

4-Relatii lingvistice intre cuvintele creatoare de descrieri de relatii in spatiul reprezentarilor realitatii. In limbaj avem cel putin doua relatii identificabile intre cuvinte, anume relatia sintactica, pozitionala, de vecinatate intre cuvinte si relatia semantica, relatia ‘semnificanta’ prin care unele semnificatii izolate ale cuvintelor se modifica intre anume limite prin diferite vecinatati semnificante, prin influente contextuale, creatoare de dependente semnificante in diverse descrieri de realitate.

5-Am mai putea vorbi de relatia metaintelectiva intre diferite relatii intelectivr, create in spatiul descrierilor in limbaj. Relatia meta intelectiva este o ampla corelare intre semnificatiile mai multor cuvinte sau descrieri de stare continind blocuri de invariante fenomenale relationate diferit evaluate  si analizate comparant, prin diferite retele relational evaluante.

Relatia intelectiva pe care am mai putea-o numi si ‘relatie generatoare si comparanta de semnificatii’  poate analiza, diferentia sau uifica relatii lingvistice contextuale, ea creaza agregate conceptuale unificate structural relational, ea permite constructia de configuratii multiobiectuale si multirelationale statico-dinamice de tipul uneltelor umane cu diferite proprietatii interactive.

6-Relatia cauzala, este unificarea si generalizarea unui ansamblu de relatii intelective, prin care se unifica dinamic si interactiv fenomenalitatea, derivind orice relatie statica, dinamica, si orice proprietate obiectuala si relationala dintr-un set finit de modiuri relationale fundamentale, tratate ca sursa a tuturor celorlalte, observate sau create prin experiment.

6- Relatia evaluanta si valorizata de mod realitate.

Este cea mai nuantata si greu de surprins functional relatie ca modalitate discriminanta de stari pe criterii valorizante.

Omul traieste in interioprul unei enorme retele evaluante si valorizante de stari ale reprezentarii, actiunii, limbajului si intelectivitatii, aceste retele evaluante se modifica continuu prin presiunea perturbanta a altor criterii relationale, din cele enumerate anterior. A stabili criterii evaluante este dificil, iar a crea ierarhii stabile, univoce, de criterii evaluante este probabil imposibil. Se pot genera stari evaluante axiomtizante, derivate din criterii, formale, prestabilite de diferentiere relationala, dar nu exista sau nu credem ca sunt plauzibile criterii prioritare de evaluare-valorizare, criterii absolute, de definire a valorii. In spatiul modurilor valorii umane sunt active, relativ definite, stabile si eficiente local, valorizari momentane, zonale, contextuale, modificabile cind volumul de actiune si cunoastere accesibil unui individ sau colectivitati se schimba.

7-Relatia afectiva, cea mai subtila si greu analizabila ca mecanism generativ proprietate, din spatiul social al definirii si utilizarii relatiilor inter umane. Relatia afectiva se creaza intre indivizi, ea nu caracterizeaza dependentele realitatii ci ale subiectivitatii, valorizate maximal, si valorizanta de realitate.

Despre relatia afectiva se compun nenumarate opere de arta, dar nu putem spune ceva relevant despre felul in care se formeaza si opereaza ea in individ. Necunoscindu-i procesele generative, nu ii putem atribui o caracteristica functionala, dar afectivitatea este cea mai importanta calitate umana, afectivitatea este superioara intelectivitatii si ratiunii, in sensul ca nu ratiunea conduce intelectivitatea ci invers, emotia conditioneaza directia, continutul si calitatea gindirii. Deasemeni fara gradientii afectivi forta ratiunii si creativitatii umane nu este activata, orientata catre un anume scop interactiv si valorificta, nu produce permanentul spor de cunoastere. Adevarata calitatea afectivitatii este functia optim valorizanta a personalitatii umane constiente de sine si de lumea sa.

Citeva predicate ale realitatii

Ca exemple de retele multi relationale aplicate realitatii sescriem sumar doua metactiuni de tip predicat generalizat formate lingvistic

1-Am putea aloca procedurii de descriere in limbaj a identificarilor starilor perceptiei un predicat generalizat, anume predicatul ‘vorbesc’.

3- Predicatul interpretarii mesajului lingvistic vorbit este ‘inteleg’.

Aceste doua predicate asigura in ipoteza noastra constientizarea minimala a subiectului si permit formarea atribuirilor in limbaj a ‘existentei realitatii’.

Structura formatoare de descrieri a predicatului ‘vorbesc’.

In analiza sumara a modului de formare a cuvintelor si constientizarii generarii mesajelor lingvistice specifica predicatului ‘vorbesc’, sugeram urmatoarele proceduri :

1-Algoritmul recunoasterii si unificarii invariantilor video, el dezvolta cu fiecare noua recunoastere o noua microactiune caracterizabila prin predicatul ‘vad’.

2-Programul de atribuire a starilor percepute la agregatul unificat, el asigura constientizari minimale ale identificarilor realitatii.

Agregatul temporalizat al recunoasterilor reprezentarilor si al atribuirilor de recunoasteri defineste ‘structura informational-fenomenala a ‘a subiectului percepator’, la care se raporteaza toate atribuirile de identificari de realitate, fie ele observatii fara actiune sau actiuni si observari de actiuni proprii subiectului.

3-Programul lingvistic generator de descrieri de stare si atribuire a existentei in spatiul video.

4-Un program de identificare si unificare a tuturor descrierilor de stare in limbaj, tratate ca ‘obiecte lingvistice’, diferite de cele perceptuale, cu o invarianta semnificanta, inglobind familii de invariante ale reprezentarilor. Unificarea descrierilor de stare creaza spatiul lingvistic, unde sunt unificate si pozitionate relational semnificant toate mesajele lingvistice formatoare de realitate.

 5-O procedura de atribuire a apartenentei unui mesaj lingvistic specific la blocul de invarianta lingvistica. Ea dezvolta constientizarea minimala a atribuirilor de realitate si se expliciteaza printr-o declaratie de tipul: ‘exista  obiectul sau relatia, sau proprietatea…’

6-O procedura de identificare a identificarii atribuirii care determina constientizarea atribuirii. Ea pune baza unei constientizari de constientizare de tipul: ‘exista recunoasterea atribuirii descrierii…’ , sau echivalent: ‘exista constientizarea atribuirii descrierii…’.

7-O procedura de unificare a constientizarilor atribuirilor lingvistice, prin ea se formeaza nucleul tuturor constientizarilor de atribuiri lingvistice, baza a constientizarilor de constientizari particulare in spatiul limbajului.

😯 procedura de atribuire a unei constientizari lingvistice prticulare la blocul de invarianta al tuturor declaratiilor de constientizari, aceasta atribuire va crea o constientizare a unei constientizarii descriptive specifice, proprie starii operationale a predicatului ‘vorbesc’.

9-Am putea adauga o procedura de unificare a tuturor constientizarilor lingvistice constientizate, ea va unifica constientizarile de rangul doi, dar aceasta unificare nu va fi ea insasi detectata ca supra invariant constizant unificat in spatiul semnificant al predicatului ‘virbesc’, aceasta functie supra constientizanta de intreg subiectul va fi activa in urmatorul predicat ‘inteleg’.

Predicatul ‘vorbesc’ nu identifica si constientizeaza decit constientizari de constientizari minimale.

Preedicatul ‘inteleg’

Se poate spune ca predicatul ‘vorbesc’ realizeaza numai constientizarea continutului mesajului nu si pe ‘formatorul mesajului’, cu atit mai putin pe primitorul si interpretorul mesajului.

Pentru a realiza extensia constientizarii asupra ‘vorbitorului ‘ vom introduce si comenta sumar ultimul predicat lingvistic discutat, anume predicatul ‘inteleg’ , el detecteaza si constientizeaza o primire-interpretare de mesaj particular si atribuie constientizarea ei unui nou bloc de invarianta lingvistica compus din multimea mesajelor unificate si constientizate.

Iata o descriere compacta a structurii operationale propuse pentru predicatul ‘inteleg’:

1-Programul recunoasterii invariantei video

2-Programul formarii blocului de invarianta a reprezentarilor,

3-Programul generarii si unificarii mesajelor lingvistice, creator al spatiului lingvistic,

4-Algoritmul de atribuire a unei stari lingvistice spatiului lingvistic unificat impreuna cu constientizarea ei, apartinind predicatului ‘vorbesc’.

5-Un program de interpretare al mesajelor, creator al intelegerii unei descrieri de stare,

6-Un algoritm de unificare a tuturor intelegerilor mesajelor formator al spatiului interpretarii spatiului lingvistic. 

Stabilirea semnificatiei unei interpretari se face in predicatul intelegerii prin reconversia unei descrieri de mesaj in invarianta a reprezentarii, pentru a echivala mesajul inteles cu mesajul original al reprezentarii.

 In spatiul lingvistic al predicatului ‘inteleg’ exista mesaje cu reprezentare si mesaje fara reprezentare, spre exemplu atribuirile de mesaj  nu au reprezentare explicita, ele sunt constientizari de descrieri de stari sau actiuni reprezentabile .

7-O atribuire de intelegere particulara a unui mesaj, la spatiul unificat al intelegerilor, ea constientizeza intelegerea unui mesaj. Dat fiind ca in predicatul intelegerii fiecare interpretare se face pe baza unificarii spatiului lingvistic al tuturor mesajelor vorbite, numai astfel fiind posibila alocarea de semnificatii cuvintelor ‘intelese’, inseamna ca acest predicat identifica unitar toate mesajele vorbite, adica identifica invarianta lingvistica unificata a subiectului vorbitor.

Prin ‘intelegere’ subiectul are acces la unificarile lingvistice ale altor subiecti, specifice predicatului ‘vorbesc’, el primeste invarianta video si lingvistica a partenerilor de dialog, sursa a unei multitudini de personalizari ale realitatii, create din diferite perspective descriptiv interactive.

😯 procedura de declarare a existentei unei intelegeri prin care se constientizeaza o intelegere de mesaj.

9-Un program de unificare a tuturor constientizarilor de atribuiri de intelegeri. Aceasta unificare a constientizarilor intelegerilor de mesaje formeaza personalizarea subiectului interpretor, nou invariant informational capabil sa vorbeasca si inteleaga, adica sa genezeze relatii asupra reprezentarilor si sa identifice alocarea de retele relationale realitatii.

19-Un program de unificare a procedurilor anterioare genarator al personalitatii subiectului care ‘intelege’.

 In interiorul acestei unificari de moduri de procesare fiecare actiune este constientizata specific prin raportare la ceace am putea numi ‘personalizare constienta a subiectului’, alcatuita din totalitatea atribuirilor si identificarilor de atribuiri de actiuni , creatoare ale constientizarilor de atribuiri de moduri realitate.

 Blocul de unificare globala a constientizarilor pe care il putem numi ‘agregat lingvistic interpretant constientizat’ este baza constientizarii intregului subiect posedind functia intelegerii, pe care nu o mai prezentam. In unificarea tuturor procedurilor prezentate se dezvolta o ierarhie de formari de descrieri si atribuiri de descrieri de realitate, deasemeni o ierarhie de intelegeri si atribuiri de intelegeri de descrieri, in asa fel ca subiectul sa circule ‘constient’ din orice zona catre orice zona perceptuala, lingvistica si interpretanta lingvistic, pe diferite traiectorii relationale zonale sau generalizante de relatie.

Daca sistemul va poseda o procedura de identificare in bloc a acestui agregat si atribuire ca intreg propriei dimensiuni interactive, se va realiza identificarea starii de intelegere de catre un subiect superior pa care nu il mai analizam.

 O agregare lingvistic interpretanta constientizata sintetizabila pe un sistem informational este deocamdata o posibilitate imaginata, dar nu e nici un motiv sa nu fie realizata cit de curind. Imediat ce se va realiza o atribuire de semnificatii si de extragere a acestor atribuiri semnificante se va dispune de un limbaj similar celui uman, iar constientizarile de formarisi intelegeri de mesaje va deriva din abilitatea unificarii unor ierarhizari relationale intre dependentele sensurilor mesajelor formate si intelese.

Prezentam succint seria  procedurilor formatoare pentru predicatul inteleg:

1-Operatorul de recunoastere a formelor video.

2-Operatorul de unificare a starilor perceptiei, creatorul nucleului de invarianta al reprezentarilor realitatii.

3-Operatorul lingvistic al generarii mesajelor.

4-Operatorul de unificare a mesajelor lingvistice, dezvoltind spatiul lingvistic, nucleul constientizarii atribuirii mesajelor particulare.

5-Operatorul de atribuire a unei descrieri blocului unificat al mesajelor vorbite, modul constientizarii predicatului ‘vorbesc’.

6-Operatorul de interpretare a descrierilor de stare.

7-Operatorul unificarii interpretarilor.

8-Operatorul atribuirii unei intelegeri, formatorul constientizarii interpretarilor particulare.

9-Operatorul de unificare al tuturor constientizarilor interpretarilor, creatorul subiectului care intelege.

 El creaza dubla constienta a oricarei interpretari particulare si prin autorecunoastere dezvolta identificarea subiectului posedind predicatul generalizat ‘inteleg’.

Este de inteles ca aceasta retea minimala de blocuri de operare are in realitate o structura informationala extrem de elaborata, multiierarhizata functional, in interiorul careia opereaza coroborat mai multe proceduri de recunoastere a invariantei video, de constructie a sensurilor cuvintelor, deasemeni programe de asamblare a diferitelor descrieri de stare si moduri atribuitoare de descrieri si intelegeri.

 Constientizarea implica o retea multinivelara de procesari si dependente functionale intre ele, care cu siguranta va fi cindva realizata efectiv.

 Alcatuirea unei constientizari de constientizare implica urmatorul ciclu:

1-Programul identificarii unor actiuni,

2-Programul unificarii lor,

3-Programul descrierii in limbaj a blocului de actiuni unificate

5-Procedura de unificare a descrierilor.

6-Procedura de recunoastere a apartenentei unei descrieri la blocul lor unificat si atribuire a descrierii.

 Acesta dezvolta o stare de prima constientizare particulara.

7-Programul unificarii constientizarilor de atribuiri de descrieri de realitate.

8-Programul identificarii apartenentei unei constientizari particulare la blocul constientizarilor.

9-Eventual un program recursiv de unificare a constientizarilor de constientizari si asa mai departe , asigurind orice constientizare de constientizare.

Constientizarea altei constientizari are sens numai daca se introduc noi metapredicate generalizate, superioare predicatului ‘inteleg’, capabile sa genereze si relationeze moduri intelective asamblare si interpretoare de moduri intelective, formatoare de retele de relatii intre obiecte, miscari, actiuni si proprietati.

Grade de generalitate a constientizarii si atribuirii existentei.

Fiecare caz de constientizare a identificarii unei stari reale sau a formarii in intelegerii mesajelor lingvistice are acel grad de generalitate a atribuirii existentei pe care il cere mecanismul de identificare, unificare si atribuirea la unificarea specifica a invariantului fenomenal sau lingvistic descris drept real.

 Atribuirea existentei in spatiul perceptiei este asamblata prin de constructia agregatului temporalizarii si atribuirii acestuia a fiecarui obiect sau proprietate separata. Existenta lingvistica are doua aspecte, ‘exista mesaje’ si ‘exista intelegeri de mesaje’, prima existenta lingvistica rezultind din atribuiri de descrieri de stare spatiului lingvistic al descrierilor, a doua existenta a intelegerii mesajelor fiind creata prin identificarea apartenentei unei intelegeri de mesaj spatiului unificarii intelegerilor mesajelor.

Prin temporalizare fiecare obiect se individualizeaza static, dinamic si relational, alocindui-se ca supra invariant caracterizant multimea perspectivelor de frontiera percepute, multimea relatiilor pozitionale in care este observat si multimea proprie de miscari si dependente dinamice, astfel obiectul nu mai are simpla invarianta a formei, fiecare obiect poseda o multipla invarianta a frontierei, a vecinatatilor de pozitie, miscarilor proprii si vecinatatilor statice si dinamice observate sau activate de subiect si care reunite formeaza familii de invarianta obiectuala statico-dinamic- relationale, surse ale biografiei ‘comportamentului fiecarei forme’ in toate tablourile de realitate unde este recunoscuta.

Descrierea acestor module dinamice bogate in detalii, dar ierarhizate, ordonate relational dupa densitatea detaliilor si complexitatea algoritmilor de separare a fiecarei invariante obiectuale sau relational interactive, cere un limbaj descriptiv flexibil si bogat in sensuri, cu o multime de diferentieri semnificante pentru fiecare cuvint pentru a putea surprinde cit mai complet contextul situational specific incare este identificat fiecare obiect la un moment dat.

 Cuvintele sunt asociate la familii de forme-miscari-relatii, ele nu echivaleaza invarianti statici sau dinamici izolati, daca am lega spre exemplu fiecare imagine de forma perceputa cu un cuvint distinct, am obtine un numar enorm si incontrolabil semnificant de cuvinte apte sa descrie numai contexte unicat, iar comunicarea ar fi imposibila.

Semnificatiile cuvintelor pun impreuna in clase de invariante fenomenale, familii de obiecte, de relatii statice sau intercinetice, comprimind si unificind invariantele locale, economisind spatiul lingvistic al descrierilor reprezentarilor si asigurind echivalenta in limbaj intre familii de invariante simultan diferite si similare, separate prin multimi de trasaturi individualizante esentiale.

Temporalizarea spatiului limbajului in predicatul ‘inteleg’

O prima diferentiere si unificare a sensurilor si ‘atribuirii existentei mesajelor lingvistice’, se face in spatiul predicatului ‘inteleg’, aici descrierile diferentiate prin interpretare si atribuite sistematic subiectului lingvistic sunt obiectele carora li  se aloca existenta.

Intelegerea diferentiaza continuturi si le ordoneaza in spatiul intelegerii dupa semnificatii, ierarhizeaza desrierile dupa importanta pentru subiect generind o unificare si temporalizare a spatiului lingvistic. Prin unificarea ordonata a intelegerilor de mesaje, dupa continut si dependente intre continuturi apare temporalizarea intelegerii mesajelor, nou spatiu de realitate lingvistica in care subiectul poate circula liber pe diferite trasee descriptoare de realitate temporalizata.

Odata cu temporalizarea limbajului se creaza doua temporalizari paralele, una a realitatii reprezentate si alta a descrierilor de reprezentari sau actiuni ale subiectilor si devine accesibila o analiza relationala intre doua spatii obiectual relational distincte , spatiul reprezentarilor unificate si spatiul descrierii reprezentari si actiuni unificate. Prin comparare intre continuturile celor doua temporalizari este identificata corespondenta intre diferiti invarianti fenomenali si lingvistici, sursa a identificarii diferitelor regularitati descriptive corespunzind diferitelor regularitatii de invarianta fenomenala. Prin compararea celor doua temporalizari se identifica anumite pozitii sau miscari repetate si se cuantifica relational static si dinamic temporalizarea fenomenala, prin separarea de proprietati comune ale formelor si miscarilor, criteriu al generalizarii caracteristicilor de invarianta, ele insele unificate in familii de regularitati.

 Organizarea si temporalizarea lingvistica a spatiului intelegerii dezvolta constientizarile descrierilor de stare intelese si pune baza nucleului ‘personalitatii subiectului lingvistic al intelegerii’ compus din toate mesajele primite si intelese.

Complexitatea modulelor de invarianta lingvistica creste enorm in interiorul predicatului ‘inteleg’ unde sunt identificabile atit descrieri de stare nuantate care surprind invarianta relational dinamica a familiilor de invariante ale reprezentarilor, cit si relatii intre descrieri de stare, creatoare de ordonari ale spatiului intelegerii dupa continuturi si relatii intre continuturi de mesaj.

Descrierea realitatii si intelegerea descrierilor permite atribuirea ‘existentei de intelegeri’ in spatiul ‘intelegerii’, performanta care duce la unificari de spatii lingvistice ale diferitilor ‘vorbitori si asigura individualizarea acestora dupa descrierile formate.

Cel care ‘intelege’ identifica si atribuie constient fiecare descriere de satre interpretata celui care a asamblat descrierea, individualizind subiectii dupa mesajele emise si dezvoltind variante de ierarhizare ale subiectilor dupa continutul mesajelor comunicate. Astfel am putea spune a apare a treia si cea mai complicta temporalizare, temporalizarea spatiului lingvistic al subiectilor, retea lingvisitc semnificanta multisubiectuala care pune impreuna si ii relationeaza interpretant pe toti subiectii identificabili si separabili descriptiv de fiecare subiect. Dar asa cum exista atitea temporalizari ale reprezentarii sau ale intelegerii mesajelor citi subiecti exista, sunt si atitea temporalizari de subiecti lingvistici distincte, citi subiecti matur lingvistic functioneaza la un moment dat. Temporalizarile lingvisitce multisubiectuale ar putea fi numite ‘temporalizari socializate’ continind interactiunile lingvistice intre subiecti, din perspectiva altor subiecti, baze ale socializarii informatiei, ale schimbului sistermatic de mesaje si interpretari de mesaje.

Rolul socializarii lingvistice in formarea individualizarii umane intelective, performante investigant si cognitiv este decisiv si nu are nevoie de comentarii.

-Moduri calitative ale existentei

Introducerea interpretarii ne permite sa introducem asamblarea si localizarea lingvistica relativ precisa a diferitelor tipuri de invarianti fenomenali si lingvistici si sa le diferentiem continutul si particularitatea de existanta, prin descrieri de existente distincte.

 Majoritatea mesajelor din limbajul natural sint descrieri de evenimente particulare, de situare in actiune, si de transfer de eveniment sau actiune catre alti subiecti, prinsi in reteaua socializata a unificariidescrierilor mai multor subiexti.

Predicatele ‘vorbesc’ si inteleg’ asigura doar o minima constientizare, departe de cea umana, ele realizeaza configurarea minimala a constientei subiectului, prin atribuirea diferitelor invarianti perceputi sau mesaje, temporalizarilor obiectuale sau lingvistice corespondente, derivate din unificarea claselor de forme, relatii, miscari, actiuni elementare sau mesaje intelese si atribuirea unei actiuni sau descrieri de stare acestor blocuri  de familii unificante.

 Omul poseda performanta constientizarii oricarui continut lingvistic, fapt care ii permite sa se desprinda de fiecare din starile sale interpretante si sa isi atribuie sau sa atribuie altui subiect orice act atribuitor de mod existential.

 Scopul actiunii lingvistice este sa manipuleze intii individul si abia prin el obiectul real , orientindu-l catre o anume constientizare de intentie-actiune, urmate de formarea actiunii intii in limbaj si apoi declansarea actiunii in lumea fenomenala. Limbajul creaza si exploreaza permanent fenomenalitatea sunbtila si complexa a ‘indivizilor lingvistici temporalizati’, cum am putea denumii subiectii identificatori de regularitati invariante in spatiile limbajului temporalizat.

 Manipularea subiectului in limbaj asigura o separare neta si sistematica a caracteristicii de invarianta a individului dupa setul de operatori activati la un moment dat. Omul poseda operatori gest prin care actioneaza asupta realitatii si operatori lingvistici prin care se configureaza pe sine gestual si lingvisitc, iar identificarea diferentelor de mod operant creaza individualizari gestuale si individualizari lingvistice, acestea din urma separabile in subiecti care vorbesc si subiecti care vorbesc si inteleg. Diferentieri pe clase de operatori gestuali si lingvistici creaza ierarhii de subiecti dupa performantele operatorilor configuranti de realitate sau de individ particular, explicitate la un moment dat intr-o anume realitate.

Limbajul dezvolta citeva varietati existentiale :

1-Existenta specifica, concreta, reprezentata distinct, definita prin : ‘exista obiectul, relatia A…’.

2-Existenta lingvistica definita prin ‘exista cuvintul, sensul C…’

3-Existenta multipla, obiectuala sau lingvistica descrisa prin: ‘ exista obiectele, cuvintele, intelesurile…’.

4-Existente de existente simplu sau multiple descrise  prin: ‘exista o identificare de existenta de obiect sau cuvint: ‘exista afirmatiile, exista A sau B, exista A si B, etc.

5-Existenta relationala, statica sau dinamica: ‘A este legat intr-un anume fel de B’.

6-Existenta in dependenta uni sau bilaterala: ‘A depinde de B, sau A depinde de B si B depinde de A’.

7-Existenta in spatiu ‘ceva este aici, acolo,… in locul acesta, acela…’.

8-Existenta in timp ‘Exista acum , atunci, in momentul…’.

9-Existenta calitativa, intensionala, fara specificare: ‘Este asa, este in felul…,este atit de …, etc..’

10-Existenta cauzala particulara, modalitate mai abstracta a atribuirii realtiilor intre existente in forma : ‘Exista starea A datorita starii B’.

11-Existenta ipotetica si ipotetic conditionata: ‘Este posibila starea A…’; Este posibil A daca este B’.

12-Existenta probabilizata: ‘Starea A este posibila intre limitele…’

13-Existenta argumentata ‘Exista A din motivele…’

14-Existenta conditionata strict ‘A exista numai daca exista B…’ 

15-Existenta autonoma in spatiul reprezentarii realitatii sub forma: ‘Exista starea A independent de orice alta existenta reprezentata sau gindita…’.  

16-Existenta absoluta independenta de reprezentare sau intelect, de tipul ‘exista A independent de subiect si reperezentarile sale sau de constructiile sale conceptuale de realitati’.

 Existenta absoluta este o presupozitie de existenta de tip metafizic, nonperceptibila nemijlocit, non argumemtabila ca necesara, non cognoscibila, non derivabila cauzal din realitatea cunoscuta, dar folosita in diferite discursuri metaevaluante. Existenta absoluta se mai defineste si ca ‘existenta in sine’.

Am putea trata modurile existentiale enumerate si oricare altele care mai pot separate drept efecte ale aplicarii unor operatori lingvistici starilor de recunoastere de stare obiect, stare relationala, stare situare, conditionare, probabilizare, etc si atribuirilor de recunoastere de existenta, descrise in limbaj si interpretatae

Spre exemplu existenta in spatiu ar fi izolata de un operator de pozitionare relationala statica sau dinamica intr-un tablou sau sir temporalizat de tablouri fenomenale reprezentate.

 Existenta in timp ar fi efectul ‘pozitionarii in succesiune’ a momentelor identificarii evenimentelor primite si reprezentate, unificate in temporalizarea fenomenala.

Putem imagina un vector temporal calitativ, efect al unei identificari de vecinatati in succesiunea perceptiei si un vector cantitativ care defineste o ‘masura a distantei intervalelor de succesiune’, in raport cu un eveniment origine. Prin raportare cantitativa la o stare origine se atribuie oricarui eveniment o coordonata temporala numerica, bine determinata. Cautarea si localizarea temporala cantitativa genereaza ceace am putea numi ‘operator temporal cunatificant de situare’, care determina localizarea precisa a unui segment de invarianta fenomenala intr-un sir  care il contine.

Pentru fiecare mod existential se poate construi un operator specific de identificare, explicitare, corelare si atribuire de existenta compatibil cu tipul de varietate existentiala identificat si dclarat. Multimea operatorilor ‘de specificitate existentiala’ se poate reconstitui generalizat, formal, intr-un spatiu operational abstract, de tip logico lingvistic, analizant de relatii si proprietati relationale, indiferent de forma obiectelor, astfel apar tehicile conceptuale, argumentative, demonstrante de moduri existentiale.

 Operatorii logici unifica invariantele relationale concrete si  creaza baza unui asamblaj lingvistic logico- inferential, argumentativ, configurant de stare fenomenala sau lingvistica, peste multimea seriilor perceptuale.

 Probabil modurile existentiale, atitea cite poate discrimina un subiect reprezentant de realitate si formator-interpretor de mesaj lingvistic dau masura potentialului sau cognitiv specific peste un grup de spatii fenomenale sau  lingvistice logic-asamblabile, in care este el scufundat existential si interactiv. Evident se pot identifica o varietate de moduri ale existentei, nu epuizam prin cele enumerate variantele discriminarii si atribuirii existentelor. In spatiul atribuirii de existente se poate selecta o prima retea de moduri existentiale fundamentale, concrete sau abstract lingvistice, care sa le determine si justifice cauzal pe toate celelalte, dar asemenea ierarhizari de retele existentiale si relational existentiale cunoastem numai in experienta umana.

Vom discuta citeva moduri de existenta

-Existenta obiectiva

In spatiul conceptual se disting doua moduri existentiale prioritare, anume ‘existenta obiectiva’ considerata independenta de subiect, si existenta subiectiva, existenta explicitata in reprezentare, descrisa in limbaj, personalizata, determinata de parametrii perceptuali, afectivi si intelectivi ai subiectului.

Realitatea obiectiva este exterioara subiectului si autonoma, adica continua sa fie si cind este si cind nu este perceputa sau gindita.

Este oare coerenta ipoteza ‘existentei exterioare, obiective’ a unei realitatii ‘independenta de subiect’, detectabila senzorial si interpretabila conceptual?

 La intrebare nu se poate raspunde univoc, au fost si cu siguranta vor mai fi diferite puncte de vedere fiecare argumentabil dintr-o perspectiva evaluanta distincta. Ca oameni primim lumea prin cinci simturi, dar principala reprezentare a lumii o ofera vazul, creatorul imaginii tridimensionale a realitatii. Imaginea este principalul furnizor de realitate, in ea lumea se diferentiaza in obiecte, relatii si miscari, are continut si isi schimba continutul.

Ceace caracterizeaza imaginea este aparenta exterioritatii, lumea  vazuta ne inconjoara si ne situeaza ‘in interiorul ei’ iar privirea in orice directie ar fi orientata observa parti din realitate.

Proprietatea ‘exterioritatii vizuale a realitatii’, ii da ‘obiectivitate’, necesitate si prezenta, ii daruie ‘independeta’ de percepator.

Ceace se ‘obiectiveaza’ prin forme, proprietati si dinamica in atitea feluri diferite, inglobind subiectul, nu pare plauzibil a proveni cumva din subiect, nu poate fi ‘creat sau conditionat existential’ de subiect. Autonomia provine si din difernta continua intre ceace este si ce am dori sa fie realitatea. Vrem intodeuna ca realitatea sa posede anumite obiecte si evenimente dar nu le putem realiza pe toate, iar realizarile implica simultan o actiune sistematica si indelungata asupra formelor si asupra noastra, nu doar o actiune asupra noastra, cum ar trebui sa generam situatii daca am fi autorii realitatii.

Se pot gasi o multime de argumente de bun simt dar inca mai multe furnizate de cunoasterea stintifica care fac maxim de plauzibila presupozitia exterioritatii si autonomiei realitatii fata de de subiect.

Dar odata situati in real apare o imediat o intrebare si ea a fost pusa de milenii, anume in ce fel, prin e actiune proprie, apare forma realitatii in subiect, ce anume face el pentru a isi reprezenta lumea si situa atit de spontan si de firesc in interiorul ei, prizonier ireversibil al momentului si curgerii universale.

De mult timp au fost identificate citeva proprietati ale subiectului care il fac responsabil atit de prezenta cit si de forma lumii anume ‘sursele de realitate’. Avem cinci simturi si fiecare ofera o alta reprezentare, pe baza unui anume cuplaj cu lumea si proces de valorificare a mesajului senzorial. Vazul ofera majoritatea continutului ambiental si asupra lui au fost facute de mult timp ipoteze de sursa a imaginii si de intelegere a procesului formarii imaginii. Daca am percepe natura numai prin vaz, nu am avea deloc motive sa credem ca exista ceva deosebit de imagini, iar lumea ar fi ceva ciudat, greu de controlat si schimbat. Dar simturile se potenteaza si completeaza unele pe altele, ceace nu ofera unul primim prin altele, iar obiectul penta senzorial are maxima amplitudine existentiala si confirma prin reprezentari distincte atit existenta cit si proprietatile, permitind actiuni diferite si diferite confirmari ale autenticitatii si autonomiei realitatii.

Simturile aduc informatii diferite asupra formei obiectuale globale, ele aloca imaginii prin tactilitate proprietatile fizice, altfel inseparabile, ofera duritate, fluenta sau temperatura, ofera greutate, proprietari olfactive si de gust, ele comunica individului masura efortului necesar pentru a schimba aspectul imaginii. Nu ne dam seama din cauza obisnuintei, dar simturile sunt uneori complementare, ceace lipseste unuia, ofera celelalte restabilind  intreaga invarianta a obiectului printr-un singur canal perceptiv si obligandu-ne sa admitem ca nimic nu e mai autentic, mai necesar si mai independent de fiinta noastra decit multimea dinamica a formelor care pare a ne ingloba, a ne contine ca parte in dimensiunea ei enorma, vesnic schimbatoare.

De milenii au fost facute presupuneri asupta relatiei intre obiect si imagine, prima observare accesibila arata ca pentru a vedea este nevoie de ceva deosebit de lucruri, anume este nevoie de ‘mesajul luminos’, fara de care lumea este inca prezenta, dar nu mai e vizibila.

Cind lumea se obiectiveaza atit de intens, de masiv, divers si convingator, cind ea provoaca placere sau suferinta functie de intensitatea cuplajului, cind ea agreseaza umeori subiectul, nu mai ramine nici o indoiala asupra autenticitatii realitatii. Ceva care ne produce disfunctii, ceva care ne poate degrada fizic si functional, ceva care ne poate distruge partial sau in intregime corpul, nu poate fi in nici un caz un produs al imaginatiei, cu conditia sa admitem ca noi insine suntem la fel de reali ca realitatea perceputa, ceace nu e deloc dificil de argumentat. Omul poseda corp fizic si el este considerat responsabil de toate functiile sale, de simturi si reprezentare, de limbaj si gindire si valorizarea lumii si afectivitate, corpul este argumentul principal al obiectivitatii lumii al prioritatii existentei realitatii in raport cu existenta corporala si spirituala.

 Daca ne acordam acelasi statut existential cu al celorlalte obiecte observate, daca corpul nostru este in acelasi fel ‘real si obiectiv’ cum ne par toate celelalte forme, neindoielnic realitatea este externa si obiectiva, independenta de subiect, simturile si gindirea lui.

In ce fel se construieste reprezentarea obiectiva a realitatii? Care este mecanismul intern uman prin care mesajele senzoriale se transforma in forme de erealitate, devin imagini, sunete, mirosuri sau stari tactile, atit de convingatoare ce aforme de realitate.

Formarea reprezentarii este misterul de nepatruns al spiritului uman, intrebare fara raspuns veche de milenii. Cum se creaza forma lumii in fiecare simt, ce anume intra acolo, ce se intimpla in simt, ce se intimpla in zonele specializate din creier unde ajunge si se proceseaza si reprezinta realitatea, iata ce nu cunoastem si nu stim cum ar trebui sa proceda pentru a cunoaste corect si complet.

Omul este numai martorul lumii sale, spectatorul procesului transformarii mesajelor senzoriale in ‘reprezentari ale formelor realitatii’, el nu este observatorul avizat al genezei realitatii in reprezentare, nu este iddentificatorul si cunoscatorul propriei realitati functionale, creatoare a reprezentarii. Omul nu percepe si reprezinta procesul perceperii, al culegerii mesajelor naturale si al formarii reprezentarii. Nici un individ nu ‘vede cum vede’, deasemeni ‘nu vede cum aude, sau nu aude cum vede’, nu reprezeinta prin nici un simt procesul culegerii de informatii si formarii reprezentarii prin alt simt, cu atit mai putin poseda o intelegere conceptuala a proprietatilor sale pereptuale.

 In prezent exista mijloace tehnice de a conecta instrumente de masura cu fasciculele nervoase si a separa- vizualiza frecventele si formele de impuls ale diferitelor semnale create de traductorii perceptivi, deasemeni putem introduce elecrozi in zone ale creierului si separa formele, frecventele si intensitatile mesajelor informationale interne, dar ‘martori in reprezentare’ ai ‘formarii reprezentarii’ inca nu suntem si nu stim cum si daca am putea fi.

Dar am cunoaste noi in totalitate geneza reprezentarii daca spre exemplu am observa si reprezenta video felul in care vedem, daca am asista la formarea starii imagine supra percepind simultan si ‘semnalul radiant obiectiv’ provenit din ‘realitate’ si toate transformatile suferite de acesta in ochi si in zona din creier specializata pentru procesare si formarea starilor imagine?

Intrebarea este si clara si confuza, depinde de unghiul din care o punem.

Daca doar vedem cum vedem, evident nu ‘vom vedea in totalitate’ modul cum reprezentam video natura, pentru ca algorimul creator de reprezentare are cu siguranta un statut existential diferit de efectele functionarii sale, creatoare de starea imagine.

Daca am ‘vedea cum vedem’ ar trebui sa ‘supra vedem-reprezentam continutul operant al procesului formarii imaginii, iar daca am ‘intelege’ in ce fel o anume procedura informationala interpretanta creaza reprezentare, in noi s-ar deschide o noua intrebare asupra structurii procesului intelectiv prin care am observat si clarificat functional procesul formator al reprezentarii video.

Odata dobindit un proces interpretant si clarificant de mecanism generator de functie reprezentanta distincta, apare necesitatea intelegerii mecanismului cunoscator creator de mecanism functional reprezentant de realitate si tot astfel, rezultatul ar fi necesitatea unei serii infinite de reprezentari explicitante ale reprezentarilor, similara recurentei nelimitate a cunoasterilor de cunoasteri, necesare cunoasterii complete a realitatii.

Consecinta ar fi ca pentru a poseda un ultim mecanism al explicarii aparitiei unei reprezentari creatoare de mod realitate ar trebui sa dispunem de un proces ‘formator de ultima reprezentare de reprezentare’, el insusi ‘fara reprezentare’, pentru a nu cere o noua reprezentare care sa expliciteze geneza ultimei reprezentari, ar fi nevoie de o cunoastere ultima, fara nevoia altei cunoasteri, pentru a elucida complet seria proceselor genezei tuturor caracteristicilor de realitate percepute, reprezentate si gindite. In caz contrar am intra si ramine in ciclul nelimitat al necesitatii re reprezentarii oricarei reprezentari de reprezentare si nu am mai termina niciodata procesul cunoasterii formarii reprezentarii.

Problema modului in care ar trebui asamblat un mecanism cognitiv-reprezentant ultim, formator al intelegerii sau supra reprezentarii oricarei proceduri creatoare de stare reprezentare, indiferent de simt si continut, fara aparitia necesitatii uneii sistematice meta reprezentari a supra reprezentari unei reprezentari, este inca nerezolvata.

Dar sa trecem peste dificultatile reprezentarii procesului formarii reprezentarii si sa presupunem ca vedem cum vedem, ca suntem martorii genezei imaginii  ca realitate. Daca am fi in aceasta situatie, cumva am percepe-reprezenta semnalul luminos, am observa toate transformarile sale de frecventa si intensitate suferite in ochi si am urmarii patrunderea semnalului video intern in zona creierului unde se creaza formele imagine. Daca am observa si diferentia cumva toate etapele genezei imaginii in propria noastra reprezentare video, am observa ‘supra imaginea formarii imaginii’ dar am vedea si ceace vedem, devenind cumva o fiinta dual functionala, simultan vazatoare de real si vazatoare de sine ca vazator de real, stare interesanta dar cam dificil reprezentabila. In ipostaza de vazator al formarii imaginii, cel care vede ar deveni cumva un instrument creator de imagine si interpretor-cunoscator de stare creatoare de reprezentare imagine, astfel am vedea si realitatea si procesul constructiei imaginii realitatii. Ar fi o situatie cumva similara celei a perceperii imaginii si intelegerii proceselor electromagnetice si informationale creatoare ale imaginii pe un ecran de monitor. Noi nu ‘vedem’ cum circula informatia intr-un televizor, vedem efectul procesarii ca mod imagine pe ecran, dar cunoscind mecanismul formator putem crea orice imagine asamblind mesajul video corespunzator. Am putea induce intr-un individ vazator orice stare imagine pe mai multe cai, anume introducind in ochii lui semnalul radiant compatibil, cum se intimpla in cazul formarii imaginii pe televizor, fie introducind in creier in zona de procesare forma semnalului furnizat creierului de ochi. Dar mai este o cale ‘subtila’ de comunicare a unei stari video, anume daca am avea o reprezentare de realitate gata formata in alt individ si comunica direct acesta reprezentare, spere exemplu cineva si-ar putea comunica felul cum vede, altcuiva, transferind in celalalt propria reprezentare, situatie interesanta dar nu stim daca si posibila.

Dara am putea comunica propriile reprezentari celorlalti, ei ar vedea ce vedem noi, iar realitatea obiectiva ar dispare si am instala indivizii in propria noastra reprezentare de realitate, care ar deveni pentru acestia realitate obiectiva, iar ei nu ar putea demonstra ca nu sunt situati in propria realitate ci in realitatea obiectiva a altora. Scufundarea in lumea reprezentarii cuiva tratata ca lume fenomenala obiectiva proprie echivaleaza cu a nu discerne intre realitatea autonoma, primita direct de subiect si acea realitate preasamblata si comunicata, realitate formata, tecuta prin filtrul unei subiectivari, dar tratata de primitor ca obiectiva.

Evident noi nu putem in nici un fel demonstra ca suntem plasati cu totii intr-o uriasa ‘suprareprezentare a unui metasubiect’ incaracterizabil de performant, creator de multi reprezentari, comunicate oamenilor diferentiat, fiecare din noi primind o ‘felie de reprezentare’ din reprezentarea globala, realitatile noastre obiective fiind doar moduri de re reprezentare ale unei supra reprezentari, nu realitatea insasi. Daca am admite ca e posibila o asemenea suprareprezentare unica in interiorul careia sa fim plasati informational toti primind parti din ea, ar apare imediat intrebarea ce alta ‘supra realitate supra obiectiva’ vede si reprezinta metasubiectul care ne ofera supra reprezentarea si ne hraneste cu realitate interna, considerata de noi externa si obiectiva.

Prin interogarea asupra modului metareprezentarii supra realitatii percepute, de metasubiectul formator de multireprezentari umane, nu facem decit sa deplasam ignoranta asupra genezei realitatii si sa intram in alt ciclul recurent de intrebari fata un ultim raspuns.

 Concluzia este ca nu sunt relevante ipoteze de grade intermediare de realitate si comparatii intre presupuse nivele de ‘reprezentare de reprezentare de realitate’, nu putem face analize ale personalitatii creatoare de supra reprezentari’, nu astfel vom intelege acea alcatuire a realitatii  in fiecare din noi, care are insusirea de a se obiectiva cumva ca realitate proprie. O lume ‘relativ obiectiva’ creata prin proiectie de suprasubiectivare in simpla subiectivare umana, spre exemplu, ar avea ierarhii de realitate distincte, ar avea atitea variante de realitate citi generatori succesivi de reprezentari comunicate exista, dar ar cere o supra reprezentare cit si o ‘supra realitate- obiectivitate absoluta’, pentru primul subiect, in care s-ar defasura multimea de lumi intermediare, primite si obiectivate intern in seria subiectilor intermediari.

Toti stim ca formele video sunt efectul unui proces de prelucrare a semnalului luminos, care difuzat de suprafata formelor preia informatii asura acesteia si le comunica ochiului, care face si el niste prepoocesari si trimite in creier semnalul video, acolo se desfasoara ultima prelucrare si apare forma video a reprezentarii lumii noastre. Dar nu stim ce este in spatele a ceace credem ca este obiectul difuzant desemnal radiant, si cea mai buna rezolvare a intrebarii este sa presupunem ca nu mai exista nimic altceva decit ceace vedem.

Cit timp nu avem informatii asupra proceselor informationale creatoare ale reprezentarilor, obiectivitatea realitatii este o declaratie de realitate transanta dar obscura generativ, neargumentata suficient, realitatea noastra obiectiva ar putea fi o primire si reprezentare de sinteza de mod realitate, nu putem demonstra ca realitatea obiectiva este intr-un anume fel, independent de subiectul percepator.

Este evident ca se pot crea o multime de realitati obiective din perspectiva interpretarii, dar non generabile de forma a obiectivitatii, de forma a lumii independenta de subiect; masura obiectivitatii este conventionala si locala.

O asemena lume ‘obiectiva preparata informational’ este lumea virtuala creata pe un sistem informational si oferita ochiului de un terminal video, ea ofera posibilitatea de a experimenta o multime de stari umane si de ambiguitati metafizice asupra  sensului conceptului de ‘stare obiectiva’ a realitatii.

Lumea noastra este obiectivata si unica in lipsa alternativei de mod existential sau de alternativa a alcatuirii reprezentarii, dar daca oamenii s-ar putea cupla direct prin reprezentarii, comunicindu-si unii altora propriile reprezentari, am ‘exista’ intr-o varietate de lumi egal obiective si egal subiective, iar unicitatea si obiectivitatea unei singure realitati si-ar pierde semnificatia.

Nu putem demonstra ca formele observate ‘exista ca forme reale’, ca ‘reprezentari’ independent de detectarea mesajelor de realitate si procesarea lor, nu putem nici argumenta vre-o relatie distincta intre ce primim-reprezentam si c presupunem ca ‘este’ in spatele mesajuluii de realitate.

 Din cele spuse rezulta ca ‘ atribuirea existentei’ este o stare functionala desfasurata intr-un sistem informational, dotat cu un anume set de traductori parametrici ‘de tip de realitate’ si operatori de prelucrare si interpretare -reprezentare a datelor. Aceasta stare functionala multipla creaza forma reprezentarii, creaza si sensurile cuvintelor si limbajul, construieste procedurile descrierii reprezentarilor si mai ofera algoritmii interpretanti ai mesajului lingvistic prin care se asigura comunicarea formelor reprezentarilor intre subiecti.

 In sistem intra un mesaj informational cu o anume compozitie, iar procesarea acestuia printr-o anume ‘tehnologie informationala ierarhic organizata’ extrage din semnal ‘realitatea obiectiva, paradoxal formata in subiect’, ca stare imagine, sunet, etc, asamblind un ‘spatiu fenomenal cauzal modelat informational, populat cu forme si miscari’. Lumea fenomenala este creata informational si tratata ca ‘realitatea noastra obiectiva’, noi nu putem supra percepe si argumenta statutul de realitate numai material energetica sau numai informationala al lumii noastre ‘obiective si autonome’, cit timp nu avem o reprezentarea ultima a formarii reprezentarii pentru a identifica gradul de independenta sau subiectivitate al lumii primite.

 Tot ce ‘exista pentru noi’, este efectul diferitelor transformari informationale aplicate mesajului initial ‘ conventional obiectiv’, care patrunde in subiect si ‘devine realitate’, dupa felul in care procesele de prelucrare separa ‘reprezentarea’ din  mesajul radiant, sonor, sau de alt tip patruns in subiect.

 Nu facem aici ipoteza unei ‘realitati existente doar in subiect’, dar nu putem atribui nici o sursa ultima mesajului de realitate primit si procesat in subiect. Noi presupunem ca ‘obiectivitatea realitatii’, este doar o atribuire de realitate, ‘o masura de evaluare individuala realitatii’, conditionata de momentul istoric in care este formata reprezentarea si analizarea-comentarea stintifica sau metafizica a reprezentarii.

 Problema genezei unei realitati obiective, declara lingvistic si sustinuta argumentant isi da masura enormei dificultati cind se incearca o simulare informationala a unei stari de ‘obiectivizare existentiala intr-o asamblare functionala a personalitatii subiectului, cind se cere constructia unui subiect cvasi uman pe un sistem informational si ‘sinteza unei reprezentari’ in subiect, deasemeni cind se cere si descrierea in limbaj a acestor reprezentari de realitate.

 Intre ‘forma informationala si modul functional al subiectului’ si ‘modurile fenomenale ale agregatelor reprezentarilor’ exista cu siguranta niste conditionari, dar numai cind ele vor fi in parte intelese prin modelarea unei pesonalizari perceptive si intelective, vom patrunde intelesul afirmatiei ‘exista realitate’, formate in limbj.

 Cum poate fi  generata o anume realitate intr-un sistem informational, cum poate fi asamblat un agregat perceptual si lingvistic, cum trebuie organizat functional un anume dispozitiv analitic de reprezentare si un generator de limbaj descriptiv de reprezentari pentru a crea diferite declaratii de existente indiferite spatii fenomenale, sunt probleme pentru care trebuiesc gasite moduri de rezolvare.

 Ceva trebuie pus intodeuna la baza constructiei informationale a ‘existentului nemijlocit’, dar ‘exista variante de geneza a realitatii’, diferite de cea reprezentata si descrisa in limbaj acum si tratata drept unica si cea mai verosimila ipoteza de realitate, cea mai autentica varianta de ‘existent autonom de subiect’.

 Exista in metafizica o diversitate de ipoteze de mod existential si de conditionarii ultime a ceva de altceva, de argumentari ale necesitatii unei ‘cauze prime’,  cauza a siesi si a orice altceva, dar rezolvarea problemei modalitatii unui prim factor, creator de univers, creator de subiect si formator de univers in subiect, deosebit de universul fara subiect, ramine o problema inca fara raspuns.

Ceace vrem sa scoatem in evidenta este ca aparitia ‘modalitatii perceptuale de realitate’ , dezvoltata cu timpul in realitate obiectiva, analitic relationala, cu atribuire explicita de ‘mod de existenta obiectiva’ , nu reflecta decit o anume stare informationala de interpretare a unui mesaj lume, iar ‘existenta obiectiva’, asa cum o declara si sustine argumentant omul este o modalitate functionala creatoare de lume, printre altele, nu o unica perceptie-reprezentare si unica cunoastere de unica realitate. Toate ‘exista’ asa cum le putem aduce la starea de existenta prin mecanismul interpretarii, iar presupunerea unui mod de existenta cu caracteristici existentiale distincte, autonom de reprezentare, este o atribuire nelegitima , neargumentata, de mod de existenta. Daca starea ‘existenta’ este o caracteristica functionala derivata din formarea lumii in subiect, diversificata si declarata prin modalitatea lingvistic descriptiva, atributoare de ‘obiectivitate existentiala in sistemul subiect’, aceste stari functionale au cu siguranta variante de mesaj si procesare, creatoare de lumi diferite, dar la fel de obiective pentru cei care le aduc la existenta.

‘A fi real si obiectiv’, fara referire la mecanismul creator de reprezentare si decalare de realitate in sistemul interpretor, creator al variantei de realitate accesibila, este o atribuire de caracteristica existentiala relativa, fara ‘semnificatie de existenta independenta’ de sistem. Numai interactia mesajului cu procedura de interpretare determina ‘varianta de obiectivare locala a realitatii’, derivata din functionarea strategiei creatoare de reprezentare a modului realitatii si declarare-interpretare de realitate in limbaj.

 Perceptia si reprezentarea umana dezvolta o anumita ‘forma fenomenala a realitatii’, iar analiza lingvistic-rationala a acestei realitati directe, extrage tot felul de corelari si dependente interioare, cauzale, in spatiul realitatii secunde, conceptualizate. Existentele intelective, conceptuale sunt moduri analitice de reconstructie a realitatii, dar ele determina de fapt caracteristica functionala a sistemului creator de descriere de realitate. Fara procesele conceptuale si modelele lingvistice descriptive, analizante si predictive, realitatea doar primita ca alcatuire senzoriala, este un continuum nebulos si haotic, ea nu se separa in realitati stabile, legate, ierarhizate, conditionate unilateral sau reciproc, reflectate in oglinda constientizarii. Fara constientizare universul nu poate primi nici un atribut existential si relational, iar primul nivel de asamblare a lumii ca ‘lume perceptual obiectiva’ nu detecteaza nici existenta perceptiei, nici functiile intelective creatoare de analize in limbaj si descrieri de analize ale reprezentarii.

Realitatea reflectarii realitatii

Daca privim natura si separam grupurile de invariante, ca forme, relatii si miscari avem o ‘perceptie obiectiva’, dar odata cu intrarea limbajului in spatiul reprezentarii apar intrebarile si raspunsurile, intrebarile fiind intodeuna cu un pas inaintea raspunsurilor.

In toate timpurile omul si-a extins analiza asupra propriei realitati perceptuale, afective si intelective si prin diferite analogii si tehnici evaluant predictive a incercat sa asambleze un mod functional al propriei realitati.

Dar daca tot ce este explicitat in perceptie si limbaj e pura fenomenalitate, ce oare ne indreptateste sa credem ca ‘perceptia si gindirea umana sunt si ele moduri fenomenale’, asemeni celor separate senzorial si intelectiv ? Cum argumentam ca mecanismul explicitarii realitatii sub forma cauzala deriva din aceiasi cauzalitate pe care o dezvolta si in care proiecteaza justificarile tipurile de existente primite.

Cu alte cuvinte daca posedam efectele unui instrument functional care ne ofera ‘realitate’, cum demonstram ca modul functional al acestui instrument creator de lume naturala, este similar cauzal, realitatii si dependentelor cauzale pe care le furnizeaza subiectilor. Spre exemplu cum am putea demonstra ca starile creative, valorizante si afective create de creier, sunt realizabile in spatiul substantial-energetic, cauzal, pe care il investigam permanant si cunoastem.

Intrebarea pare fie absurda fie confuza, ce ‘alta sursa de provenienta a ceace suntem’ am putea atribui performantei cognitive umane, in ce mod am argumenta deosebirea fundamenta cauzala intre mecanismul creator persoanei umane si creatia realitatii in aceasta personalizare, pe care o asumam ca ‘eul’ nostru cunoscator?

Exista o multime de teorii material energetice ale alcatuirii si functionarii morfologiei noastre, se contureaza si modele functionale de tip informational ale perceptiei si chiar performantei lingvistice, si pe de alta parte putem modela proceduri perceptuale si moduri de procesare, pe sisteme informationale , care ne simuleaza din ce in ce mai precis functiile senzoriale si intelective. Toate victoriile noastre cognitive ne indeamna sa credem ca ‘apartinem functional in totalitate’ lumii pe care o primim-exploram si depinde numai de ingeniozitatea noastra sa intelegem ‘cum suntem facuti’.

Dar cind vorbim de provenienta cauzala a naturii noastre nu ne referim la posibilitatea generarii unui identificator in imagine capabil sa discearna ‘grade de realitate obiectuala statica si dinamica’, ci la forma reprezentarii acestei lumi, la acel proces creator de lume forma si lume proces, singura lume din punctul nostru de vedere.

Forma explicita a lumii si seria valorizarilor, a semnificatiilor partiale si globale daruite lumii, caracterizind natura si subiectul uman, apartin oare creativitatii cauzale ale acestei lumii, asa cum o discrimineaza perceptia si o valorifica functional gindirea, aceasta e intrebarea care a primit o multime de raspunsuri in timp, si va mai primi.

Problema este daca putem macar principial construi independent de om, o meta interpretare de tip uman, a modului sau functional, interpretor de realitate, in domeniul perceptual si intelectiv. Nu e probabil ca vom putea demonstra doar abstract, apartenenta functiilor reprezentarii si gindirii de realitatea fenomenala asa cum o obiectivam si intelegem fenomenal, nu stim daca se poate argumenta intelectiv ca aspectul lumii si intelectivitatea analizanta relational a lumii este un efect al cauzalitatii naturale sa cum o cunoatem in prezent.

Daca am putea modela pe un sistem informational unele din performantele noastre lingvistice si constienta noastra multipla, daca am reconstitui calitatile noastre valorizante, inca nu am dispune de argumente ca apartinem realitatii pe care o primim si intelegem, ca intelectul uman ‘este o varietate fenomenala, asemeni celor pe care le dezvolta, investigheaza sau imagineaza, dar cea mai plauzibila atitudine este sa admitem ca ‘apartinem cauzal lumii noastre’ si sa incercam sa intelegem in ce fel.

 Sensurile lumii, asa cum se expliciteaza ele in fiecare minte umana pot fi sau nu pot fi efecte ale fenomenalitatii naturale, noi inca nu putem argumenta nici ca sunt, nici ca nu sunt, acum nu posedam modele modelant reprezentante si formalizant predictive asupra realitatii, atit de precise si acoperitoare functional, incit ele sa creeze autonom de noi, o perceptie si descriere lingvistica de lume, o atribuire de cauzalitate acestei lumi create si o geneza de subiect in modelul de lume.

Daca construim un sistem informational capabil sa recunoasca entitati si sa le atribuie ‘o forma din perspectiva lui, ne putem intreba fara a raspunde, cum ‘vede’ sistemul ‘formele reale’ pe care noi ca oameni, le ‘vedem’ in enorma bogatie cromatica si dinamica, personalizata. Este o afirmatie banala ca perceptia este un proces si ‘subiectiv si obiectiv’, in fapt este doar un mod de interpretare, acest mod poate fi oricum, efectele conteaza, adica aparitia unei forme lume stabila structural , relational si dinamic in subiect. Se poate observa ca ‘o stare interpretanta’ intr-un sistem este doar ‘o stare fenomenal functionala’ in altul. Spre exemplu modul in care vede cineva este pentru noi doar o modalitate functionala fizica, chimica si informaationala, pentru om starile video explicite ale altui individ sunt inaccesibile ca reprezentari, ele sunt doar procese chimice si informationale, fara consecinta lor, fara identificarea alcatuirii reprezentarii in celalalt.

 Asta inseamna ca daca din punctul de vedere al unui sistem informational ‘el vede realitatea’ din perspectiva perceptual cognitiva a  meta-sistemului observator, eventual si constructor al primului, nu exista nici o realitate explicita in sistem observat , deosebita de modurile sale functionale, pe care le poate analiza si descrie observatorul cu o anume precizie. Orice stare functionala cu caracter perceptual sau conceptual este duala, ea este ‘realitate autentica pentru un interpretor’, si o realitate functionala ‘generatoare probabila de mod realitate’, pentru analizorul starilor functionale ale sistemului percepator-cunoscator.

Atunci cind interpretorul este simultan metainterpretor de sine, atunci cind suntem si creatori de realitate in perceptia si limgaj si analizori de geneza a aparitiei ‘formei lumii’ incep sa se puna in evidenta limitarile noastre de performante cognitive. Incercind sa ne cunoastem ca ‘generatori de reprezentare’ avem limite de supra reprezentare-intelegere, sugerate anterior, cind incercam sa cunoastem strategiile cratoare de moduri cunoastere intram in alt tip de impas derivat din imposibilitatea de a imagina felul in care imaginam lumea , felul in care apar in noi intrebari si raspunsuri asupra realitatii.

Realitatea ‘exista cind o interpretam ca mesaj’ si ‘dispare’ cind ne orientam atentia asupra supra-interpretarii modul functional al interpretarii mesajului furnizor de realitate.

Interpretarea unui mesaj de realitate creaza o lume distincta de cea formata prin algoritmul analizei mesajului intern rezultat din functionarea algoritmului generarii formarii realitatii.

Deasemeni lumea intelegerii functionarii reprezentarii este diferita de lumea intelegerii intelegerii formarii reprezentatii si tot astfel, imediat ce ne desprindem de un anume mesaj lume si o anume reprezentare cunoastere, ne situam in alta realitate cu alte forme, dependente si probabil cu o cauzalitate difetita.

Concluzia ar fi ca starea ‘obiectiva a realtatii’ din noi, este doar o stare functional interpretanta relativa si intermediara, ea insasi descriptibila sau non descriptibila functional in spatiul cauzal al interpretarii lumii fenomenale.

Un cunoascator de tip uman ne poate detecta si inventaria functional intreaga personalitate, fara a gasi pe undeva in noi acele ‘stari obiective ale realitatii’ ; tot ce poate cunoscatorul nostru identifica si intelege din ceace suntem, este modul in care se desfasoara toate procesele noastre informationale, creatoare ale lumii noastre obiective. Dar problema modului in care trebuie construit un meta-proces identificator al reprezentarii ca proces creator de lume in alt subiect, ramine o enigma care daca va fi dezlegata va schimba lumea inimaginabil de mult.

Vor fi necesare limbaje si semnificatii noi pentru a intelege formarea lumii in noi si intelegerea noastra cauzala a formei lumii noastre, pentru a ne transfera din sfera propriei noastre realitati functionale, in spatiul cunoasterii genezei cunoasterii, in mecanismul cunoasterii actuale.

Ceva este simultan o ‘stare fenomenala obiectiva’ ca efect al functionarii strategiei interpratarii intr-un sistem informational si doar pura stare functionala fara ‘forma interpretanta specifica, pentru un sistem informational superior functional-interpretant. Un metasistem poate genera ‘sensuri lingvistice’ ale functionarii unei reprezentari, dar nu le poate experimenta ca ‘forme explicite, obiective’ create in interiorul strategiei interpretante de mesaj lume. O procedura creatoare de realitate poate fi ‘inteleasa functional’, dar nu ‘experimentata perceptual reprezentant’, adica putem eventual intelege in ce fel apar imaginile in cineva dar nu le putem si vedea, dupa cum putem intelege mecanismul gindirii semenului nostru, fara a avea acces la felul in care gindeste.

Concluzia oarecum surprinzatoare ar fi : Nu exista o caracteristica de realitate ‘echivalent obiectiva’, in mai multe sisteme interpretoare, ierarhizate functional, iar formele de ‘obiectivare a realitatii’ sunt moduri interpretante inchise, non reciproc comunicabile prin transferuri bidirectionale de mod de realitate, ele sunt accesibile analizei relational-functionale, ca stari informationale dar numai atit. Vrem sa spunem ca lumea cuiva are alt rang de obiectivitate in raport cu propia noastra lume si reciproc, noi identificam lumea altui subiect ca o stare intern a acestuia, din moment ce noi reprezentam-experimentam propria nostra lume si nu pe a lui, dar admitem ca si el are o reprezentare din moment ce afirma ca vede ceva, iar ceace vede coincide in limbaj cu ceace spunem noi ca vedem sau facem in situatii similare, dar in lumea noastra.

Starea de interpretare formatoare de lume  este o stare ‘subiectiva’ nontransferabila altuia, in sensul ca nu este comunicabila cum o avem, ca forma a reprezentarii, dar este si obiectiva, prin posibilitatea investigari starilor energetice si informationale din subiectul in care se desfasoara reprezentarea, acest fapt este valabil cu privire la orice stare personalizata, fie ea de percepere sau gindire a realitatii.

Fiecare mod perceptual-reprezentant este o ‘transformata locala de mesaj prin interpretare’, dar in fiecare subiect mesajul real al celuilalt subiect nu are rangul existential al propriului mesaj de realitate, din moment ce forma reprezentarii intene a mesajului propriu difera de forma interpretarii doar conceptuale, a procesului prelucrarii celuilalt mesaj, formator de reprezentare in celalalt.

Explicitarile efective ale reprezentarilor apartinind unor subiecti echivalenti sau inferiori functional interpretant, ne sunt inaccesibile cit timp nu dispunem de o strategie meta reprezentanta capabila sa patrunda efectiv si preia formele lumilor din ceilalti, dar nu nu putem argumenta ca acest mod subtil de geneza a lumii este imposibil.

Daca am putea contacta in noi modul functional perceptual si intelectiv al individului normal functional, creator de realitate, dar ne-am desprinde constient si conceptual interpretant, de acest ‘motor interpretor de lume obiectiva’, am putea fii simultan o modalitatea existentiala a realitatii si o procedura interpretanta cunoscatoare a genezei modalitatii functionale, am fi un cunoscator al mecanismului interpretarii, creatoare de realitate obiectiva. Pe aceasta cale am intelege mai bine ce este ‘realitatea autonoma’, creatoare de ‘realitate personalizata’, aflata in spatele realitatii reprezentabile, cum ‘este’ ceva simultan si ‘forma lume obiectiva’ si sursa a obiectivarii lumii in subiect.

Acum nu cunoastem dinamica informationala specifica a subiectului uman, creator al propriei realitati si nu putem construi conceptual in detaliu derivabilitatea structurii perceptuale si intelective a omului din cauzalitatea cunoscuta, nu putem demonstra ca realitatea observata este sursa observatorului si reprezentarii ei insasi in subiect.

Acum nu putem patrunde direct cu simturile si intelectul in organizarea si functionarea propriului nostru instrument perceptual si intelectiv, nu putem intelege functionarea nivelurilor interpretarii prin care mesajul lumii se transforma in lume obiectiva si model lingvistic de lume cauzala. Necunoscind felul in care informatiile provenite din ‘realitate’ se transforma in moduri de reprezentari interne, dar aparent externe, nu ne putem crea pe noi in totalitate informational si nu putem proiecta in modelul de subiect un model de lume similar obiectual cauzal lumii noastre, cum apare in propria subiectivitate cunoscatoare.

Nu stim daca este chiar si principial posibil sa patrundem reprezentant de reprezentari si cunoscator de cunoasteri in fragmentul de realitate care este individualitatea noastra morfologica si functionala si sa exploram vedem si intelegem ce se intimpla aici in fiecare moment, felul cum ‘lumea ca mesaj’ devine ‘lume obiectiva’, investigabila si inteligibila prin limbaj.

Daca ar fi posibil sa percepem si intelegem direct, fara relatii mediate si interpretari intelective probabile, atit fenomenalitatea reprezentarii ca mod functional propriu fiecarui simt, cit si geneza conceptualizarii detaliate si personalizate a invariantelor obiectuale, am putea da o evaluare meta ‘obiectiva’, ‘realitatii obiective’. In prezent nu avem o intelegere clara a ceace am mai putea fi, ca oameni cunoscatori de uman, si ce consecinte ar avea asupra dimensiunii noastre umane, o perspectiva supra cognitiva asupra proceselor si efectelor cunoasterii, dobindind cunoasterea modurilor cunoasterii, intelegind simultan procesele informationale din mintea noastra care produc reprezentarile si cunoasterile de reprezentari, baza informationala minimala prin care cunoscind lumea ne putem cunoaste sub aspectul de cunoscatori ai cunoasterii.

Pina cind nu vom putea patrunde ‘direct si obiectiv intelectiv’, adica prin tehnici exploratorii si relationale eficiente in zona geneza asamblarii interioare a ‘realului obiectiv’, creator al formei si intelegerii realitatii, nu vom putea argumenta provenienta a ceace suntem din mesajele de realitate formate in senzori, sau in creier, pe care le putem analiza experiential si modela conceptual.

.

Ar mai fi o cale de explorare a modurilor existentei, simulindu-le pe sisteme informationale create si organizate functional de noi, in asa fel incit sa observam si intelegem in ce mod se desfasoara sinteza realitatii, dar mai ales cum apar limbajele si procedurile operationale descriptoare si analizante de mod realitate, capabile sa reconstituie obiectiv dar diferit, ‘forma noastra obiectiva a realitatii’. Probabil cindva vom putea crea entitati perceptuale si intelective diferite de noi, dar cumva asemeni noua lingvistic, si atunci discutind cu ele si cunoscind cum apar in ele descrierile de stare vom intelege mai bine, dar nu pe deplin, ce relatie este intre un anume tip de mesaj de realitate, si felul in care se transforma el in realitate lingvistic obiectiva, comunicabila si interpretabila individualizat.

Realitatea in sine

Cindva oamenii au capatat insusirea rationala a identificarii, separarii si clasificarii dependentelor fenomenale particulare si au orientat-o catre intelegerea lumii inconjuratoare. In milenii de exersari ale diferentierilor de relatii particulare intre evenimente indivizii ingeniosi ai trecutului au desprins functia cauzala, conditie intii locala si momentana apoi generalizata a tot ce se intimpla sau se poate intimpla. Odata stabilita necesitatea existentei a ceva pentru ca altceva sa se manifeste, a fost activata cursa dupa cautarea cauzele lucrurilor. Dupa descoperirea criteriului cauzal, a necesitatii existentei a ceva diferit de ceace se percepe, realitatea si-a schimbat ireversibil modul existential. Identificarea cite unei cauze ca sursa a partilor realitatii a fost generalizata prin ipoteza ca realitatea ca intreg ar trebui sa provina dintr-o anume cauza, ca totalitatea a ceace se observa sau va fi observabil vreodata are un motiv existential, are o cauza creatoare. Prin ideia de cauza, conditie a existentei partilor realitatii si a naturii ca intreg, a fost introdus un concept nou in lume anume cel de motor generativ de realitate, de functie formatoare de eveniment. Din moment ce obiectele si situatiile lumii apar dintr-un motiv distinct, inseamna ca omul insusi este potential sau efectiv o cauza a ceva si trebuia descoperit ce are el posibilitatea sa cauzeze, in fiecare din actele sale gestuale sau intelective.

 Astfel odata cu introducerea cauzei-conditie a lumii, omul a s-a transformat pe sine in criteriu cauzal, in  instrument interactiv intentionat orientat sa produca realitate si sa ii gaseasa utilitatea, sa creeze obiecte si situatii si sa vada pina unde se intinde forta cauzalitatii proprii, ce arie de control fenomenal are corpul si inteligenta sa.

Toate descopeirile umane mai importante ori modeste probabil deriva din cauzalizarea ambientului, din introducrera in lumea reprezentarii si a limbajului a vectorului cauza si a efectului, efectul devenind chiar mai important decit cauza, prin calitatile sale de a rezolva nevoi umane.

Relatia de conditionare cauzala intre segmentele perceptiei transformata in concept relational generalizant, a devenit principiu analizant al retelelor relationale si a ordonarii lor dupa ierarhia cauzelor cale le determina. In timp a fost desfasurata o munca intelectiva imensa de sortare si clasificare a diferitelor cauze, de inlantuire a lor intr-un sir cauzal. Procedura ordonarii cauzelor asa cum le separa intelectul ar putea fi nimita o ‘cauzalizare a cauzei’, o transformare a fiecarei cauze in efect si cautarea unei noi cauze conditie a celei presupuse dependente. Mintea umana a luat-o inaintea experimentului si a circulat catre acea obscura dar presupusa existenta cauza ultima, conditie a realitatii.

Odata cu introducerea cauzei in strategia analizei intelective cunoasterea s-a scindat in doua directii distincte, anume cunoasterea fenomenala obtinuta prin observatie, experiment si generalizare lingvistica a observatiilor, dar a aparut si gindirea metafizica, doritoare sa stabileasca cauzele obscure, din spatele marilor evenimente ale lumii, din spatele individului insusi, sau creatoare a intregului eveniment realitate, incluzind toate proprietatile subiectul uman, inclusiv reprezentarea cauzala a realitatii.

Functia cauzala s-a transformat in ‘operator creator de variante de realitate’ si a trecut prin numeroase etape de definire, expandare si reconstructie in limbaj, devenind ‘operator universal’ de analiza si organizare a lumii simturilor, apoi a lumii limbajului, iar prin coroborarea celor doua spatii dinamice, cauzalitatea gindirii moderne a creat vastele tablouri conceptuale formale ale universului, unde fiecare eveniment isi are o origine si o multime de consecinte.

Istoria conceptului de cauza, un adevarat corp functional de explicare dinamica a realitatii, este bogata in momente deosebite, cu formulari, parasiri si reconstructii ale conceptului, cu generalizari, sau particularizari cauzale, metafizice sau stintifice. Operatorul cauzal a parcurs etape de reprezentare, cuantificare formala si utilizare specializata, iar tehnicile de cauzalizare au trecut prin mai multe faze de formare, aplicare si interpretare, ocupind ireversibil teritoriul conceptual al tuturor metodelor de analiza si explicare a starilor lumii observate sau provocate experiential.

Nu putem stii cum si cind au luat nastere primele descrieri lingvistice ale regularitatii fenomenale si primele initiative de utilizare a ideii de cauza ca instrument asamblativ al partilor ambientului real sau mental, putem presupune ca primele separari explicite ale ideii de relatie au provenit din inventarea si utilizarea uneltelor. Efectele utilizarii sistematice a diferitilor invarianti forma, deveniti prin analiza cauzal operanta unlete, actionate pe anume traiectorii de contact cu alte forme sau miscari, a creat numeroase fluxuri de consecinte, analizabile si clasificabile in dependenta de modul in care au fost provocate.

Potentialitatea operanta a primelor unelte si a urmatoarelor de a crea din frontiere simple, accesibile, configuratii obiectuale sau multiobiectuale specializate structural si functional, a consolidat si extins ideia de cauza, a separat concret apoi conceptual abstract, operatorul de ‘relatie functionala’, suportul construirii cauzei ca ‘principiu unelta’ generabil a orice daca este bine controlat intelectiv.

Este inutil sa evocam nenumaratele realizari ale conceptului de cauzalitate si performantele asamblativ predictive ale teoriilor stintifice moderne, caracterizate prin inerentele utilizari ale tehnicilor formale in identificarea unor cauze universale, aplicabile la toate modurile realitatii.

Dar omul a fost, este si inca va fi, scopul propriei sale intelegeri cauzale, doar ca extrema subtilitate si obscuritate a insusirilor sale, amplificate de dificultatea observationala si interpretant cauzala a propriei fenomenalitati, au dus la reusite mai modeste in intelegerea noastra functional cauzala.

Pe de alta parte universul fenomenal sufera permanent un proces de recauzalizare formalizanta din ce in ce mai abstract, iar cercetarea omului are de ales in prezent, intre numeroase variante de investigare si predictie si e greu de decis ce traiectorie teoretizanta cauzal va oferi cele mai bune instrumente si metode de intelegere a proceselor intelective.

Odata desprin conceptul de conditie a ceva si filtrat ca principiu cauzal, intreaga realitate devine un produs, o consecinta cauzala si tot ce trebuia facut era sa se caute sau la nevoie sa se imagineze o cauza a toate, cauza a lumii si cauza a siesi.

Printre alte variante de cauza globala inventate in metafizica a aparut conceptul de ‘lume in sine’ conditie a lumii fenomenale.

E plauzibil sa argumentam aparitia conceptului de ‘realitate in sine’, ca vector supra explicativ global si ultim,  aparut in acele momente ale istoriei in care intelectul uman coplesit de abundenta structurilor si propietatilor realitatii, existente independent de interventia individului, sau create de actiunile lui, nu mai reusea sa gaseasca un fascicul cauzal finit, stabil, clar functional si atotcuprinzator generativ, impreuna cu setul de moduri explicative si deductive coerente, precise si convingatoare, capabil sa genereze intreaga realitate si pe sine ca sursa a toare si a sursei insasi, principiu magic, inobservabil functional cauzal, dar necesar pentru a justifica lumea si toate cauzele sale.

Dar ar mai fi ceva ce a dus la inventia ipotezei ‘lumii in sine’ , anume constatarea ca reprezentarea lumii este consecinta unui proces intelectiv, ca ceva patrunde in mintea noastra, ceva se intimpla acolo, iar efectul este ‘lumea reprezentata si gindita’ numite impreuna ‘lume fenomenala’.

Din moment ce omul transforma cumva ceace primeste si creaza reprezentarea si intelegerea cauzala a fenomenalitatii, existenta a ceva non perceptibil dar firnizor de material pentru perceptie si fenomenalizare a devenit necesara.

Conditia fenomenalitatii si evident si a subiectului cunoscator ar putea fi ‘realitate in sine’, ea insasi nonperceptibila, non reprezentabila si non interpretabila cazual.

Existenta in sine era evident o solutie de compromis, dar pare-se atractiva, ea nu discerne nici o supradependenta fenomenal cauzala in lumea noastra, diferita de cele deja separate experiential si conceptual, nu participa cu nimic la clarificarea unor cauzalitati complicte functional precum cea a genezei individului dar pare necesara tocmai pentru a justifica surplusul de fenomenalitate intelectiva, de neinteles, deplasindu-l explicativ functional intr-o zona cumva intangibila intelectiv, zona lumii in sine. Nu spunem ca prin ipoteza ‘realitatii in sine’ omul si-a refuzat principial posibilitatea cunoasterii cauzale de sine, dar a deplast propria intelegere ca parte de realitate intr-un teritoriu incaracterizabil fenomenal cauzal, in trecut era extrem de dificil si a ramas la fel de dificil si in prezent sa se gaseasca vectori cauzali care aliniati corect sa explice toate functiile reprezentarii si gindirii umane.

Pe de alta parte ipoteza ‘realitatii in sine’ mai avea o calitate si anume ea nu implica nelimitatul mecanism al recurentei explicante a ceva prin altceva, si tot astfel, aparent obligatoriu, pentru justificarea oricarei prezente percepute sau gindite.

Recursivitatea nelimitata a dependentelor cauzale, necesare pentru desfasurarea oricarui segment de prezent, a creat dificultati de rationament tuturor metafizicienilor, acestia neputind inventa un model de actiune care sa se autocreeze, realizind suplimentar lumea observarii, a subiectului, experimentului si cunoasterii.

 Solutia radicala a impus un principiu existential autonom de efectele sale, un factor creativ ascuns, fara mecanism lucrativ investigabil si inteligibil, dar necesar existential  si logic, intr-o modalitate inchisa, suficienta siesi, anume ‘existenta in sine’.

Metafizicienii au inteles ca perceptia primeste si prelucreaza un mesaj de realitate, nu realitatea insasi. Intre noi si presupusa ‘lume cauza’, a lumii fenomenale, exista o singura punte de legatura, anume fluxurile informationale care emerg din realitatea cauza si prin procesare senzoriala si mentala se transforma in lume pentru subiect, lume fenomenala.

Din moment ce mesajele realitatii ‘exista’, pentruca le percepem si decodam ‘ca realitati concrete’, ele trebuie sa plece de undeva, dela ‘ceva care exista’, dar altfel decit reprezentarea mesajelor a ceace este cauza lor. Rationamentul atribuiri de existenta ala ceace are existenta, pentru ca este reprezentat si experimentat este incorect, el atribuie existenta dar o existenta diferita de existenta realitatii, insa nu are nici o modalitate de explicitare a noi variatati existentiale, si astfel continutul noii forme existentiale ei vid.

Pentru om existenta este o unificare de moduri existentiale concrete, ea nu are sens ca o caracterizare doar declarativa de mod existential abstract, fara continut. Ce oare am putea intelege prin ‘ceva este’ daca nu alocam cuvintului ‘ceva’ o reprezentare de modalitate, iar cuvintului ‘este’ o identificare de prezenta a modalitatii intr-un cadru referential de orice fel, dar el insui reprezentabil direct sau constructibil intelectiv.

Or daca atribuim existenta dar refuzam atit reprezentare de modalitate cit si identificare-pozitionare, intr-un cadru referential continator de modalitate, nu avem nici o modalitate existentiala din cele care indeplinesc conditiile atribuirii existentei, iar atriburea de existenta isi pierde semnificatia. O realitate in sine inabordabila reprezentarii sau conceptualizarii, nonlocalizabila ca prezenta undeva nu are ‘modalitate existentiala’ pentru a pute primi numai prin intermediul modalitatii de a fi proprietatea existentei. Ceva care nu este in nici un fel nu poate primi termenul calificant ‘exista’ pentru ca nu satisface nici un criteriu existential perceptual sau intelectiv, din cele care permit atribuirea de ‘existenta’.

Fara specificitatea modalitatii existentierii in reprezentare sau intelectiv, cu sau fara eventiala generalizare de mod existential, dar fundamentat pe o baza individualizanta de caracteristica existentiala, atribuirea de ‘pura existenta’ devine o inlantuire de ‘obiecte lingvistice’ carora nu li se poate aloca o nici o semnificatie.

 Ceva ‘nu poate fi pentru un sistem interpretor’ daca nu se desfasoara procedura de primire si interpretare a unei informatii despre acel ceva, urmata de procedura lingvistica a descrierii si intelegerii descrierii atribuirii existentei. Numai dupa aparitia ‘starii interpretante ‘ de atribuire lingvistica si intelegere a descrierii de atribuire a existentei’, consecinta a interactiei prelucratoare intre sistemul atributor de existenta-realitate si mesajul de realitate, reprezentat, descris si inteles de subiectul atribuitor, are semnificatie declaratia atribuirii de existenta, iar cuvintul ‘exista’ capata semnificatie in subiect. ‘Exista’ este numele unui proces desfasurat intr-un sistem informational incepind cu patrunderea unei informatii in sistem, continuind cu procersarea si reprezentarea ei ca modalitate distincta, apoi cu identificarea reprezentarii, descrierea ei in limbaj si finalizand cu identificarea sensului descrierii de ‘existenta de modalitate’. Numai identificarea de catre atribuitorul unei existente a obiectului si contextului situational realizeaza atribuirea inteligibila de existenta, iar afirmatia ‘exista x’ are semnificatie de atribuire din perspectiva celui care o produce, daca respecta aceste conditii.

 Alt mod ‘de existenta de realitate’ decit cel derivat din intersectia unui mesaj si unei interpretari impreuna cu constientizarea interpretarii atribuirii nu putem inca argumenta. Este deci incorecta formularea unei premize de ‘existente in sine’ care nu parcurgea etapele interpretoare, necesare pentru a se crea explicit ‘caracteristica existenta’ intr-un sistem informational.

Cumva ‘existenta in sine este o ipoteza fundamentala comoda , ea nu mai cere eforturi de imaginatie pentru a explica actiunea unui factor creator din care sa rezulte universul nostru, din moment ce procesul care il determina este cu necesitate un mecanism ascuns, inaccesibil observarii

 Daca ‘realitatea in sine’ este in afara experientei, in afara gindirii si cunoasterii rationale, nu mai sunt necesare o multime de ingeniozitati conceptuale si argumentari nesfirsite, pentru a decide ‘ce depinde de altceva si cum’, in ce mod o anume linie cauzala creaza numai o anume stare sau serie de stari si nu oricare alta. Ipoteza ‘realitatii in sine’ servea cel mai bine justificarii mediului fenomenal supercomplex al constientizarii realitatii metafizice, creatoare de ipoteze de mod realitate, ele insele non abordabile fenomenal cauzal.

 De fapt nici un prezent situatia nu e mult mai buna, dar exista citeva directii promitatoare de abordare si analiza functionala a unora din starile inlelective.

Daca starea de atribuire a existenta a ‘realitatii obiective’ deriva dintr-un mecanism informational relativ accesibil intelegerii, decompozabil, analizabil functional, pentru care am sugerat o ipoteza calitativa de asamblare, modelarea conceptului de ‘existenta in sine ‘ pretinde un mediu conceptual lingvistic extrem de evoluat si multiierarhizat, pentru care nu se poate oferi o ipoteza configuranta, realizabila explicit. Functionarea mintii umane ajunsa la stadiul capacitatii formularii de probleme complicate, precum cea a genezei universului este un proces pentru care nu putem argumenta o succesiune finita si necesara de pasi operational cauzali.

Mediul lingvistic mental creator al ipotezelor realitatii si atribuirii existentei, formator al cunoasterii, fie ea stintifica sau filozofica este incomparabil mai matur si complex functional decit acele modele cognitive disponibile prin care am putea modela calitativ declarari de variante existentiale de realitate. Cu alte cuvinte modalitatea cauzala globala a existentei realitatii depaseste cu mult modalitatea cunoscuta cauzal a existentei, si nu stim cind vom ajunge cu instrumentul intelectiv la modelarea informationala pe un sistem a individualitatii experientiale sau metafizice, propunatoare si sustinatoare de ipoteza de realitate fenomenala sau ‘realitate in sine’.

Poate scurta prezentare si analiza de plauzibilitate a formarii conceptului ‘realitati in sine’ ca suport supra fenomenal si supra cauzal al realitatii naturale este incorecta iar ‘ideia lumii in sine’ este fertila, rationala si aducatoare de cunoastere, fapt justificat in viitor de posibila evolutie, furnizoare de aplicatii concrete a ipotezei ‘realitatii in sine’.

-Subiectul in sine

-Subiectul fenomenal

Ipoteza existentei a doua realitati, realitatea in sine si cea fenomenala, duce la un statut existential ambiguu al subiectului, cind incercam sa ii definim amplitudinea de realitate. Ca structuri substantiale si energetice apartinem realitatii fenomenale, ca entitati ginditoare, experimentind si cauzalizind realitatea devenim ceva dificil de caracterizat existential.

Daca intreaga lume a fenomenelor ar proveni din lumea in sine, ar trebui ca fiecarui obiect perceput sa ii corespunda un lucru in sine, un obiect obscur, inaccesibil cunoasterii, dar necesar. Din corespondenta ‘obiect in sine -obiect fenomenal’ ar rezulta modalitatea unui ‘subiect in sine’, corespondentul subiectului real, subiectul in sine fiind cauza manifestarii si a tuturor proprietatilor omului fenomenal.

Ca si lumea lui, ‘subiectul in sine’ este neperceptibil- necognoscibil, dar putem face citeva presupuneri asupra sa, daruindu-l cu perceptie, reprezentare si cunoastere a lumii in sine, asemeni individului fenomenal.

Noi nu primim si experimentam in perceptie- reprezentare obiectele in sine nefiind direct situati in spatiul de realitate proprie lumii in sine, noi avem acces cumva mediat prin obiectul fenomenal la mesajele de realitate ale lumii in sine care nu ne ofera structura, dinamica si cauzalitatea acestei lumi, dar subiectul in sine se situeaza in desfasurarea nemijlocita a lucrurilor in sine, el este cumva pe acelasi plan existential cu ele si ar trebui sa isi cunoasca lumea la fel de bine cum cunoastem noi fenomenalitatea.

Este plauzibil sa tratam lumea in sine ca sursa realitatii noastre, nu ca lumea din jurul nostru dar pe care nu o vedem cum este din insuficienta performantei reprezentarilor care nu realizeaza identitatea observarii cu obiectele observate. Este ilogic sa se puna semnul egal intre forma observatiei si ceace este observat, cit timp a observa inseamna a culege o informatie despre ceva presupus diferit de acea informatie, ceva care produce si difuzeaza acea informatie. Omul traieste in spatiul fenomenalitatii in sensul ca primeste informatii de la obiectele fenomenale, efecte subtile ale lumii in sine, fenomenalele sunt ‘reale, si independente de subiect’, iar actul mediator al perceptiei si obiectualizarii in subiect le realizeaza din perspectiva subiectului. Din acest motiv el poate cunoaste atit cit cunoaste, numai lumea fenomenala. Daca am presupune ca existam in interiorul realitatii in sine, ca primim mesaje ale lucrurilor in sine atunci fenomenele ar fi doar constructii personalizate ale lucrurilor in sine, ar fi doar ‘realitati personale, interioare’, fara obiectivitate autonoma, fara alta existenta decit cea din reprezentare, iar realitatea fenomenala si-ar pierde caracterul de obiectivitate si independenta de subiect si ar fi numai o creatie a subiectului. Dar creatorii ipotezei ‘ lumii in sine’ afirma autenticitatea realitatii fenomenale, ei nu declara ca aceasta ‘realitate’ ar trebui tratata numai ca o existenta mentala, fara alta caracteristica existentiala decit cea acordata de subiect in specificitatea reprezentarii.

Mai coerent este sa presupunem ca obiectul fenomenal este o creatie a obiectului in sine, decit o ‘reprezentare a obiectului in sine’, asadar el exista autonom de subiect, iar noi primim informatii de la obiectele fenomenale, le reprezentam cumva ca forme ale lumii fenomenal subiective si le observam, experimentam si cunoastem potrivit performantelor intelective, ele insele in progres permanent.

 Ca subiect plasat in lumea in sine, ‘subiectul in sine’ ar trebui sa acceseze si cunoasca specificitatea de realitate al propriei lumi, ar trebui sa reprezinte obiecte si miscari de obiecte in sine, sa discearna proprietati, sa separe cauzalitatea in sine, vector al evolutiei lumii in sine.

Probabil motivul pentru care a fost propusa realitatea in sine a fost acela ca obiectul din perceptie, nu este si nu pare a putea fi ‘egal existential’ lucrului real, conditie a celui perceput. Dar aceasta conditie stranie de identitate intre ‘continutul observatiei si existentul din spatele observatului’ nu se realizeaza in nici o particularitate observant existentiala, si nu mai este necesar sa inventam o lume in sine, deosebita de lumea reprezentarii, din moment ce practic numai lumea reprezentarii are realitate, are forma, schimbare si continuitate existentiale, are efect asupra observatorului si o putem trata ca simultan independenta si dependenta de subiect. Lumea fenomenala este independenta in sensul presupusei si conventional acceptatei ‘similitudinii a reprezentarilor’, conditie a acordului intelectiv asupra continutului evenimentelor. Dar aceiasi lume este si dependenta de subiect in sensul primirii formei ei de  manifestare in subiect si prin proprietatile interpretante de mesaj de realitate. Mesajul fenomenal daca ii admitem ‘existenta’ nu are independent de subiect nici o caracteristica de realitate obiectuala si procesuala, nefiind explicitat in procesul generator al reprezentarii, al desfasurarii formei realitatii.

Evident se pot separa variante de lumi in sine si de lumi fenomenale si se pot propune-dezvolta grade de intensitate de realitate in sine si nivele de intensitate de lume fenomenala, dar ele nu clarifica in plus statutul ipotezelor de lume in sine si lume fenomenala, asa cum le avem si intelegem.

Revenind la identitatea ‘observatie-observat’, nici un percepator-interpretor de realitate naturala, inclusiv omul, nu poate aduce in ‘identitate existentiala’ obiectul cumva reprezentat, cu obiectul autonom de percepator, cu acel presupus obiect care generaza mesajul informational de obiect, mesaj care perceput si reprezentat genereaza obiectul fenomenal.

Toti stim ca lucrul fenomenal in reprezentare este intelectiv, ca efect al asamblarii formei sale specifice, cum este vazuta, auzita, sau altfel simtita si datorita descrierii si conceptualizarii in limbaj, Obiectul asa cum este observat realmente inceteaza sa fie, cind actul perceperii sau gindirii lui inceteaza, dar admitem ca acel obiect sursa a mesajului fenomenal are continuitate existentiala, oricare ar fi statutul sau pentru subiect.

Intrebarea este ce statut sa atribuim ‘caraceristicii reprezentarii si gindirii lucrului in sine’, de catre subiectul in sine? Numai punind semnul egal intre reprezentarea realitatii in sine si realitatea in sine, primeste subiectul in sine calitatea de a ‘realiza identitatea intre lucrul in sine si reprezentarea-conceperea lucrului in sine, numai prin echivalenta intre continutul perceptiei si modalitatea realitatii in sine, apare ‘identitatea intre reprezentare si sursa si poate avea loc inca mai generala dar decisiva idebtitate intre cunoastere si cunoscut’. Numai identitatea cunoscatorului cu realitatea de cunoscut inlatura necesitatea unei ipoteze de alta realitate in sine, creatoare a ‘realitatii in sine din reprezentare’.

Daca se realizeaza ‘identitate intre reprezentare de realitate si realitate’ se infaptuieste si cunoasterea corecta si completa a lumii in sine de ipoteticul subiect al acestei lumi, iar judecatile sale de modalitate existentiala sunt absolute, valabile intodeauna, ele reflecta completitudinea egala siesi a lucrului in sine in dimensiunea absolutei cunoasteri de sine si de reralitate in sine a subiectului in sine.

Dar in ce conditii este posibila identitatea intre reprezentare si obiectul reprezentat si mai este posibila identitatea cunoastere- cunoscut? Aceasta este intrebarea.

Omul are nevoia de ‘lumea in sine’ pentru a justifica cumva non cognoscibilitatea principiala a presupusei lumi furnizoare a mesajului de realitate, dar si forma din spatele mesajului trebuie sa fie tot fenomenala, nu  ‘in sine’, pentru a ii pastra realitatii percepute ‘obiectivitatea si autonomia’, in caz contrar fenomenele sunt numai creatii mentale, fara suport existential in lipsa subiectului, deasemeni lumea in sine ‘nu exista’, si astfel am scos din existenta toate realitatile in care ne presupunem situati. Ca subiect creator de reprezentari avem acces la mesajul existential al formele universului trecute prin filtrul asamblor de realitate al mecanismului mental, iar in ipostaza de cunoscatori, depindem de procesele intelective, inca necunoscute, prin care separam relatii intre evenimente, aliniem ample trasee cauzale in realitate si unificam dinamic natura prin ipoteze generalizante, formale, creatoare de predictii fenomenale.

Este ilogic, neplauzibil sa presupunem ca subiectul in sine primeste prin propria perceptie, daca o are, chiar lucrurile in sine si nu o ‘informatie in sine’ asupra lor. Daca el primeste un ‘mesaj de realitate in sine’, nu insasi realitatea in sine, el nu realizeaza conditia identitatii intre lucrul in sine si reprezentarea in sine a lucrului in sine, si se afla paradoxal, in acelasi raport existential cu lumea sa, in care se afla subiectul uman cu fenomenalitatea.

Dar spre deosebire de subiectul uman, cel din lumea in sine ‘observa lucrurile in sine’ nu creatiile acestora, adica obiectele fenomenale si ar trebui sa aiba o cu totul diferita perspectiva existentiala, fiind situat chiar in spatiul de realitate al lumii creatoare de realitate fenomenala. Dar fara indeplinirea identitatii ‘obiect -reprezentare de obiect’ in lumea in sine, ajungem la concluzia ca si pentru subiectul in sine ‘lumea lui in sine’ are manifestarea unei lumi ‘in sine-fenomenala’, diferita ca ‘fenomenalitate-in sine’ si de lumea noastra si de realitatea in sine.

Evident intrebarea asupra continutului acelei ‘fenomenalitatii in sine’ pentru subiectul in sine ramine fara raspuns, noi neputind comunica cu el dar interesant este ca din non identitatea reprezentarii realitatii cu realitatea in sine apare necesitatea ‘existentei’ mai multor realitati in sine si realitati ‘fenomenale in sine’, contazicind cumva ipoteza unei singure lumi in sine.

Ar exista totusi o cale de identitate intre reprezentarea de realitate in sine si realitatea in sine, anume ca subiectul in sine sa fie autorul realitatii in sine, sa fie el insusi o ultra realitate cu un statut caracterizant inca mai adinc, mai obscur, mai apriori, mai ‘in sine’, decit ‘lumea in sine’.

Pentru a realiza identitatea observator observat subiectul in sine trebuie sa fie creatorul lumii in sine, nu un observator in sine, plasat in fenomenalitatea in sine, asemeni subiectului uman.

Ca autor la realitatii in sine subiectul in sine devine deasemeni creator al subiectului fnomenal si al reprezentarilor sale, el primeste statutul de ‘prima cauza, in sine’ din care emerg toate cauzele in sine creatoare de lumi in sine si de cauze si lumi fenomenale continind, toate realitatile subiectilor fenomenali. Dar ca origine a lumii in sine si a lumii si subiectului fenomenal, ‘subiectul in sine’ nu mai are ‘statutul de non existenta’ identic modalitatii lumii in sine, el este cumva in raport cu lumea in sine asa cum este presupusa lume in sine fata de lumea fenomenala.

 Non identificabil si noncaracterizabil in vre-un fel, presupozabil doar sub aspectul de creator al tuturor lumilor in sine si lumilor imaginabile ori experimentabile de catre om, ‘subiectul in sine’ devine o modalitate meta incaracterizabila, careia nu i se poate atribui nici macar caracteristica existentei in sine, data find aprioritatea sa, antecedenta sa ca modalitate, in raport cu orice modalitate existentiala. Subiectul creator de lumi este autorul tuturor starilor de existenta in sine si pentru sine, este creatorul modalitatii de existenta autonoma si existenta proiectata in subiectul uman. Incorect dar inevitabil folosim predicatul ‘este ‘ pentru a il localiza cumva, dar el nu are nici proprietatea ‘este’ nici ‘exista’, nu este in nici un fel individualizabil ca modalitate.

Am incercat sa aratam ca atribuirea de existenta din perspectiva umana este icorecta, este incoerenta afirmatia ‘exista’, fara modalitate si situare in cadru referential, cu atit mai putin putem atribui ‘existenta’ subiectului in sine, dublu inexistent, depasind in incaracterizabilitate de mod existential, chiar si incognoscibila lume in sine, care nici ea nu poate primi statut existential, dar fiind o creatie a subiectului in sine, este totusi mai putin inexistenta decit creatorul ei.

Admitind existenta subiectului in sine ca singurul care realizeaza identitatea intre reprezentare si realitate prin geneza realitatii, rezulta ca subiectul uman care este deasemeni o creatie a subiectului absolut, ar putea fi inabordabil si noncognoscibil de catre sine, in masura in care in subiectul uman se reflecta cumva, daca se reflecta, subiectul in sine.

Am putea deasemeni presupune generatii de subiecti in sine populind lumile in sine, avind propriile lor ‘fenomenalizari in sine’ ale lumilor in sine, diferite de fenomenalizarile umane.

Dar daca subiectul in sine este in ‘identitate de modalitate’ cu lumea sau lumile in sine, el trebuie scos din pozitia de observator plasat in spatiul de realitate al acestor lumi si adus in modalitatea de creator al realitatii in sine , stare incaracterizabila, dat fiind ca nu se poate aprecia o actiune cu efecte incognoscibil.

In noua stare creatorul lumilor le si cunoaste complet, in aceasta stare de cunoscator al operei sale el ar putea atribui subiectului uman, parte din creatie, proprietatea autocunoasterii in proportia pe care o vrea, realizind chiar si completa autocunoastere de sine si de lume fenomenala.

Dar starea de identitate intre subiectul creator si lumile create nu trebuie inteleasa ca egalitate de modalitate intre creator si creat, ea are aspectul de dependenta a realitatii sisubiectului de creator,  nu de identitate autor opera. Este mai clara definirea unei dependente unilaterale a operei de autor, nu identitate sau dependenta a creatorului de opera. Neputind descrie in limbaj relatia creator creat, cuvintul introdue inevitabil ambiguitati semnificante ale acestor suprarealitati neabordabile cu limbajul natural.

 Lumea creata nu poate fi decit o ‘stare informationala’, in care ‘nu exista alta realitate decit cea ‘imaginata-gindita’ si proiectata de creator in subiectul gindit, pentru creator lumile imaginate nu au statutul de realitati independente si autonome, asa cum nici cele imaginate de noi nu sunt reale nemijlocit, nu sunt perceptibile si in acelasi timp autonome de mintea noastra.

Singura posibilitate ca lumea reprezentata sa fie in identitate cu lumea ‘reala’, creatoare a mesajului reprezentarii, implica ‘nonexistenta lumii reale’ din perspectiva subiectului creator, dar implica ‘existenta si realitatea obiectiva’ din perspectiva subiectului creat.

Lumea sau lumile sunt create de ‘subiectul absolut’, ‘nu exista’ pentru acesta, nu au atributul ‘existentei, dar  ‘exista ca lumile fenomenale’ pentru subiectii creati. Existenta este o caracteristica de modalitate atribuita, relativa, ca ‘existenta in reprezentare, obiectiva’ si ‘existenta intelectiva’ in subiectii creati.

Problema statutului existential al subiectului in sine si fenomenal poate fi pusa si altfel:

Daca exista un ‘individ fenomenal’ trebuie sa existe si ‘un individ in sine care il construieste si cunoaste complet’, ar fi absurd sa admitem ca lumea in sine care ne da nastere, poseda mai putina complexitate cauzala creatoare de subiect si cunoastere de eveniment decit lumea fenomenala in care sunt asamblate mecanisme cognitive asupra naturii si functiilor subiectului. Dar cit timp subiectii fenomenali nu cunosc nici lumea in sine nici propria stare cognitiva ei nu vor identifica si utiliza intreaga performanta cognitiva pe care o presupunem principial accesibila, daca sunt realizari ale unui creator complet cunoscator al lumilor sale.

Dar daca un creator de personalitate perceptual conceptuala cunoscatoare de fenomenal nu isi transfera in personalitatea modelata, totalitatea functiilor sale cognitive, acest metapersonaj constructor de individualitati putem presupune ca el insusi are o limita creativ-cognitiva absoluta, el nu stie si ar fi posibil sa nu poata stii niciodata, cum sa isi sintetizeze personalitatea si sa o proiecteze ca ‘subiectivitate fenomenala diferita de propria personalitate’, dar capabila de auto cunoscatoare, in individualitatea pe care a daruit-o

Nefiind capabil de atribuire de cunoaste de sine, catre subiectii creati, ‘subiectul creator’, presupusa cauza a toate lumile si subiectii fenomenali, nu ar fi totusi ultimul creator, fiind necesar un alt creator, absolut, capabil sa se proiecteze in orice subiect creat in intreaga sa amplitudine cunoscatoare de sine.

Daca dorim sa limitam seria de ‘individualizari in sine’ sau sa o reducem la o singura suprapersonalitate capabila de orice act de creatie, este necesar sa fie indeplinita conditia principialei identitati cognitive intre creator si creat, cu alte cuvinte orice personalizare creata sa isi poata cunoaste mecanismul cognitiv al propriei cunoasteri, sa realizeze identitatea cunoastere-cunoscator-cunoscut.

Ramine numai ca omul sa isi gaseasca calea cunoasterii de sine iar cind aceasta proprietate subtila, inca incaracterizabila va fi dobindita, sa constate ce devine el si lumea sa in urma autocunoasterii, care este de fapt o atot cunoastere de lume si de sine.

Numai transferul de personalitate intre creator si creat justifica ipoteza de autonomia existentiala absoluta atribuita subiectului absolut si pune realmente capat seriei de cauze creatoare de lume si de personalizari dependente, care altfel nu s-ar termina niciodata.

Am putea admite ca atunci cind ‘realitate absoluta’ dezvolta caracteristica lumii, a reflectarii de lume in subiect si a subiectului in subiect partial cunoscator de proprie lume dar nu si de sine, acea parte de individualitate creatoare, devine duala’, si cunoscatoare si ignoranta de sine. Personalizarea creata, relativa, este totusi potential ‘cunoscatoare de sine’, prin statutul ei absolut de participare la modalitatea individualitatii creatoare si necunoscatoare momentana, prin particularizarea de personalizare relativa, fenomenala, creata, proiectata de ‘supraprsoana  absoluta’.

 Calitatea umana potentiala a auto-cunoasterii limitate, ofera o perspectiva optimista statutului cognitiv al viitorului si inlatura orice premiza de posibila lume in sine nonaccesibila observational si non cognodcibila.

 Daca omul este capabil de cunoastere de sine si de orice altceva, el va deveni cunoscator efectiv cind va indeplini acele conditii de autocunoastere, care ramin sa fie elucidate.

Cine este cel pe care il percepem, cunoastem partial, valorizam si asumam in personalitatea cu care ne identificam? Greu de respuns la intrebare. Daca nu am putea cunoaste totul despre noi, ce alta latura existentiala si functionala a lumii noastre ar mai fi interzisa?

Dar daca putem stii totul, ce altceva mai putem fi si cum?  Prin ce metode putem sa ne privim si intelegem in asa fel incit partea de fiintare absoluta din noi pe care am primit-o, sa ne fie transparenta functional cauzal? Daca subiectul in sine are o fiintare atotcunoscatoare in fiinta noastra dar in acelasi timp nu o elibereaza, din moment ce nu pare sa ne permita sa ne cunoastem si astfel sa il cunoastem, e necesar sa ne resemnam la o perpetua ignorare a ceace suntem in esenta fiintarii noastre conceptuale?

 Daca individul absolut ne-ar fi facut astfel incit sa ne cunoastem complet individualitatea fenomenala, atunci noi insine am fi similari creativ lui si am putea crea propriile noastre lumi si propriile individualizari modelate, care dupa ce vor parcurge propria evolutie ignoranta -cunoastere, vor deveni asemeni noua, dupa cum si noi suntem principial similari creatorului.

Individul ca ‘interpretare de mesaj persoana’

  Daca realitatea este efectul interpretarii unei mesaj continind formele si transformarile fenomenale, personalitatea subiectului lui cu toate calitatile perceptiei, interactiei gestuale si lingvistice ar putea sa fie desemeni efectul unui mesaj, prin intermediul caruia un creator de individualizari proiecteaza personaje si le aloca mesaje de realitate si reprezentari ale acestora ca lumi fenmenale, le daruie impresia existentei ca entitati autonome intr-o lume obiectiva, independenta de ei.

E posibil ca subiectul interpretor sa fie el insusi efectul unei interpretari, simultan primitor de mesaj de realitate fenomenala si efect al interpretarii unui supermesaj de realitate de catre ‘un super interpretor de mesaj’ formator de personalitati active, constiente de sine, scufundate in ontinutul reprezentarii mesajului fenomenal.

Ca sa fie clara afirmatia vom exemplifica-o discutind asupra modelarii informationale a realitatii.

Lumea poate avea mai multe variante existentiale, acum este imposibil sa argumentam ca lumea materiei si radiatiei este unica varianta de realitate, deasemeni nu suntem capabili sa desfasuram cazual firele evolutiei pentru a justifica structural si functional oricare din morfologiile si performantele interactive ale lumii noastre.

Descoperind si folosind ingenios calitatile substantei si energiei omul a inventat uneltele informationale, capabile sa memoreze si proceseze in toate felurile informatii cuantificate corespunzator caracteristicii operante a sistemelor de procesare.

 Imediat ce au aparut sistemele si modurile de procesare oamenii au si facut un salt temporal, imaginind posibilitatea modelarii personalitatii pe calculator.

Nu e imposibil ca odata sa se realizeze aceasta ideie si sa avem parteneri de dialog si chiar de cercetare si cunoastere a realitatii noastre, personaje agregate si inchise intr-o lume a lor, dar capabile sa isi reprezinte ca lume fenomenala, spatiul sintezelor obiectuale si procesuale. Daca se va intimpla asa ceva cindva, vom stii mai bine cum functionam si din ce alta sursa decit cauzalitatea fenomenala am putea proveni.

Aici facem doar presupuneri de posibilitate, sugerind plauzibilitatea simularii personalitatii pe un sistem informational, dar nu afirmam ca omul insusi si lumea lui sunt efectul modelarii  lumii si personalizarii pe un supra sistem informational. Dificultatea sustinerii acestei ipoteze provine din imposibilitatea imaginarii caracterisaticii de realitate a sistemului de procesare si a subiectului creator de program univers.

 Daca supraindividualitatea programatoare si supra sistemul modelant de proiect fenomenal sunt compuse din aceiasi materie si actionate de energiile lumi noastre, cu siguranta am intra intr-un impas functional de nedepasit, incercind sa construim un sistem material capabil sa modelze totalitatea substantei , radiatiei si structurii galactice a universului atit cit il cunoastrem.

A modela pe calculator material, functional in limitele cauzalitatii cunoscute, un univers similar ca dimensiuni, morfologie si evolutie celui in care suntem situati este imposibil, dar a crea personalizari constiente capabile de reprezentari de realitate si actiuni lingvistice, cunoscatoare ale lumii reprezentate e plauzibil si poate realizabil destul de curind.

Daca un subiect fenomenal este modelabil informational, el ar putea fi efectul unei serii de mesaje si interpretari, anume:

1-In prima interpretare programul modelant de personalizare primind mesajul continind datele unei individualizari cu toate functiile perceptiei, vorbirii, constientizarii, comunicarii in limbaj, interpretarii limbajului si cunoasterii, creaza o personalizare explicita, dotata cu performanta observarii, actiunii gestuale si lingvistice, avind si functii intelective in interiorul unei realitati provenite din alt mesaj.

2-A doua faza creatoare de individualizare activeaza personalizarea atribuindu-i mesaje de realitate corespunzind performantelor de reprezentare si actiune, eliberabile progresiv.

Individualitatea simulata primind mesajul de realitate cu toate starile fenomenale individualizate, manifesta din punctul ei de vedere functia perceptiei, reprezentarii, limbajului, analizei relationale, constientei, comunicarii si schimbului de informatii in spatiul social modelat.

 In individ se contureaza treptat variante de cunoastere a lumii extrase din mesajul fenomenal, se instaleaza relatia constienta de lume si de sine si apare o personalizare similara celei umane.

Structura personalizarii explicite deriva din suprainterpretarea de catre modelul creator de personalizare, al mesajului purtator de individualitate, iar alcatuirea lumii si subiectului constient de sine si de lume rezulta din urmatoarea interpretare alocata subiectului creat, capabil sa primeasca mesajul lumii sale fenomenale si sa il reprezinte si cunoasca progresiv.

  Pe masura ce dorim sa transferam catre individul ‘informational’ cit mai multe din performantele noastre trebuie sa construim proceduri de geneza a reprezentarilor, de formare a limbajului, a descrierilor si interpretarilor de descrieri si sa activam interactiunea subiectilor cu reteaua de evenimente incluse in mesajul fenomenal alocat fiecarei individualizari.

Cele doua interpretari, una formatoare de persoana, a doua creatoare de realitate si persoana in realitatea intepretata, ar putea fuziona, daca am darui subiectului acces la mecanismul functional creator de individ, de mesaj persoana si mesaj realitate. Unificarea creatorului de individualizari cu individualizarea efectiva ar crea o supra personalitate care isi cunoaste propria alcatuire ca efect al intelegerii operante a mecanismului interpretor asamblor de personalizari. Supra persoana cunoscatoare de sine ar intelege cum este creata ea si cum se desfasoara forma realitatii, rezultata din mecanismul reprezentarii realitatii.

Deasemeni supraindividualitatea ar stii cum vorbeste, cum intelege, cum gindeste si cum cunoaste cauzal propria lume.

Putem presupune ca ‘Eul fenomenal uman constient’ este compus, din perspectiva sa, din ansamblul de structuri perceptual interpretante creatoare de stari eveniment si moduri operante conceptual-definite, pentru care poseda constienta identificarii si orientarii lor catre diferite segmente de realitate si constientizare de realitate. Dar partea de personalitate umana scufundata, posibila sursa a personalizarii constiente, cea care creaza limbaj coerent si interpretari coerente in limbaj, este necunoscuta, ea apartine ‘subiectului metainterpretant potential’, acea supra personalizare din persoana umana pe care probabil o posedam dar nu o identificam, nu comunicam cu ea, nu primim informatii asupra a ceace suntem ca metaindivid formator de subiect constient plasat in fenomenalitate.

Dar e plauzibil sa admitem ca avind o personalizare ascunsa creatoare a personalizarii accesibile, constiente de sine, am putea sa cunoastem aceasta individualitate fundamentala, creatoare a eului nostru constient de sine si de lumea sa.

Pentru a ne constientiza normal interactiv in spatiul realitatii, noi actionam disciminativ asupra fiecarui obiect sau proces prin actiunea compatibila, gindind forma actiunii pe baza informatiilor accesibile, si aexperientei altor actiuni dezvoltate in contexte similare, deasemeni asumam efectele actiunii prin constientizare. Dar pentru a constientiza formarea personalizarii ar trebui sa fim capabili sa ne desprindem de legatura aparent indestructibila cu starile realitatii, sa relaxam necesitatea niciodata contestata, sau pusa la indoiala, a formei lumii reprezentate, sa modificam gradat coeficientii de intensitate existentiala alocati reprezentarilor.

Numai de putin timp omul cauta sa se justifice functional, perceptual, intelectiv si chiar afectiv, prin modele stintifice analizante de structuri operante creatoare de performante comportamentale. De regula nu ne putem constientiza functional explicit, ci ne oprim constientizarea la identificarea optiunii actiunii si dezvoltarii progresive a formei actiunii, dar niciodata nu intram in creuzetul informational intern al genezei formei algoritmice a oricarei actiunii, nu percepem si intelegem cine si cum inlantuie actele noastre in forma pe care o primim si asumam.

Daca este vorba de o personalizare de complexitatea celei umane, limitarea constientizarii la realitatea inconjuratoare si la constientizarea participarii la actiunile proprii, (fara a stii cum sunt ele asamblate in detaliu, cine alege traseele sinuoase ale punerii si rezolvarilor personalizate de probleme), impiedica insasi demersul cunoasterii de sine.

 Interpretindu-ne rolul de individ constient de sine in rol, ignoram sa accesam metapersoana creatoare de variante de personaje si roluri si ne multumim sa utilizam persoana si rolul oferit de creatorul intern de roluri-personalizari, cel care ne agrega individualitatea.

De fapt limitarea cunoasterii de sine morfologice si functionale ca individ constientizant, provine din incapacitatea de a ne identifica si interpreta functional, ne cercetind forma lumii si forma individualizarii in individualitatea preexistenta, ci cautind sa intelegem asamblarea formei personalizarii creatoare de forme lume si de constientizari de ‘eu personal’ in lumea primita si asumata.

Noi nu putem gindi asupra unei actiuni creatoare de persoana distincta si actiune constientizata, cit timp nu avem o reprezentare a functionarii procedurii formatoare a personalizarii si constientei acesteia, creatoare de realitate si individ in realitate.

Este necesara inventarea de modele functionale ale unor individualizari multiple, ierarhizate, simultan interpretoare de personalizare distincta si interpretoare de mesaj de ‘realitate obiectiva’, creatoarte de personaje implicate in aceasta realitate.

Pentru cunoasterea cunoasterii noastre particulare este necesar sa intelegem simultan strategia analitic operanta formatoare de subiect si strategiile specifice atribuite subiectului, asamblare de algoritmi identificatori de forme si relatii in realitatea interpretata.

Cit timp nu identificam constient o anume caracteristica functionala configuranta de individualitate, nici nu ii banuim existenta si efectele, care ar putea fi decisive pentru izolarea personalizarii de care dispunem.

Cind gindim ceva declansam o anume procedura analizanta si evaluanta de forme si relatii, dar avem principial la dispozitie toate datele informationale asupra tuturor nivelelor si etapelor oricarui proces mental specific, doar ca mintea ignora felul in care functioneaza generatorii de functii particulare, fixindu-se pe realitate si actiunea noastra in realitate.

 In orice proces intelectiv accesam, intelegem si valorificam numai un anume mod functional particular cu care ne identificam.

Constientizarea de sine normala presupune identificare si unificare de mod operant si constientizare de unificarile operante, realizind nuclee de constientizari de unificari de moduri realitate si moduri actiune, atribuindu-ne efectele personalizarii, ramasa ea insasi necunoscuta functional.

 Interpretind doar efectele perceptiei, analizind, descriind si interpretind numai continutul experientelor in spatiul fenomenal, reconstituite in spatiul mental conceptual, nu suntem inca constienti de ‘supra individul global’, creator de personalizari asumate si constientizari momentane.

 Suntem mereu numai acea parte din ‘subiectul metainterpretant’ pe care o ‘exteriorizam si constientizam local’, eventual intentionand intelegerea de alegeri de actiuni si formarea de trasee intelective, dar ignorind inevitabil structura functionala a complexelor agregari operationale multi ierarhizate, creatoare de individualizare momentana, pe care le declansam fara a stii cum si operam conceptual in interiorul lor, fara a incerca sa controlam mecanismul procedurii formatoare de act mental. Dar constientizarea functionarii explicite a operanzilor intelectivi, formatori de proceduri intelective constientizate, ne-ar deplasa din sfera omului pentru sine in individualitatea obscura a individului creator de indivizi pentru sine, varietate umana cu alta constientizare de sine, greu de evaluat.

Dar e plauzibil sa admitem ca subiectul complet cunoscator de sine din persoana noastra se insidiaza treptat dar continuu in actiunea constienta largindu-i orizontul existential si cognitiv, prin investigarea si eforturile de explicare stintifica a straturilor succesive ale dinamicii si functiilor eului, transformind treptat procesele formatoare de personaj, acum nonidentificabile, in individualizari cunoscatoare de natura lor, apartinind supra personalizarii autocunoscatoare.

Daca analizam traiectoria evolutiei umane, multe din functiile noastre actuale, nu erau inainte proprietati explicite, accesibile optimizarii.

Omul actual isi coordoneaza mult mai bine gesturile decit in fazele inceputurilor umanizarii, deasemeni detectam si interpretam nunate lingvistice anterior inexistente, pe masura ce evoluam cognitiv tot mai multe potentialitati interactive apartinind modedelului intern creator de personalizari sunt activate constient si aduse la suprafata utilizarii sistematice, intentionale. Facem si ne identificam facind, vorbim si ne intelegem vorbind, gindim si suntem martorii ginditii noastre, chiar ii dirijam forma si forta cunoscatoare, dar inca nu am intrat in orizontul genezei persoanei, spatiu din care totul devine clar si complet inteles functional.

Prin cunoastere de ceva stabilim o baza pentru intelegerea functionarii acelei cunoasteri, aceasta odata inteleasa chiar si partial pune temelia altei modalitati cognitive asupra unei practici cunoscatoare si asa mai departe, parcurgind seria treptelor modelarii de modelari de actiuni constiente si devenind ‘ subiectul cunoscator de sine’.

Fiecare model intermediar de subiect cunoscut, primit si asumat treptat de subiectul cunoscator de cunoscator, amplifica si personalitatea celui cunoscut si a cunoscatorului de subiect cunoscut, dar nu vom stii prea curind daca cele doua entitati, anume subiectul analizat si inteles si cel care creaza persoana analitic si sintetic cunoscatoare, pot fuziona si ce va rezulta din acest proces.

Subiectului potential se transforma prin cunoastere de ceva in ‘eu cunoscator de ceva’, iar prin analiza continutului acelei cunoasteri devine ‘eu cunoscator de cunoscatorul de ceva  si asa mai departe. Prin cunoastere de subiect cunoscator local, prin identificarea si analiza procedurilor de investigator al cunoasterilor de lume si de sine omul devine constient de oricare din starile sale de cunoastere. Pare inca necesar ca cel care creaza cunoscatorul, sa fie intodeuna cu un pas inainte fata de cunoscatorul realitatii. Vrem sa spunem ca niciodata in cunoasterea normala nu vom avea atita cunoastere de cunoscator cita cunoastere de realitate posedam.

 Cu alte cuvinte personalitatea fenomenala nu pare a avea sau nu va avea prea curind performantele cognitive cerute pentru a intelege modul functional al creatorului acestei personalizari.

Pe masura ce se cunoaste structural si functional, omul isi identifica si constientizeaza operational tot mai multe din proprietatile sale perceptuale si intelective, mai specifice sau generale, concrete sau abstracte, dar nu stim care ne este limita in autocunoastere, daca realmente exista o asemenea limita.

Cum raspundem la intrebarea asupra modului in care ar trebui sa procedam pentru realizarea comunicarii intre starea cognitiv- functionala particulara in spatiul unui segment de realitate si meta starea interpretant configuranta, generatoare a personalizarii efective, constiente si cunoscatoare de realitate ?

 Cum putem intelege constient procesele genezei constientizarii particulare si ale multi constientizarii, cum cuprindem in constienta extinsa, cunoasterea constientizarii, functionarea blocului ierarhizarilor de constiente particulare, separate ?

Problema este ca toate procedurile explicante ale unor moduri functionale creaza la rindu-le strategii investigante de alte moduri functionale dar nu de propria alcatuire operanta, nepermitind inchiderea lantului cunoasterii de algoritmi ai cunoasterii.

Necesitatea asamblarii de metanivele investigante, explicante de moduri operant cognitive, ne aduce in situatia detestata a intrarii in recursivitatea nelimitata a intelegerii cauzei formatoare a altei cauze, intr-un ciclu fara sfirsit, iar concluzia ar fi ca nu ne putem niciodata cunoaste si constientiza functional la orice nivel operational-cognitiv. Din ce stim pina in prezent, subiectul in ‘interpretare si reperezentare locala de sine’ nu este si nu poate fi identic ‘cu subiectul creator-interpretor de subiect’, acesta fiind numai ‘partial detectat si asumat’ prin constientizare partiala.

Aparent suntem obligati sa mergem pe linia anterior negata a posibilitatii ‘noncognoscibilitatii genezei subiectului fenomenal’ de catre acelasi subiect, intre subiectul personalizat si metasubiectul generator raminind intodeuna o distanta intelectiva si constientizanta, de nedepasit.

 Cunoasterea completa de sine presupune completa autodeterminare functional cauzala si accesul la toate nivelele informationale, care definesc si activeaza intentional personalizarea si constientizarea operationala a unui subiect, in toata gama sa comportamentala.

Poate ne inselam si exista un asemenea tip de supra algoritm autocognitiv, simultan creator de cunoastere orientata spre obiect si de cunoastere a ‘obiectului subiect’, generator de cunoastere fenomenala.

 Cindva cind vom descoperi in noi procedura de constructie a personalitatii noastre si vom cunoaste si asuma personajul din noi creator de roluri si persoane, atunci lumea va fi altfel sau noi vom intra in alta lume.

Nivele subtile de realitate

Ierarhii existentiale

Realitatea simturilor, limbajului si gindirii este intervalul existential uman, unde se intilnesc si interactioneaza lumile perceptiei cu actele si proiectele mentale dezvoltind reteaua tuturor realitatilor externe si interne ale individului.

Aceasta fenomenalitate ampla continind toate evenimentele, toate faptele, toate ipotezele si toate asteptarile de realitate realizate sau nu ‘exista independent sau dependent de subiect’, este accesibila simturilor si ratiunii si masurabila cu logica sau pasiunea umana.

 Subiectul insusi exista independent de reprezentarea de sine, el exista pentru semeni, este corporal si spiritual, este simultan realitate si constructie de realitate.

in sensul ca realitatea corpului sau este cauza realitatii mentale si ni invers, corpul prin morfologia si functiile lui este sursa perceptiei, intelectivitatii si afectivitatii.

Este lar acceptata derivarea umului din cauzalitatea lumii sale, el isi datoreaza corpul proprietatilor substantei si isi datoreaza spiritul specatcolului substantei si radiatiei, care intr-un neintrerupt dans existential obliga fiecare fiinta la propriul spectacul al cautarii resurselor supraviectuirii.

Exista metafizici care inverseaza dependenta natura -individ si afirma ca mintea ar fi creatorul reprezentarii de corp si persoana, dar cumva o supra minte creatoare a toate, aceiasi minte ar forma, activa si trimite in propriul spectacul mintea distincta a fiecaruia, astfel nascindu-se mirajul eistentei autentice si autonome in nonexistenta absoluta.

In aceasta varianta de nonrealitate foarte reala pentru subiect, toate reprezentarile si reflectarile gindite asupra lumii percepute sau imaginate sunt ‘realitati interioare’, exstente numai in subiect, toate provenind dintr-o incaracterizabila nonexistenta creatoare, asupra careia ratiunea si limbajul uman nu au nici o putere de identificare si intelegere cauzala.

Lumea noastra este materiala nu informationala, este cauza siesi, ea este creatorul corpului subiectilor si functiilor metabolice si intelective, ea este si cauza tuturor modelelor de realitate aparute in toate fiintele inteligente.

Ipoteza realitatii independente de subiect este cea mai simpla, ea nu cere explicatii si lumi suplimentare pentru a fundamenta existential ceace ‘este’ si deriva personalizarea cunoscatorului uman dintr-o supraentitate a toate creatoare.

 Daca fenomenalitatea isi este cauza a siesi, fiind creatoarea tuturor individualizarilor cu toate calitatile lor interpretoare si intelective, aici in lumea asta se afla sursa intrebarilor si cea a cautarii si gasirii raspunsurilor pe care le dam si le vom da magiei infinite a realitatii. Intr-un univers al substantei, miscarii, morfogenezei si evolutiei-resorbtiei macro si micro structurilor fenomenale in cicluri univers, substanta si proprietatile ei este singura cauza a formelor si proceselor realitatii, este creatoarea subiectului si a performantelor intelective, este autoarea reprezentarilor de realitate, asa cum se desfasoara in mintile umane.

In caz ca acceptam dependenta lumii de un creator, problema modalitatii realitatii se modifica iar conceptul ‘cauza’ capata mai multe intelesuri, pastrindu-si semnificatia de cauza naturala pentru cel care primeste forma si dinamica realitatii numai in manifestare, dar mai exista variante decauza subtila, conditie a altor nivele de realitate cerute de alcatuirea lumii si personalizarii noastre.

Intr-o lume creata de o constienta de sine atotcunoscatoare, cauza primeste intelesul de vointa sau intentie creatoare, si exista atitea niveluri de realitate si cauze functionale in fiecare orozont lume, cite sunt necesare pentru a contine, fenomenaliza distinct si valorifica in ierarhii de personalizari, toata cunoasterea formarii si intelegerii universului si subiectului, din punctul de vedere al cunoscatorului creat.

O realitate creata se multiplica poate nelimitat, in asa fel incit tot ce exista la un anume nivel este dual, este simultan realitate experimentata de un subiect ignorant si realitate creata si cunoscuta de nivelele superioare, unde se proiecteaza persoanele si evenimentele lumilor inferioare.

Daca omul nu poate face ceva la intimplare, fara o anume cunoastere asupra scopului si conditiilor de realizare a proiectului, ar fi ilogic sa presupunem ca intr-o lume creeata situatiile ar apare intimplator, fiind necesara doar o vaga inchipuire de ‘structura-realitate’ din partea creatorului si o imperativa comanda divina de incepere a ‘existentei, pentru ca lumea sa se manifeste cu toate ingredientele de forme, situatii si subiecti doritori de cunoastere.

Dat fiind ca ceace are la dispozitie individul este reprezentarea , cindva a fost afirmata dependenta existentei realitatii de subiect, ipoteza veche de milenii careia nu i se poate aduce argumente de imposibilitate.

Daca subiectul este conditia aparitiei reprezentarilor realitatii si a atribuirilor de existenta si daca mai admitem creatia lumii si a subiectului, cineva trebuie sa fie cunoscatorul subiectului cu toate functiile sale.

 Amplitudinea structurii cauzale a lumii fenomenale provine din cunoasterea subiectului inchis in lumea sa, dar totalitatea proprietatilor subiectului, creator al reprezentarilor si cunoasterilor intelective trebuie sa provina din alta cunoastere-creativa, principial accesibila, dar in afara orizontului de cercetare si intelegere a unui anume interval de evolutie a cunoscatorului.

 Ca individ produs de cauzalitatea lumii sale omul are functia cunoasterii de lume si de sine, dar este mereu ignorant asupra mecanismului genezei strategiilor cunoasterii, asadar cunoasterea de cunoastere este permenent limitata de limitele sale morfofunctionale. Dar cum orice solutie elibereaza o noua problema omul este obligat de resursele cauzalitatii naturale sa isi reconstituie perspectiva fenomenala si sa caute alte ipoteze de realitate si de personalitate care sa raspunda noilor intrebari.

Daca individul este creat, el primeste problemele si cunoasterea raspunsurilor dupa un anume plan evolutiv preasamblat, iar intreaga sa ignoranta momentana este cunoastere a propriei sale fiinte si limite de cunoastere, undeva in reteaua modurilor cognitive superioare.

Pare obligatoriu ca in orice moment fenomenal continator de acte cognitive sa exista mai multa realitate necunoscuta creatoare de cunoastere, decit cunoastere de realitate, iar intr-o lume cauzala ar putea exista ‘legea ignorantei necesare’, lege activind permenent procesele cunoasterii si generind surplus de problematizare cu fiecare desprindere cognitiva.

Acest principiu al ignorante necesare pare firesc intr-o lume fara creator. O existenta care se autocunoaste in totalitate nu poate continua sa ‘existe in si in afara reprezentarii cunoasterii’. Odata auto-cunoscuta realitatea devine o supra persoana cunoscatoare de sine, devine ‘cauza constienta de sine ca lume persoana’ si atunci cind tot ce poate fi experimentat a fost deja gindit, realitatea independenta de subiect isi pierde semnificatia, ne mai existind realitate, doar reflectare intelectiva de realitate. Atunci cind totul este cunoscut, totul exista in subiect si ce sens ar mai avea o existenta autonoma, cind ea nu mai este autonoma, cind este in subiect in toate detaliile de menifestare, ca ceva deja existent.

Lasind deoparte metafizica fara suport sa admitem ca atotcunoasterea realitatii este compatibila cu modalitatea existentei autonome a realitatii cind cele doua realitati au planuri diferite de fiintare, cind este indeplinita conditiei ca ‘cel care cunoaste totul sa nu apartina existential agregatului de realitate cunoscut’.

Este plauzibila si coerenta posibilitatea cunoasterii complete a unei realitati numai daca cunoscatorul-creator nu are prezenta si manifestare in realitatea cunoscuta, conditie fireasca, inteligibila. Daca realitatea cunoscuta este efectul actiunii cunoscatorului, efectul nu poate genera cauza care l-a determinat, sau opera nu poate crea, explicita si contine dimensiunea supra existentiala a autorului.

Un exemplu de cunoscator creator permanent de ignoranta este subiectul uman a carui cunoastere dezvaluie continuu teritorii ale noutatii inca necunoscute, deasemeni a carui morfologie si performanta cognitiva sunt permanent neintelese, generind mereu o problema odata cu rezolvarea unei probleme.

Nu stim cum reprezentam realitatea,  nu stim care sunt procedurile informationale prin care vorbim si intelegem, cum sunt formate semnificatiile cuvintelor, in ce mod se creaza si interpreteaza descrierile de realitate, cum apar in minte lumile imaginare, unele de enorma amplitudine si densitate a detaliilor.

Nu stim cum se desfasoara procesele creative artistice, stintifice sau de orice alt continut, dar ne intrebam ce am deveni daca am fi constienti de tehnicile creative si am cunoaste ce am dori fara incordarea cautarii si uneori greu suportabila presiune a imposibilitatii rezolvarii unei probleme, care uneori nu se lasa nici macar bine pusa, ca sa nu mai vorbim de abordarea rezolvanta.

In prezent suntem ignoranti de continutul operant intern formator al actelor cunoasterii si fie ca suntem optimisti sau pesimisti cu privire la dezvoltarea intelegerii viitoare prin care vom clarifica procesele mintii, acum nu stim cum ne-am putea procesele intelective analizant creative, formatoare de cunoastere.

Ne putem intreba daca principil este posibila cunoasterea informationala completa a intelectului uman, daca vom stii cindva in ce fel ne punem problemele si daca exista sau  nu o actiune cognitiva finita atotcuprinzatoare, rezolvabila a oricarei situatii si pe deasupra complet clarificanta a propriei modalitati functionale.

Daca ar exista un ultim mod cognitiv capabil sa inteleaga cauzal orice si propria metoda cognitiva, ar apare un salt existential cu schimbare de identitate a subiectului, acesta capatand statutul de cunoscator de univers si transformind universul intr-o realitate simulata.

Cineva care stie totul despre prezentul si viitorul sau si al lumii sale nu mai este uman, nu mai are actele observante si eforturile progresiv cunoscatoare, el se afla in posesia incaracterizabilei prezente globale a totalitatii existentelor, stare atemporala, fara trecut si viitor, fara conditionari a ceace este de ceace va fi.

Sa admitem ca suntem in starea cunoasterii complete a subiectului si a lumii, iar din aceasta perspectiva sa incercam sa descriem seria entitatilor cunoscatoare.

Vom propune o ierarhizare a proceselor creatoare de realitate, pentru a le diferentia prin moduri existentiale  diferite realitatea, situarea in realitate, cunoasterea situarii si cunoasterea cunoscatorului de realitate.

Pentru verosimilitate vom separa o serie de procese creatoare de reprezentare- lume, actiune in lume, vorbire, intelegere a vorbirii si cunoastere a lumii in spatiul limbajului, localizind subiectul care primeste, reprezinta si cunoaste realitate.

Discriminam citeva nivele de realitate si cunoastere de realitate in perspectiva unei lumi create:

1- Generarea mesajului realitatii. Pentru ca lumea sa aiba volumicitate si dinamica fenomenala pentru subiect sunt necesare doua moduri functionale anume:

-Un generator de mesaj lume, introducind intr-o anume forma mesaj invariante obiectuale , relationale, cinetice si interactive simulind o lume fenomenala.

Un mecanism interpretor de continut mesaj . Pentru manifestarea explicita a formei realitatii este necesara interpretarea mesajului si reprezentarea realitatii. Reprezentarea este un act informatiuonal subtil creator al personalizarii subiectului. Prima varianta a interpretarii , creatoare a reprezentarilor lumii separa subiectul perc epator, urmatoarele interpretari ale mesajelor lingvistice genereaza subiectul lingvistic avind functii intelective, asamblor de relatii cauzale in spatiul reprezentarii.

 Vom numi creatorul mesajului realitatii ‘fiinta realitatii’ sursa a tuturor continuturilor existentiale introduse in mesajul realitatii.

2-Structura mecanismului reprezentarii, care transforma mesajul realitatii in realitate-reprezentata, efectiva, ampla desfasurare de forme si proprietatii ale fenomenalitatii.

Sunt mai multe trepte de reprezentare, cea mai simpla aparent dar mai complicata functional si greu de inteles este reprezentarea fenomenala, urmatoarele sunt interpretari de mesaje actiuni, personalizate, exemplu mesajele gestuale si lingvistice. Am putea numi urmatoarele reprezentari de mesaje dedicate, personalizate, interpretarile formarii subiectului interpretor al realitatii, acestea sunt interpretari secunde, tertiare, de ordin superior, functie de nivelul de personalizare al mesajului si interpretarii functionale intr-un interval de realitate predeterminat.

Cunoasterea mecanismului reprezentarii expliciteaza operant procedura informationala a formarii individualizarilor si atribuirii aspectelor realitatii estrase din mesajul de realitate creat de fiinta realitatii.

Vom numi procesul reprezentarii realitatii ‘fiinta interpretoare a mesajului realitatii’, fiinta responsabila de desfasurarea lumii in varianta minimala de subiect percepator. Interactia intre ‘fiinta realitatii’ si ‘fiinta reprezentarii fiintei realitatii’creaza realitatea fenomenala din perspectiva subiectului aflat in faza perceperii-reprezentarii.

Fiinta reprezentarii este autoarea continutului procesului observational formator al tablourilor fenomenale.

3-Actiunea subiectului in spatiul reprezentarii. Cind subiectul capata performanta interactiei gestuale cu lumea reprezentarii se produce prima relatie interactiva subiect -real, el incepind ca controleze si schimbe partial mesajele fiintei realitatii. Vom numi ‘fiinta actiuni gestuale’, sau fiinta actiunii, acea procedura interpretoare de mesaj gestual, creatoare a dinamicii interactive cu formele observate.

Odata activata reprezentarea secunda generatoare a fiintei actiunii, fiinta realitatii isi extinde aria de formare a mesajelor incluzind in spatiul realitatii operanzii gestuali si configuratii obiectuale create prin activarea invariantilor gestuali, operatori dinamici creatori de forme si relatii noi in spatiul reprezentarii.

‘Fiinta actiunii’ creaza dinamica interactiva a corpului subiectului cu invarianta formelor si proprietatilor din reprezentare. Fiinta actiunii furnizeaza lanturi gestuale configurante ale diferitelor invariante uni sau multi obiectuale, construind ‘subiectul gestual’ personalizare superioara informational subiectului doar percepator. Odata cu intrarea in functiune a nivelului de creatie formator al fiintei actiunii gestuale apare subiectul interactiv si starile problema. Fiinta gestuala comanda fiintei realitatii sa formeze mesaje de realitate problematizante si pune subiectul in starea de cautare a operanzilor gestuali prin care va aduce in reprezentare efectiva starea obiectuala primita alternativ in spatiul problematizarii realitatii fenomenale.

Starea problema este o functie interactiva subtila alocata subiectului, declansatoare de actiune investigant configuranta de mod realitate, care nu va fi dicutata aici.

 Cunoasterea ‘fiintei gestuale’ ofera acces la procedurile formatoare de gest si lant gestual surse ale variantelor de realitate.

4-Fiinta lingvistica creatoarea functiei lingvistice in subiect. Limbajul caracterizat ca al treilea nivel de interpretare al mesajului realitatii lingvistice formeaza persoanal lingvistica, constienta de sine, superioara eului percepator sau gestual. Limbajul  reconstituie individualizat mesajul reprezentat al fiintei realitatii, deasemeni el are si rolul coordonarii operante gestual, comandind si controlind structura mesajelor fiintei actiunii. Limbajul unifica structural si dinamic cele trei fiinte, anume fiinta realitatii, fiinta reprezentarii realitatii si fiinta actiunii gestuale, construind o personalitate tridimensionala interpretant, plasata in realitatea extinsa a perceptiei, actiunii gestuale si descrierii de actiune.

Cunoasterea fiintei lingvistice duce la intelegerea proceselor formatoare ale semnificarii ale cuvintelor si ale performantei operante gestual si lingvistic, proprii subiectului caruia i se aloca limbajul si descrierile actelor sale.

5-Fiinta intelegerii, cea care primeste si decodeaza mesajele lingvistice ale realitatii. Cunoasterea fiintei intelegerii asigura accesul la algoritmii atribuitori de sens unui mesaj lingvistic, clarifica procesul obscur al genezei subiectului interpretor, posesor al functiilor reprezentarii mesajului lingvistic, al genezei de de realitate prin interpretarea semnificanta. Interpretarea in limbaj este tot un proces de reprezentare, diferenta intre reprezentarea fiintei realitatii si a fiintei limbajului, este ca subiectul lingvistic primeste acces la procedurile decodarii mesajului fiintei limbajului, este activ lingvistic, comandind mesaje, este el insusi un activator de subiecti creatori de realitate lingvistica.

Fiintele limbajului si intelegerii  creaza ‘fiinta intelectiva’ formatoare, interpretoare si utilizatoare a continutului mesajelor de realitate fenomenala si lingvistica.

6-Fiinta cunoasterii realitatii, cea care ofera subiectului progresiv strategiile lingvistice ale analizei relationale intre partile realitatii si introducerea conceptelor de cauza si efect, ca dependenta cauzala particulara sau generalizanta intre starile realitatii.

Fiinta cunoasterii dezvolta nivele cognitive ierarhizate intr-un univers ierarhizat relational, ea proiecteaza subiectul simultan in realitatea fenomenala si in cea lingvistica, ea asambleaza in subiect proiectele de realitate construite in limbaj , ea construieste serii de realitati alternative prin care subiectul poate circula intentional interactiv, identificind stari problema si proceduri rezolvante.

Fiinta cognitiva are ierarhizari de exprimare, spre exemplu daca omul este o consecinta a fiintei cunoscatoare de realitate fenomenala, exista un nivel superior de fiinta coneptuala asambloare si cunoscatoare a mecanismelor operante ale fiintei cunoasterii active in subiect.

Toate fiintele conceptual cognitive sunt unificate , dar ele se elibereaza si expliciteaza treptat in spatiile intelective ale subiectilor  lingvistici, care parcurg progresiv spatiul variantelor lumii si variantelor cunoasterii, oferit de personalizari diferite ale fiintelor cunoasterii.

Fiinta unificata a cunoasterii este autoarea si poseda cunoasterea subiectului cunoscator.

7-Fiinta valorizanta de realitate, creatoarea modurilor atractiv repulsive intre subiect si modurile realitatii percepute sau produse prin fiintele actiunii si cunoasterii.

Fiint valorizanta atribuie gradienti de necesitate reprezentarilor mesajelor fiintei realitatii, fiintei gestuale si fiintelor lingvistice, desfasurind o retea unificanta valoric de stari de realitate si stari subiect creator de moduri operante in starile realitate.

Cunoasterea fiintei valorizante permite intelegerea ‘procesului cuantificarii necesitatii variantelor realitatii pentru subiect’, a mecanismului atribuirii valorii, fiintelor realitatii, actiunii, si fiintelor lingvistice si interpretante de limbaj. Prin aparitia ‘fiintei valorizante’ celelalte fiinte se individualizeaza valoric si intra in relatii interactive, competitive si conditionante, unele cu altele, determinind formarea intensitatii de necesitate a diferitelor stari probleme si intretinand cit este necesar functionarea strategiilor rezolvante.

8-Dar nu este inca destul, mai avem nevoie de cea mai ambigua dar cu siguranta si cea mai necesara fiinta ‘metabolizanta de stari valoare’, cea care ne atribuie individualizari implicate in consumul de realitate, moduri personalizate afectiv, entitati scufundate emotiv in spatiile actiunii, cunoasterii si valorizarii. Vorbim de ‘fiinta afectiva’, entitate complexa creatoarea masurii intensitatii reprezentarii, a participarii atractiv repulsive la starile valorice atribuite realitatii si subiectului creator de realitate.

Fiinta afectiva creaza potentialul ‘instalarii si trairii starilor atractiv repulsive’ ale fiintei valorizante, ea activeaza subiectul uman, implicat emotiv in lumea sa.

Afectivitatea individualizeaza subiectul, diferentiaza starile fenomenale neutre de starile problema, le da o cromatica valorica individualizanta ‘exprimata-simtita ca emotie’, ca stare de ‘identificare imperativa, noncontrolabila, a individului, cu obiectele, subiectii si evenimentele lumii sale. Afectivitatea este motorul declansarii si intretinerii interactivitatii cu toate fiintele realitatii, ea valorifica emotiv potentialul de rezolvare si cel de utilizare a starilor problema, ea ierarhizeaza intensitatea trairilor umane, ea creaza trasee interactiv optionale individualizate, construind biografii, realizind variante de personalizare cognitiv afectiva.

  Omul ar putea sa cunoasca progresiv aceste fiinte ale supra realitatii si cind le va cunoaste pe toate se va cunoaste pe sine si atunci se va intimpla ceva descris in gnozele orientale drept ipostaza auto si atotcunoasterii.

In starea de auto cunoastere se afirma o intrerupere a existentei realitatii si prezentei omului ca om in aceasta realitate.

Evident aceste fiinte ale ierarhiilor realitatii, creatoare de variante subiect, sunt numai o ipoteza, ele ar putea sa fie sau sa nu fie, iar universul sa aiba cu totul alta arhitectura cauzala decit cea acum cunoscuta sau imaginata.

Copyright Constantin Marghitoiu (c) 2007. Reproducerea totala sau partiala este permisa numai cu acordul scris al autorului.