Meta Poeme

Subscribe

Vehiculul moral

May 11, 2010 By: Constantin Marghitoiu Category: Carti

Inchegarea constientului social

 Fiintele pot trai izolate sau in comun. O consecinta a evolutiei este aparitia existentei comunitare, stabilirea unor dependente interactive, efortul de identificare, definire si perfectionare a conditiilor coexistentei.  Exista mai multe niveluri de alcatuire a personalizarilor, determinate de gradele de singularizare-cooperare. Avem cuplajul personajului numai cu realul, urmat de interactia individului cu sine si cu alte personalizari.

In conexiunea cu sine individul descopera individul, separa si valorifica progresiv posibilitatea autodirijarii intentionale catre diferite subspatii fenomenale si experienta controlului obiectelor.

Un salt in calitatea existentei comunitare apare prin descoperirea sinelui constient de sine, compus din totalitatea ipostazelor si dependentelor intre ele, tratate unitar, definind persoana asumata. Acest sine autoreflectant se desprinde de reflexie prin interactia cu alte individualizari si creaza cu timpul agregatul social, unde se echivaleaza sau de diferentiaza functional si valorizant personalizarile separate. Constientizarea de sine este efectul descoperireii de sine, iar multipla constientizare si reconstientizare nelimitata de sine si ceilalti, din toate perspectivele evaluante, este consecinta interactiei cu sinele colectiv.

Constienta poate fi caracterizata simplificat prin capacitatea fiecarui individ de a isi crea un model interactiv dinamic de sine, particularizabil neincetat prin intentia si actul momentan, proiectate pe traiectoria totalitatii individualizate, asa cum au fost asamblate si memorate, ordonate temporal, si valorizate de fiecare subiect.

Extensia constientizarii genereaza modele ale altor constiente si le proiecteaza pe ecranul propriei constientizari, identificind similitudini sau diferente, orientind intentia spre inhibarea sau expandarea celor constientizati. Fiecare individ vrea simultan sa semene si sa difere de semeni, sa ii accepe sau inlature din intervalul propriei personalitati.

Atribuirea constientizarii se face transferind catre ceilalti propria modalitate de a dori sau refuza, a actiona sau inhiba actiunea.

Specificitatea constientizarii determina constructia controlata a unui model evaluant si valorizant de sine si de lume, cu planificarea, declansarea, finalizarea si fructificarea pachetului de actiuni disponibile, iar constientizarea celorlalti le modeleaza dinamica intentiei, actului si evaluarii, incercind predictii asupra comportamentelor individuale sau de grup.

Actul de grup implica citeva etape evolutive pina la aparitia si functionarea constientei socializate comunitare:

1-Identificarea precisa si stabila a formelor si miscarilor mediului inconjurator.

2- Inventarea unor miscari de tip gest care induc fiecarui obiect ori miscare, o modalitate relationala sau transformanta de stare bine determinata.

 

 Separarea realitatii pe familii de invariante obiectuale si relationale duce la formarea de moduri operante stabile, generalizabile, prin care se fixeaza si conexeaza in lanturi obiectual dinamice segmentele fenomenale si se acumuleaza experienta interactiva. Cuplajul cu natura acumuleaza observatie si actiune spontana asupra realitatii, cuplajul cu propria relatie perceptual gestuala aduce individul in spatiul limbajului, a identificarii si constructiei constiente, de sine, ca obiect distinct de cele naturale, cu functie interactiv gestuala asamblata lingvistic.

3-Etapa identificarii, memorarii, diferentierii si activarii intentionale a actului lingvistic.

Separarea progresiva a invariantei gestuale in limbaj duce la reconstructia modului operant gestual in spatiul limbajului si desprinde preogresiv individul de obiect prin gest si de gest prin gestul lingvistic.

 Discriminarea de sine ca varianta de real controlabila altfel decit obiectele, adica prin vectorul intentional si lingvistic, distinct de gestul pur, a adus la aparitia de proceduri de identificare si activare a individului prin gestul vorbit comanda a gestului energetic.

 Starile intentionale sunt orientari ale potentialitatii actiunii, ale rezevei de diversitate interactiva ale subiectului complet diferite de gesturile prin care un individ misca obiectele. Formarea intentiei si controlul ei implica dezvoltarea unei relatii interne, constientizate, intre pachete de actiuni, prin care se pot declansa serii de operatii dependent sau independent de obiectele vizate. Deplasarea actiunii din real in limbaj o desprinde de suportul fenomenal si permite gestului in spatiul lingvistic, unde obiectele nu opun rezistente la manipulare, iar proiectu gestual se construieste relativ rapid si se poate corecta si optimiza mai silentios si fara efort decit in real.

La inceput intentia a activat gestul pur, manipulant de obiect particular intr-un context particular, apoi a luat sub comanda un anume pachet gestual, iar odata intrat in scena limbajul, intentia a migrat din gestul pur catre gestul lingvisitc, devenit comanda sistematica a constructiei si declansarii gestului pur.

Separarea progresiva a nuantelor intentionale a amplificat si constientizat cuplajul individului cu sine, ducind la specializarea intentiei si actiunii, a asamblarii ambelor in interior, in spatiul informational lingvistic, iar dupa finalizare interioara urmeaza eliberarea actiunii in realul fenomenal.

Controlul intentiei a fost baza constientizarii intii de sine si apoi de ceilalti, ducind la transferul de moduri operante si socializarea actiunii.

Intentia este motorul care pune individul in functiune atit in ambient cit si in modelul personal de ambient, orientindu-l spre o multipla actiune, separabila in intentie de act, proiect de actiune si actiune explicita, cuantificata operational, cu urmarirea si eventual corectia desfasurarii ei. Identificarea, coordonarea si memorarea starilor intentionale in cele doua spatii de realitate, cel infterior si cel natural, corelate sistematic, dezvolta procedura constientizarii.

4-Asamblarea spatiului presocial al actiunii comune. Discriminarea treptata a dinamicii interactive a altor indivizi este condita detectarii altor intentii apartinind altor ‘euri’ si a compararii lor cu ‘eul intentional si gestual propriu’. Individualizarea si unificarea in invariante comportamentale a lanturilor de actiuni ale celorlalti este drumul catre umanizare. Separind si memorind lungi secvente gestuale controlate prin intentie proprie sau a altora, in fiecare subiect se acumuleaza treptat, intentional, evaluant si interactiv cooperant, alte individualizari, alte intentii, alte scopuri, alte valori si perspective optional intentionale.

Identificarea si modelarea dinamicii celorlalti transforma individul intr-o multi individualitate simulatoare de actiune de grup, disponibila sa isi atribuie atit propriile intentii cit si pe ale celorlati. Imitarea intentiei si actului duce la imitarea altor personalizari, iar acesta este drumul invatarii, al schimbului de actiuni si intentii, nucleul comunizarii.

Treptat in grupuri se stabilizeaza schimbul de comportamente si intentii, apare intentia ierarhizata, decizionala de act colectiv, iar in grup se definesc ierarhiile si privilegiile atit in spatiul actiunii cit si in cel al valorificarii roadelor ei.

 Coordonarea de intentii prin ierarhie intentionala duce la actiunea de socializare a deciziei, de unificare a cimpului intentional prin act decizional, de comanda a tututror optiunilor si potentialelor de actiune ale unui ansamblu de indivizi.

 Controlul actiunii intentionale colective cere un vector informational de formulare si transfer al intentiei si anume limbajul natural .

Transportul intentiei prin vehiculul lingvistic duce la aparitia blocului de actiuni eventual proiectat, dar comandat de un singur individ si diferentierea fazelor actiunii, separindu-se actiuni gestuale pure si niveluri de actiuni lingvistice.

Ierarhizarea intentiei si controlul altor intentii amplifica constientizarea si proiecteaza personalitatea indivizilor in spatiul comunizat intentional, devenit spatiu sociointentional.

 Pe masura ce in individ se separa specificitati operante ale semenilor, in fiecare se agrega variante interactive ale celorlalti, iar limbajul acopera o arie tot mai mare de acte explicite sau interiorizate.

 Cind un subiect este capabil sa izoleze, simuleze si transfere alte intentii, sa le unifice in lanturi intentionale personalizate, el poate face predictii asupra dinamicii intentionale a celorlalti si poate pregati raspunsurile anticipat, micsorind efectele unor intentii agresive si optimizind cooperarile.

 Identificarea si individualizarea intentiei proprii si colective se face evident in etape, incepind cu cele mai rudimentare moduri intentionale directe pi a la arhitecturi de intentii multietajate. Individualizarea si atribuirea de intentii este procesul constientizarii colective, a descrierii lingvistice de sine si ceilalti.

5-Prin constientizarea semenilor se asambleaza treptat in limbaj agregatul social, spatiul declansarii si depozitarii efortului intentional gestual si lingvistic comun. Spatiul social are mai multe trepte de acte si intentii specifice, anume actiunea gestuala asupra obiectului si miscarii, actiunea intentionala si lingvistica asupra siesi si semenului si actiunea lingvistica colectiva, socializata, de formare si transport a personalizarilor intentionale, specific operante. In intersectia actiunii cu fenomenalul se elibeeraza naturalul cauzal, se identifica reactia naturii la gest, se activeaza analiza relationala, se contureaza logica gestului, apar si se dezvolta logicile concrete si abstracte ale limbajui, criterii ale cunoasterii discusive, conceptuale a relitatii.

Prin limbaj se construieste explicit intentia cognitiva specifica sau difuza, proprie ori multiatribuita, apare proiectarea deliberata de intentii specializate, interactive si cognitiv lingvistice, iar in spatiul social explodeaza difersitatea comportamentala creata si intretinuta intentional de ierarhia decizionala.

 

Decizia socializanta

 Reglajul intentional prin intentie externa duce la constructia de personalizari operante specializate, orientate fie numai spre actiune in real, fie numai catre controlul intentional al semenilor, astfel in spatiul social apare o componenta operationala noua, prioritar umana, anume actiunea decizionala asupra continutului si valorii personalitatii.

 Decizia este o actiune abstracta, exprimata in limaj, cu mai multe trepte de exprimare.

Exista decizia imediata de actiune efectiva, proprie sau transferata, dar exista ierarhii ale deciziei, creatoare de individualitati complete cu caracteristica gestuala, lingvistica si evaluanta de real, cit mai bine conturata.

 Decizia detecdteaza si indica spatiiule obiectual operante catre care vor fi indreptate intentiile individuale sau de grup, iar odata definite si proiectate scopurile, ea emuleaza si intretine dinamica socializata, a relatiilor interumane, asamblate in configuratii ierarhizate.

 Decizia este un fel de supra intentie nespecifica dar specificabila in context, ea poate capata grade de generalitate, in sensul ca se poate deciziona asupra orice, inclusiv se poate chiar auto deciziona nelimitat, inchizind in bucle de actiune toate intentiile si consecintele.

 Rolul deciziei este sa activeze toate proprietatile constructive ale subiectilor, sa identifice operanzii gestuali, intentionali si lingvistici compatobili cu un anume scop si sa ii activeze permanent pina la finalizare.

Decizia genereaza proiecte de actiune colectiva, ea  manipuleaza sistematic indivizii unificind grupurile, asamblind configuratii socializate, alcatuite din blocuri intentionale si operante, generind morfologia si dinamica corpului social.

 Decizia modeleaza personalitatile din exterior, asa cum intentia specifica o dirijeaza din interior, orientind subiectii catre actiuni care le pot fi straine intentional, putem spune ca decizia este metaintentia generalizata, desprinsa de individ si actionind prin legitimarea ei de comanda ierarhiei sociale, de legea actului in grup.

 Geneza actului supraintentional, decizional, creaza individualitati superioare, simultan autonome si dependente intentional.

 In spatiul ierarhiei deciziei apar diferentele de statut social si specializarile operante pur atribuitive de actiune, generind variante de individ necesare morfogenezei socialului.

 Aparitia deciziei de diferntiere a pozitiilor si rolurilor induce o ierarhie sociala dinamica, multioperationala si multiintentionala, propagabila sistematic in timp, dezvoltind variante de arhitecturi societale.

Odata construita si activata ierarhia decizionala apar indivizi cu rol conducator, apare sociodinamica organizata decizional, in interiorul ei diferentiindu-se o varietate de structuri interactive obligatorii. Existentele individuale se activeaza din centre decizionale locale care larindul lor se supun macrodeciziei absolute a virfului puterii intentionale.

Ierarhia deciziei genereaza aria de permisivitate si interdictie comportamentala a indivizilor ducind la legiferarea actiunii si specificarea domeniului de acceptabilitate a comportamentului individual sau colectiv. Individul prins in reteaua deciziei devenita lege sociala isi identifica domeniul si conceptul de libertate personala, abia atunci cind e pe cale sa le piarda sau mai bine spus sa le sacrifice necesitatii comunizate.

 Decizia reglementeaza dinamica sociala, ea introduce reguli de operare, ea diferentiaza permisivitati si interdictii, ea formeaza personalitatile intentionale din perspectiva unui nucleu decizional unic, exprimind interesele celui sau celor care poseda puterea decizionala.

Actul decizional este suportul regularizarii, unificarii vietii sociale, ea creaza in timp sistemele legiferante abstracte, de tip religios, economic, juridic, chiar cultural, manipulind potentialul creativ si evaluant de realitate al indivizilor, orienindu-l in catre valorizarile dorite de cel sau cei care hotarasc.

Pein exersarea deciziei se continua atit diversificarea cit si stabilizarea structurii sociale, se diferentiaza si valorizeaza diferit, tipuri de intentii, actiuni, permisivitati si interdictii, scopuri personale si de grup. In arhitectura sociala apar valorizari stabile ale naturii si persoanei, pe baza carora indivizilor li se aloca un anume statut comunitar, unele drepturi si mai numeroase datorii.

IN configuratia sociala apar blocuri de reglementari operante, cit mai clar definite care specifica cind, unde, cum si pentru care motiv sa se desfasoare anume actiuni in spatiul social. Decizia macrosociala genereaza acea actiune abstracta de ‘reglementare operationala, de specificare a conditiilor formei si actiunii’, vizind orice continut. Decizia reglenentante de stare creaza baza legiferarii actiunii, formarea cadrului operational social permisiv sau interdictiv, transformnat in norma a actului si valorii comune si norma cuantificarii alunecarii din act si valoare, norma juridica.

Decizia morala

Exista diferite trepte decizionale, acoperind toata gama actiunii disponibile la un moment dat. Avem decizii operante efective, decizii asupra actiunii altora, daca ne sunt accesibile, dar poate cele mai importante sunt deciziile de evaluare a actiunii proprii, a consecintelor ei in spatiul social.

Consecintele interactiunii creative de valori particularizeaza si orienteaza caracteristica evaluanta si afectiva a indivizilor, devenita baza a cooperarii sau conflictualizarii. Pentru dirijarea si pastrarea sub control a actiunii colective, in societate a aparut inca de timpuriu decizia morala orientata catre asamblarea optima a individului interactiv afectiv, catre minimalizarea conflictelor si amplificarea performantei persoanei.

Evaluarea actiunii si decizia morala nu regularizeaza dinamica subiectilor la nivel pur operational, asemeni celei interactive, ea are rolul trezirii si exersarii capacitatii evaluante de sine, a individului, a aducerii fiecaruia fara constringerea pedepsei, in interiorul respectului de ceilalti, de optimizare a relatiei colective.

 Legea juridica identifica actiunile interzise si specifica pedepsele, legea morala deasemeni indica interdictiile actului distrugator de libertate a persoanei, dar ea nu specifica pedepse explicite. Morala are un caracter punitiv subtil, ea leaga cumva incalcarea statutului uman normal, de piederea in diferite proportii a calitatii de uman, in nelimitarea diversitatii umanului.

Morala analizeaza si evalueaza la un nivel mai adinc efectele variantelor comportamentului antipersoana, generator de disfunctii la nivel individual si colectiv. Scopul moralei este sa faca individul sa inteleaga intre ce limite trebuie pastrat umanul si de ce, ce inseamna a explora si faptui orice si cu ce consecinte.

Norma juridica incearca sa restaureze o anumita caracteristica intentionala si operanta negativa prin pedeapsa lumeasca, iar morala avertizeaza cu degradarea in diferite proportii a faptuitorului nonmoral, cu patrunderea intr-o realitate ostila lui, unde idividul care agreseaza pe altii de fapt se ataca pe sine, mutilindu-se cu fiecare act impotriva celorlalti.

Prin interactia intentiilor decizionale de ordin superior, societatea este o structura duala, simultan o diversitate de personalizari intentionale si evaluante interconectate si o unitate suprapersonalizata, unificata intentional prin macro decizie, actionind ca supeindvid mai mult ori mai putin coerent, in alegeera si realizarea scopului comunizat.

 Poate cel mai semnificativ efect al actiunii morale este diferentierea din ce in ce mai profunda a personalizarii afective a indivizilor si expansiunea spatiului valoric, in interiorul caruia alege fiecare sa se situeze intentional si operant, pentru a obtine un indice cit mai bun de satisfactie.

Decizia morala precizeaza si permite transferul de intentii corecte, de la fiecare catre fiecare, ea amplifica schimbul individualizarilor exemplare, sporeste cunoasterea omului de sine si de semeni.

Morala cumva generalizeaza trasatura afectiva benefica, transformind-o intr-un standard emotional, aprtinind simultan individului si grupului, in sensul ca nu iti poti alege o satisfactie care creaza altuia suferinta.

Prin actul moralizant se propun strategii de apreciere a valorii unui individ dupa consecintele actiuinii sale si dupa calitatea afectivitatii sale. Norma morala are rolul de a defini conceptual si face inteligibile efectele negative ale egoismului si agresivitatii, ea declara la fel de valoroase toate personalizarile interactive si toate individualizarile afective care diferentiaza oamenii.

 Identificarea si transferul deciziei moralizante generea premiza constientizarii valorice a tuturor, ducind simultan la separarea pesoanei cu drepturile sale si la identitatea cu ceilalti prin supunerea la norma valorica colectiva.

Cunoasterea socializata

 Pe masura ce subiectii evolueaza decizional evolueaza si cognitiv, in societate apar serii de unelte conceptuale, se dezvolta argumentul demonstrativ, rational, specializat cognitiv si aplicatiile sale. Cunoasterea se diferentiaza si specializeaza lingvistic si experiential, iar constientizarile de sine se nuanteaza permanent.

 Transformarea intentiilor de grup in supra decizie unitara dezvolta macroproiecte iar realizarea lor duce la constructia deliberata si generalizarea anumitor trasaturi ale personalitatii. Apare si evolueaza schimbul de intentii si actiuni, se declanseaza circulatia multidirectionala a personalizarilor cognitive si afective.

Alcatuirea in limbaj a totalitatii actiunii si deciziei unei comunitati determina modularizarea si conditionarea deciziilor, omul invata sa hotarasca ceva in functie de consecintele altor decizii. In spatiul social se acumuleaza experienta decizionala pozitiva si negativa, si se configureaza treptat ceace am putea numi rationalitate decizionala ierarhizata si operanta, oamenii invata sa decida functie de consecintele deciziei anterioare, adica sa decida asupra oportunitatii deciziei, sa aleaga un set decizional in functie de consecintele altor agregate decizionale. Cumularea experientei interactive si decizionale folosind intrega experieta derivata din evenimentele create de serii de decizii anterioare dezvolta cunoasterea colectiva, spatiul cuplarii si comunicarii cunoasterilor individuale.

 Producerea si memorarea modificarilor create de individ asupra sa si asupra ambientului dezvolta o realitate fenomenala duala, una exterioara compusa din fenomene analizabile dar in majoritate neintelese si acea realitate din memorie unde exista actiune libera de conditionari, aici subiectul este suveran putind dori si realiza ce vrea.

In realitatea interna subiectii invata sa se dirijeze pe ei si pe ceilalti, aici se creaza modele conceptuale ale lumii fenomenale si modele ale personalitatii, iar subiectii invata sa actioneze diferentiat, incercind sa se manipuleze catre scopuri precise, optimizind instrumentul gestual si lingvistic.

Toate procedurile prin care un individ isi identifica si amplifica performantele actiunii definesc cunoasterea sa, ele duc la aparitia si folosirea unui grup de canale informationale care preiau reusitele personale si le comunica in spatiul socializat.

 Fiecare modificare socio fenomenala indusa de o decizie creaza o bucla de reactie pozitiva, intretinind si chiar amplificind interactia om -real, pastrind-o permanent functionala, dar produce si o reactie negativa, de atenuare a disfunctiilor operante, de autocontrol si reparare a consecintelor unei actiuni incorect proiectate, generatoare de pierderi materiale si tensiuni sufletesti.

Caracteristica senzoriala

Omul este un sistem informational polarizat, un atractor transformant-evaluant de realitate, el poseda moduri de masura a compatibilitatii actiunii cu realul si isi valorizeaza afectiv nevoile de supravietuire. Fiecare ambient aplica prin senzoriu o presiune fenomenala asupra corpului si mintii noastre, determinind ce sa facem, sau sa nu facem, valorificind experienta proprie sau sociala. Pentru a continua sa functionam normal avem nevoie de hrana, de securitate fizica si mentala, toate exprimate calitativ printr-o masura cuantificata a ‘valorii relatiei’ cu realul.

 Informatia primita de senzori din realul extern si intern, metabolic si informational este procesata intr-o reprezentare ‘simtita’, intensionala, numita conventional senzatie, o evaluare prin ‘participare in senzatie’, a lumii si corpulului nostru.

Senzatia are o varietate de nuante, unificate in doua categorii senzoriale, aume placutul si neplacutul. Ambele a au o gama extensionala si intensionala, o variatate de specificitati si intensitati de manifestare.

 Suntem astfel alcatuiti incit sa cautam acele parti de real si acele actiuni care activeaza senzatii dorite si declansam toate eforturile disponibile pentru a evita neplacerea in toate variantele. Natura este astfel incit nu putem evita senzatiile neplacute si nici nu ne putem provoca cind dorim o anume placere.

 Corpul si mintea poseda procese de evaluare permanenta a cumulului senzorial si de decizie a actiunii orientata spre maximizarea unei senzatii placute ori spre minimizarea impotrivirii simturilor. Dar corpul nu coreleaza exersarea sistematica a placerii cu efectele si majoritatea disfunctiilor organelor dar si mintii deriva din cultivarea in exces a unor satisfactii.

Conflictul dintre placere si consecinte devine un conflict intre actiuni si efecte, iar modul in care gestionam in diferite proportii echilibrul contrariilor, optimizind consecintele defineste structura noastra intelectiva si afectiva.

Omul sta intr-un echilibru instabil intre atractiv si repulsiv, cit timp senzatia este duala, generind si incintarea si suferinta, am spune ca si placerea si durerea sunt factori conflictuali, prin ei natura ne spune ca exista permisivitati si interdictii, iar trasarea frontierei necesitatii este mereu instabila, contradictorie.

 Daca placerea provoaca durere iar invers nu se prea intimpla, ar trebui sa intelegem ca moderatia in satisfactie e optimul placerii, dar aplicarea acestui principiu nu pare posibila.

Aceleasi reglaje interne care vor determina suferinta viitoare sunt incapabile sa ne smulga din interiorul placerii intense, ele nu apara de tot felul de excese senzoriale si de efectele lor negative. Suntem in capcana senzatiei, odata intrati in spatiul satisfactiei cu greu il parasim daca ne agreseaza la modul dorit. Deasemeni greu reparam efectele durerii, cind ea ne degradeaza in diverse proportii trupul si mintea.

Am spune ca acelasi corp ne premiaza si pedepseste prin cea ce simtim, pentru cea ce facem sau nu, dar inteligenta fiziologica, functionala, este insuficienta pentru a oferi existenta fara suferinta si astfel in spatiul relatiei senzoriale au aparut din cele mai vechi timpuri un set de criterii permisiv- interdictive, cristalizate in timp in actiunea morala, singura care ne pastreaza in intervalul normalitatii functionale.

Afectivitatea

Afectivitatea este deosebita de senzatie, dar are si ea o polarizare asemantoare, exista sentimente placute si greu suportabile, ambele atingind limite de intensitate atit de mari incit pot degrada ireversibil intelectul.

 Daca senzatia este o masura specifica a calitatii ambientului si a calitatii metabolismului, ce anume tip de realitate evalueaza afectivitatea, prin ce mecanism si cu ce scop?

Spre deosebire de sistemele informationale create de noi care executa orice operatie din cele pe care le programam, pe orice durata de timp, mintea noastra are criterii de selectivitate operanta si evaluanta, oamenii poseda o caracteristica valorizanta a actiunii, putind refuza ceva nedorit.

Capacitatea biosistemelor de a se situa evaluant in spatiul actiunii o numim generalizat ‘libertate optional interactiva’. Un biosistem este ‘liber operant’, daca poseda proceduri evaluante ale relatiei cu ambientul si semenii si are capacitatea selectarii numai prin conditionari interne, neinfluentat de exterior, unei anume strategii din mai multe disponibile, in functie de efect.

Dar tot biosistemele sunt ‘nelibere afectiv’, in sensul ca ele nu isi pot alege nuanta afectiva insostitoare a  consecintei unei actiuni. Fiziologia si mentalul nostru aleg ce sa simtim intr-un context dat fara sa ne consulte asupra particularitatii si intensitatii acelei stari afective.

 Ce deosebire este intre afectiv si senzorial? Un raspuns rapid ar fi ca exista senzori specializati care primind diferite mesaje din real le descompun senzorial in nuantele polare, placut, neplacut, dar emotia nu e provocata de senzori specifici, ea este efectul obscur al unei carcteristici functional evaluante a corpului si mintii, care aloca anumitor mesaje mai alaborate decit senzatiile, o anume ‘masura valorizanta’ anume starea afectiva. Prin asta nu am spus nimic, doar declarind ca la un anume stimul informational raspundem cu replica afectiva, nu discernem si mecanismul genezei emotiei, al concordantei intre situare si simtire.

Este afectivitatea o masura a nivelului nostru global functional, inglobind evaluant si senzatia si o obscura rationalitate sau irationalitate a atitudinii si actiunii?, aceasta ar putea fi intrebarea.

Omul poseda senzatia pentru a discrimina compatibilitatea parametrica corp fizic- real, dar emotia da o msura mai subtila a ceva diferit.

Am putea spune ca totalitatea starilor senzoriale sunt initieri preliminare in ritualul afectiv, cel care ne raporteaza ca intregi, la blocuri mari de realitate, separind lumea in doua clase mari de stari, anume atractivul si repulsivul afectiv, doi vectori insidiosi, obscuri, cumulind si ratiunea si irationalul, doi universali care definesc caracteristica de realitate a lumii.

Inca nu am clarificat si nici nu vom putea clarifica afectivitatea pina nu vom patrunde cumva intelectiv in sursa genezei emotiei si vom cunoaste felul in care masuram diversitatea realitatatii prin nelimitata coloratura afectiva, daruind fiecarei clipe savoarea sau refuzul interior.

Caracteristica evaluanta a afectivitatii

Actiunea umana este principial rationala, evident in proportie variabila, dependenta de instrumentele conceptuale disponibile la un anume moment social.

Unele actiuni sunt mai eficiente decit altele, ele duc mai rapid si sitematic la rezolvarea diferitelor probleme si la extragerea satisfactiei, probabil exista in noi mecanisme evaluante ale calitatii actiunii, independente de constienta si intentie, calificante de rezultate. Spatiul afectiv ar fi o masura subtila a calitatii performantei noastre cu sinele propriu, cu semenii si cu ambientul, o recompensa si pedeapsa a realizarii momentane sau cumulate.

 Punerea si rezolvarea problemelor care produc servicii, acesta e domeniul rationalitatii, domeniul specific umanului, iar masura performantei rezolvante, masura valorii efectului unei actiuni, acesta este terenul pe care incolteste saminta emotiei. Daca senzatia caracterizeaza individul izolat, in cuplaj interactiv numai cu natura, afectivitatea e un criteriu evaluant de actiune socializata, ea prinde in textura ei cumularea comportamentelor, efectul cooperarii sau confruntarii unei intentii si forte operante cu toate celelalte.

 Putem oare face ipoteza ca afectivitatea apare numai in socializare, ca este primul si cel mai sigur indiciu al constientizarii grupului cu intreaga sa textura interactiv valorizanta in personalitate, ca defineste optiunea actului proiectat in ceilalti si asteptarea recompensei din participarea proprie la participarea celorlalti. Afectivitatea este un criteriu al sigurantei ori nesigurantei de sine a individului in spatiul comun, al reusitea ori ratarii atit in alegerea unei actiuni cit si in finalizarea ei. Afectivitatea este o masura a permisivitatii individului in suprindividul grup organizat, un act ritual de acceptare, de recunoastere si omologare a individului in grupul de individualizari, ele insele evaluate, mediate, inaltate sau sanctionate afectiv, functie de consecintele alegerilor de personalizari, de efectele efortului personal asupra colectivului.

Emotia este caracteristica polarizanta a individului traind in colectivitate, o stare de conectare resimtita de fiecare ca un cimp atractorial-repulsiv cu blocul atractorilor socializati, este forta conectabilitatii fiecarei actiuni ca operator izolat la lantul operatoril comun, o forta stabilizanta care introduce si mentine sau respinge actiunea si persoana proprie, in arhitectura actiunii si persoanelor unificate cu liantul afectiv al socializarii. Afectivitatea este ritualul dizolvarii partiale a eului senzorial personal si reconstructia sa ca parte ireversibil conectata, la senzoriul- afectiv comun, cel care decide si actul si recompensa si pedeapsa.

Afectivitatea are stari stabile, are ‘categorii afective’, fundamentale, aparute in zorii umanizarii, manifestate in nuante personale, diferite la fiecare subiect, ea este efectul cristalizarii valorizarilor actiunilor si consecintelor exemplare, pe intervale de milenii, dar ea reflecta si nuanta reusitei sau infringerii specifice, proprii unui moment dat.

  Capacitatea cuiva de a rezolva probleme dificile, precum lupta cu orice adversar feroce, producerea unei unelte de calitate, confruntarea cu o natura dezlantuita, distrugatoare de vieti, sau cu un adversar uman puternic si necrutator, au fost din cele mai vechi timpuri si sunt si in prezent calitati umane definitorii. Cumulul sistematic de evaluarii similare pentru actiuni comparabile ca desfasurare si efect, a dezvoltat cu timpul moduri valorizante comune, stabilizate, proprii unei comunitati. Definirea valorilor comune prin afectiv, este actul esential al suprapersonalizarii si individualizarii grupului; am putea compara metaforic afectivitatea ca senzatia de nivel superior, a grupului, raspuns la propria actiune, la acordul sau dezacordul valoric cu sine.

Distribuirea recompenselor emotive, functie de cele interactive, s-au exprimat prin diferntiei de pozitie sociala, prin trepte ale accesului la decizie, dar mai ales prin acces diferentiat la roadelele efortului colectiv.

 Dar aceiasi performanta intentional operanta, reflectata evaluant diferit, functie de pozitia in ierarhia decizionala, a fragmentat evaluant gupurile, a activat conflictul interior intre afectivitati polare, a introdus cimpurile repulsive valoric, in saptiul social si a demarat evolutia actiunii- cunoastere si rafinarea calitatii

Pozitia ocupata de fiecare subiect in ierarhia sociala creaza acele relatii atractive ori negative, derivate in valoarea sa, atribuita de colectivitate. Se poate face ipoteza ca zecii de mii de ani de convietuire in grupuri au dus la descoperirea si aplicarea de strategii evaluante ale unui individ ca intreg, in functie de o integrala a actiunilor si efectelor fiecaruia. Cu timpul au aparut personalizari standardizate valoric dupa aria de efecte accesibile fiecarui om din grup, evident in intervalul de actiune momentan disponibil.

Fiecarei clase de actiuni socializate in timp i s-a ascociat un indice evaluant stabilizat, indicele afectiv al actiunii sau relatiei, rezultatul fiind aparitia de nuclee afectivizante comune, apartinind omului anistoric, om generalizat.

Caracterizind afectivitatea ca relatie intensiva a individului ca parte, cu megacorpul social, expresie a raspunsului atractorial repulsiv al meta individului socializat, la diverse individualizari, o masura evaluanta colectiva a fiecarei personalizari dinamice si intelective, presupunem ca prin emotie omul isi da cea mai veche dar si cea mai umana masura a siesi, din perspectiva tuturor.

Afectivitatea este o caracteristica atractoriala de grup, functionind numai in spatiul social, ea da coordonatele performantei si valorii fiecaruia in spatiul macro evaluant colectiv, fara societate afectivitatea isi pierde semnificatia , ne declansindu-se. Numai societatea poate rezolva nevoile individuale si activa emotia, individul socializat, ca parte separata nu isi mai ajunge siesi, nu mai este destul de eficient in fapta pentru a isi furniza intregul spectru afectiv.

Prin starile afective ne situam sistematic intr-o dubla coordonata valorizanta, personala si multipersonala, de grup. In lumea cooperarii satisfactia si suferinta au atitea surse citi indivizi sunt conectati, astfel ca noi primim atit placerea cit si evaluarea masurii placerii prin atitea surse cite converg sau diverg fiecare individ.

Alcatuiti din ceilalti, le gazduim cu sau fara voie emotiile si se intimpla ca o afectivitate e permanent dependenta de altele, ca suntem in primul rind conditionati afectiv si abia apoi intelectiv si interactiv, ca placerea cuiva ne poate transmite si placere si suferinta.

Afectivitatea ne determina traseul actiunii in interiorul agregatului social, fiecare om isi orienteaza potentialul rezolvitor de stari scop catre acel domeniu operant pe care il poate executa cel mai bine si care ii aduce maxime recompense emotionale, experientierea maximei pretuiri din partea semenilor.

Daca afectivitatea este realmente o consecinta a comunizarii evaluante a performantei gestuale si intelective, ea are trasaturi comune, si realmente exista in noi moduri de incintare si tensiune similare, cuplate la evenimente similare. Dar necesara diferentiere a performantelor se manifesta ca intensitate si specificitate afectiva, in functie de tipul individualizarii, de capacitatea diferita de a intentiona si face ceva.

Nu incercam sa analizam scala valorizanta, generatoare de valori ale persoanei, in fiecare interval al evolutiei sociale, dar se poate usor constata ca strategiile evaluante de actiuni se modifica in tim, prin creativitatea stintifica, tehnologica si culturala, care modifica actiunile, sursele placerii senzoriale si afective.

Dinamica afectiva

Afectivitatea este o subtila masura calitativa a subiectivitatii socializate, ea exprima capacitatea subiectului de a se raporta intensiv la un fragment de real, de a se situa in necesitatea acceparii sau refuzului prin nuanta emotiei.

In interiorul afectivitatii devenim o identitate autoperceputa, devenim o masura calitativa de sine.

Placerea ne aduce intr-o identitate acceptata, variantele suferintei sunt refuzuri resimtite nu conceptibile, iar intre ele se intinde nelimitarea nuantelor.

Am putea spune ca de fapt nu exista stare umana neutra, complet nonafectiva, fiecare din momentele de constientizare a ceva este o valorizare, o afectivizare, o masura prin noi insine a ceva.

Exista o afectivitate continua, relaxata, in care acordul, sau dezacordul cu noi si cu lumea se face silentios, cu schimbari continue de nuanta afectiva si mai exista ceace am putea numi afectivitatea intensa, acaparanta, inhibanta sau activanta de persoana, din care nu putem iesi pina nu suntem eliberati.

 Cit timp dureaza o emotie intensa nu avem dispozibilitatea de a fi altfel, de a fi ‘altvineva’, nu putem circula liber prin variantele noastre interactive si intentionale, personalitatea ‘libera’, optionala se blocheaza, suntem intr-un singur fel, dorit sau detestat.

Oricit am incerca sa explicitam afectivitatea, surprinderea mecanismului ei functional este nesemnificativa.

In analiza specificitatii si intensitatii emotiei nu suntem afectivi, iar in rezonanta emotionala suntem irelevant discursivi.

 Numele obiectelor le exprima, incit citind sau ascultind un nume putem reconstitui cu oarecare aproximatie obiectul denumit, dar numele starilor de incintare sau durere nu respecta regula, nu primim stari afective ascultind cuvintul corespunzator.

E greu de spus ce am fi daca am avea forta activarii oricarei placeri prin cuvinte, oricum am deveni mai putin liberi in decizie si actiune, mai dependenti unii de altii, dar cumva mai integratii intr-o unica macropersonalitate care isi comanda siesi nu doar actiunea ci si declansarea evaluarii ei prin emotie.

 Probabil daca am putea fi discursiv afectivi, realitatea si-ar pierde statutul de sursa a variantelor implicarii si din lume, am descoperii un univers numai afectiv, unde sa nu existe decit numele si realitaea sau irealitatea emotiei, dar nimic altceva.

 Poate incapacitatea de a memora si activa lingvistic sentimente ne face sa raminem reali si activi, sa raminem umani in toate felurile, sa cautam prin cunoastere si actiune declansarea savorii, sa trensformam placerea in premiu al performantei nu in exercitiu gratuit al satisfactiei. Dar nu e imposibila o lume unde singura exprimare de sine este inventia senzatiei si emotiei noi, unde cunoasterea se exprima ca descoperire si asumare de placere sau suferinta, unde modurile creatiei sunt variantele interne ale identitatii sau respingerii tensiunii afective.

Este curios ca nu ne intrebam prea des, cum am invatat sa simtim intr-un fel sau altul. Ca oameni invatam sa actionam, chiar sa intentionam si sa transferam intentie si actiune, invatam sa realizam o multime de situatii si sa le transferam catre dorintele altora, dar nu capatam niciodata capabilitatea de ne ‘sentimentaliza prin noi insine’ .

 Suntem un rezonator senzorial si sentimental amplu si imprevizibil, capabil de nenumarate acorduri si mixaje  afective, dar ce personaj ascuns in persoana inconstienta ne daruie emotia si dupa ce reguli?

 Se descopera diferite procese si substante chimice responsabile de stari afective, se identifica zone din creier care alimentate cu anumite microsemnale trezesc placeri sau repulsii, dar nu avem inca o reprezentare informationala, daca ea exista, a alcatuirii sentimentului.

 Dece nu putem dialoga cu cel care ne trimite emotiile, daca asemenea ‘eu afectiv’ exista in ‘ eul integral’ , de ce nu putem intra in dialog cu el si convinge sa ne bucure mai mult si intristeze mai putin.

A pune intrebari e banal, dar se pare ca in relatia atractiv repulsiva, cu realitatea se ascunde o functie umanizanta incontrolabila, poate trimisa umanului, a carei importanta este atit de mare incit numai depedenta de ea fara intelegere, ne pastreaza intr-un anume interval de normalitate, de posibilitate interactiva cu lumea noastra. Afectivitatea ne pastreaza umani fara trancenderea umanului prin cunoastere motorului ei intern, ne permite un prag maximal al explorarii de sine, pe care numai prin pierderea ireversibila a emotiei, il putem depasi.

Socializarea afectivitatii

Interactia afectivitatii proprii cu celelalte este un proces decisiv pentru formarea personalitatii superioare, capabile sa defineaca cit mai corect sinele propriu si al celorlalti, sa atribuie o masura afectiva si prin ea una umana semenilor.

Un om devine uman pentru sine cind se bucura sau sufera, cind isi exploreaza resursele interne de a dori ceva sau a nega ceva la modul sintamintului, dar decopera semenii ca egali lui atunci cind este capabil sa perceapa echivalenta afectiva, capacitatea celorlalti de a se exprima afectiv  ca si el.

Probabil egoismul, dispretul si rautatea provin din incapacitatea individului de a identifiica in semenii propriile calitati sufletesti, din neincrederea ca si altii trec prin stari interne la fel de adinci, de intense, de divers personalizante ca cele proprii.

 Este greu de demonstrat ca avem aceleasi nuante sentientale ca si semenii nostri, dar cuplate la actiuni si reprezentari diferite, e la fel de greu de argumentat ca sentimentele si chiar senzatiile umane evolueaza in timp, ca se schimba intr-o anume proportie sau in totalitate odata cu fiecare generatie, datorita acumularii de moduri creative si concepte noi.

 E cunoscuta imbatrinirea valorica a actului conceptual, artistic stintific, tehnologic, dar se poate spune ca nucleul afectiv si gama trairilor se modifica?

 Toate creatiile umane devin desuete dupa anumite intervale de timp, deasemeni majoritatea personalizarilor umane valoroase pe un interval temporal, se depreciaza valoric, mai lent ori mai rapid. Opozitiile evaluante intre generatii sunt probabil cauzate de schimbarea suportului declansator al emotiei nu de schimbarea emotiei ca stare interna. Ne stiind cum sa ne comparam simtamintele nu se poate argumenta nici schimbarea de mod afectiv nici doar innoirea stimulilor, care declanseaza nuanta emotiei, dar conservarea emotiei.

Un om iubeste si simte cumva, altul desemeni iubeste si isi traieste sentimentul, dar ce semnificatie are intrebarea despre comparabilitatea starilor de iubire?

Nu se poate afirma nici ca nu exista nici o legatura intre sentimente, nici ca sunt la fel, dar traite de subiecti diferiti, ele sunt stari de iubire si cit timp nu sunt recuproc interschimbabile, a vorbi despre o masura evaluanta cu un etalon universal, este fara sens.

 Daca am fi afectiv diferiti de semeni ar putea rezulta ca suntem altfel umani, ca istoria nu formeaza si propaga evolutiv o singura specie de om emotiv si rational ci mai multe, fiecare cu spectrul propriu de preferinte carora le corespund strategii creative mereu dosebite.

 Cumva e plauzibil ca societati diferite cu variante valorice diferite, cu moduri operante, rationalizari si creatii specifice sa pretinda personalizari afective diverse, acordate comportamental si evaluant pe intervale de social si real accesibil.

 Din punct de vdere fenomenal cauzal noi traim intr-un univers diferit de cele ale inaintasilor si este plauzibil sa avem o alta reprezentare de lume impreuna cu o paleta afectiva mai bogata si mai fina, mai nuantata sentimental.

 Emotia personalizeaza nu omogeneizeaza oamenii. Cit timp nu posedam o supraintelectivitate capabila sa masoare intensitatea si specificitatea emotiei individuale, pentru a compara profilele intensionale a doua afectivitati, apartinind la personalitati sincrone, nu are relevanta ipoteza evoutiei emotiei in timp.

Se poate presupune ca omul invata in principiu orice, invata chiar sa isi adapteze sensibilitatea afectiva la schimbarea ambientala, dar asta nu inseamna o evolutie sau involutie, nici o parasire ireversibila a unui mod afectiv in favoarea altuia.

Din moment ce creem mereu alte modele fenomenale, alte forme culturale este plauzibil sa apara afectivizari noi, sa generam o expansiune de nuante pe un anume interval afectiv, dar ca astfel ne desprindem de un anume mod uman si accesam altul, e greu de argumentat.

 Este evident ca afectivitatea este si o forta a creatiei si o capcana, este forta cit timp dorind ceva cu intensitatea afectiva ne pastram concentrarea efortului necesara atingerii scopului, dar este o capcana, cind din interiorul valorizarii unui scop, le devalorizam pe altele, refuzind sa gindim diferit, sa incercam alte actiuni

 Afectivitatea emulanta, placuta nuanteaza fiinta noastra, o amplifica nelimitat, operational si conceptual, ea clasifica actiunile, dezvolta intentia genezei noutatii de orice fel, ea defineste priorizari ale cunoasterii si schimba fiinta cognitiva si evaluanta de lume si de om.

Atitudinea morala

Omul devine mai uman dar si mai expus la alunecarea din uman, cind afectivitatea amplifica sau inhiba rationalitatea, cind ceace ne dorim are prioritate fata de ce doresc altii. Nevoile personale pot deveni nevoi comune in societate dar niciodata sentimentele. Nici un om nu acepta formal sa faca din sentimentul personal o marfa fabricata dupa reteta, ce se cumpara si se consuma intr-o anume cantitate si pe o anume durata de timp, cu toate ca sa ceva se intimpla sistematic.

Daca este ceva care poate deveni obiect de maxim orgoliu, acest ceva este trairea personala, adincimea si subtilitatea starilor afective si raritatea, stranietatea, exoticul sursei care ne emotioneaza.

Datorita extremei personalizari a sentimentului, odata intrati in puterea sa, ceilalti isi estompeaza personalitatile si valorile, majoritatea devin nesemnificativi, iar cel sau cei care ne provoaca emotia sunt exacerbati valoric.

 Majoritatea stim conceptual ce trebuie sa facem astfel incit efectele scopurilor noastre, sa nu raneasca, umileasca, agreseze sau devalorizeze pe cei din jurul nostru, dar se pare ca e o stiinta dificila cea care ne-ar face sa actionam numai in respectarea interesului comun. Intelectiv admitem ca e necesar sa dam dovada de buna credinta in relatiile cu semenii, sa fim atenti la intersele lor, incercind sa nu le ignoram, dar in fapt nu reusim sa fim astfel. De nenumarate ori gresim exact atunci cind credem ca am actionat cu maxima eficienta, dar ignorind sentimentele altora, cind credem ca am luat in calcul toate punctele de vedere si toate optiunile, fara a fi capabili sa identificam si reactia afectiva a semenilor la atitudinea noastra.

Eroarea umana

Pentru om greseala e obligatorie, dar ea este cu voie si fara de voie, de actiunea gresita, fara anticiparea efectelor suntem inrucitva iertati. De actul premeditat pentru consecinte, suntem direct raspunzatori, pentru ca am stiut ca faptuim astfel incit sa provocam suferinta, dar am perseverat.

Uneori urmarile grave ale faptei noastre sunt atit de imprevizibile sau improbabile, incit am crede ca actionam irational daca le-am lua de la inceput in considerare, iar atunci cind ele chiar se intimpla, cu efecte ireparabile, cautam mai degraba scuze decit sa recunoastem si asuman eroarea.

Rar facem o analiza lucida a faptei noastre negative si cautam sa identificam care este cauza profunda a optiunii unei actiuni cu consecinte grave, ce motivatie emotiva egoista ne-a determinat sa perseveram.

Exista atita imprevizibilitate in mediul in care actionam, incit actiunea confuza, cu urmari imprevizibile, este aproape necesara. Conceptul ‘cunoastere’ defineste masura predictibilitatii noastre, a anticiparii dinamicii realitatii, iar cunoasterea este intodeuna limitata.

Pentru realizarea corecta si fara consecinte negative a unui proiect scop oarecare, trebuie adunata informatia necesara si suficienta realizarii lui si numai a lui, fara efecte negative imprevizibile, care ar cere alte actiuni pentru a fi inlaturate.

In lumea noastra se pare ca deseori dispunem de informatia necesara pentru a infaptui un scop, dar rareori avem si informatia suficienta, pentru ca realizarea sa nu aiba consecinte colaterale daunatoare.

Asadar am putea spune ca posesia numai a informatiei necesare dar nu si a celei suficiente in dezvoltarea unei actiuni duce de regula la greseala si disfunctii afective.

De obicei in situatii aparent simple si clare, nici nu stim cum sa luam in analiza alternative nedorite, omul nu are si nu poate avea atita cunoastere incit sa ofere specificari de actiuni pentru inlaturarea erorii in orice situatie. Chiar daca ar exista undeva informatie compatibila cu proiectul, indicind variante de consecinte si masuri de evitare, ea ne poate fi inaccesibila sau gru interpretabila ca utila, relativ la proiectul ce avem in vedere.

Problema informatiei suficiente duce de regula la greseala, realizind ceva fara analiza tuturor efectelor, ne situam pe terenul necunoscut unde se poate intimpla orice, iar disponibilitatea informatiei necesare, este inca in afara posibilitatilor cunoasterii pentru multe din scopurile noastre.

Ca oamenii ne orientam inteligenta si forta actiunii catre scopurile care produc un raspuns social apreciativ si o recompensa cit mai mare si nu vrem sa cunoastem efectele nedorite, care ne-ar inhiba eforturile si lipsi de satisfactii.

Dar exista in spatiul social foarte multi oameni care nu vor sa greseasca dar sa munceasca, sa faca ceva pentru ei si pentru altii pentru a primi ce doresc, exista indivizi care incearca sa le dobindesca cele dorite prin actiuni interzise de reglementarea juridica si de regula morala.

Vom discuta sumar citeva reguli ale moralei crestine, care a calificat acum doua milenii fapta gresita si a recomandat abtinerea de la savirsirea ei.

1-Regula morala a tratarii egale a greselilor proprii si ale semenilor .

O adinca regula morala cere sa judecam greselile semenilor cu aceiasi masura cu care le judecam pe ale noastre. Toti gresim dar fiecare isi vede propria eroare oarecum nesemnificativa si aplica alta masura, agravanta, erorii similare, facuta de altul.

Este firesc sa incercam sa ne minimizam faptele rele si sa le amplificam pe ale semenilor, mai ales cand efectele faptei ne aduc condamnare sociala si pedeapsa, sau cind cei care gresesc ne sunt ostili, ori ii dispretuim. A fi la fel de corect cu tine si cu semenii e o necesitate morala, dificil de aplicat, oamenii nu au masuri egale pentru faptele lor si pentru cele care nu le apartin. De ce este asa, de ce nu suntem obiectivi, capabili sa ne recunoastem esecurile, incompententa sau neglijenta?

Am presupus ca afectivitatea provine din exersarea evaluarii in comun a actiunii persoanei. Cind dezvoltam o actiune bine cunoacuta, parcurgem un lant operant ale carui etape de desfasurare ne sunt familiare si pentru care putem prevedea majoritatea consecintelor, avem actiunea sub control. Satisfactia rutinei recompenseaza  actiunea, o legitimeaza ca necesara si profitabila.

In rutina putem pretui pe altul care face ce stim sa facem si noi, dar ne supraevaluam cind realizam noi insine ceva realizat cu efort.

Dar exista probleme autopropuse sau impuse de realitate pe care nu stim sa le rezolvam, cind noutatea situatiei si presiunea momentului cer varianta creativa, cer inventia de proceduri in premiera. Actul creativ are un statut complet diferit de rutina, el trebuie sa satisfaca cerinte noi, sa relexeze raspunsurile imprevizibile ale mediului, sa identifice relatii fenomenale noi si sa le foloseasca. Actul cunoscut in conditii compatibile isi reproduce efectul, intareste increderea in sine a autorului si stabilizedeaza emotia, pe cind procedura de rezolvare intr-un ambient agresiv si complicat ne inhiba, ne clatina siguranta, provoaca teama si blocheaza imaginatia. Dar exista oameni capabili de reusita in conditii dificile, dotati cu inteligenta, flexibilitate operanta, viteza de reactie, curaj si initiativa, acestia pot gasi rezolvari rapide si valoroase la situatii limita. Asemenea oameni sunt si respectati si invidiati, dar mai ales invidia conteaza. Individul performant de regula ocupa pozitii decizionale superioare si devine sursa utilizarii si recompensei celorlalti. Evident un asemenea om creaza teama, acord si admiratie, dar si mai multe opozitii, dusmanii si critici.

Cind greseste un oarecare, un alt oarecare nu este motivat sa ii exagere greseala, insul e la fel de nesemnificativ, nu ii face concurenta, o eroare in plus nu ii schimba statutul. Dar e cu totul altceva sa greseasca un performer, un virf al ierarhiei, un om inteligent, sau dinamic, un favorit al reusitei. Asemenea peroane puternice neaga sau eclipseaza, minimizeaza, persoana comuna, iar aceasta se razbuna de cite ori are ocazia vinind micile sau marile erori ale marelui om, cautind orice prilej sa ii demoleze faima sa il aduca la nivelul lui, minor in aspiratii si posibilitati.

Si astfel omul oarecare devine extrem de critic, de pretentios si intransigent in condamnarea greselii semenului mai norocos sau merituos, daca critica ii ridica valoarea si o diminueaza pe a celui superior lui.

Devalorizarea actiunii de anvergura soldata cu esec, exagerearea erorii de catre omul rutinei sunt conditionate de ignoranta, meschinarie si invidie, dar toate motivele mizere imbraca mantia puritatii si intransigentei pentru a masca neputinta faptei si micimea sufletului.

O crestere a calitatii evaluarii ar fi de asteptat la individul creativ, ingenios si eficient in solutii, dar nici aici nu exista intodeuna exces de moralitate. Mai ales intre cei creativi si plini de succes, sau cei puternici decizional, exista rivalitate si invidie, iar consecintele fac ca fiecare sa fie extrem de sever, uneori necrutator cu esecurile adversarilor, pentru a isi sublinia si eventual spori propria calitate.

Multi mari creatori sunt inchisi in sfera unei anume abilitati unde exista concurenta, exista adversari in creatie si evident in asemenea medii competitive se naste partinirea, lipsa de luciditate evaluanta. Ca oameni nu suntem impartiali judecindu-ne adversarii si e apropape necesar sa fim astfel. Numai in interiorul creativitatii personale premiem reusita cu emotia si dam o masura interioara efortului personal, fapt imposibil cu realizarile altora carora doar le presupunem prin comparatie ingeniozitatea si dificultatile invinse, dar nu le traim efectiv, ca propria experienta.

Limita evaluanta a creativului provine din unicitatea inovativa pe care o manifesta. Fiecare mod si continut de creatie are un scop, un stil, o particularitate structuranta, un spatiu propriu de constructie si o anume intindere a conexiunilor furnizoare de idei si solutii. Creativul in fapt inventeaza un tip de lume, dar mai ingusta obiectual interactiv decit realitatea comuna, de unde partinirea, diferenta intre modul cum se judeca si cum ii judeca pe ceilalti.

-Maxima depreciere a semenilor si maxima exagerare a greselii celorlalti apare la individul incapabil sa fraca ceva bine, dar pretinde ca poate face orice, anume la tipul impostorului, care isi afirma zgmotos performanta, ascunzindu-si cit poate incompetenta. Impostorul ingenios in a isi ascunde golul intern stie foarte bine sa valorifice momentul, sa denunte cu indignare pe cel valoros cind greseste si sa se scuze laborios cind e prins in greseala, cind isi manifesta incapacitatea.

 Individul incapabil de actiune nu are nici emotia creatiei sau actului bine finalixzat, asadar e incapabil de identificare a emotiei semenului valoros, sau de atribuire a propriei emotii catre altii. Impostorul nici nu se umanizeaza identificind valoare in actiunea altora si incercind sa declanseze emotie personala admirind creatia, nici nu umanizeaza imprumutind mental propria emotie semenilor si tratindu-i ca egali lui.

Cel incapabil dar invidios este candidatul principal la actul imoral, el nu are o masura corecta a dificultatii actiunii si probabilitatii erorii celor care fac ceva, pentru ca el nu poate face nimic valoros, sau macar util, dar poate simula asemenea insusiri.

 Atunci cind ne supraevaluam, pierdem luciditatea discriminarii impartiale si corecte a complexitatii actiunii si ne credem mai capabili decit altii, iar cind supradimensionam erorile altora gasim un prilej in plus sa ne intarim increderea in ce suntem si sa persevaram in a fi astfel, dispretuind dar si invidiind pe cei care nu ne seamana.

-Morala cere sa fim modesti, sa nu ne credem superiori sufleteste semenilor.

Stim cu totii ca afectivitatea fiind personalizata este egoista, este incomunicabila si nonevaluabila reciproc.

 Omul este atit de surprins de calitatea, rafinamentul, noutatea, intensitatea si efectele sentimentelor pe care le traieste incit acestea devin o capcana in care eul este prins, in sensul ca uneori suntem atit de coplesiti si incintati de calitatea placerii personale incit ne credm superiori altora tocmai prin intensitatea si savoarea nuantelor resimtite. Din interiorul sentimentului propriu ne vine greu sa admitem ca altii il pot trai la fel de intens. Emotia este nu numai un efect al valorizarii unitare a persoanei momentane dar si un act de creatie proprie, o superproductie a eului nostru profund, prin ea ne oferim ‘eului doritor de incintare’, scindind individul in realizator si consumator al propriului spectacul afectiv.

 Fiind capabili de ceva atit de absorbant de persoana concludem ca suntem o unicitate deosebita, ca posedam si forta inventiei de sentiment si subtila stiinta a degustarii lui cu rafinament.

Uneori placerea are coloratura imprevizibila si asta ne sporeste autovalorizarea, atingind intensitati si nuanta neasteptate, inseamna ca suntem realmente ceva remarcabil pe scala umanului. Cit de mare este ‘eul nostru’, ce calitati creative trebuie sa existe in noi pentru a aduce la lumina starile sufletesti placute pe care le traim, iata judecati firesti prin care fiecare se dimensioneaza pe sine in urma parcurgerii treptelor emotiei.  Daca se intimpla ca actiunea furnizoare de emotie proprie, sa aiba si pretuirea sociala, provocind placerea altora, intensitatea pretuirii de sine se multiplica iar valoarea noastra umana creste proportional.

Cind invaluiti in sentiment, asumat ca merit creativ personal ne amplificam calitatile, nu mai reusim sa vedem masura umanului creativ si afectiv din semeni si automat trasam o difernta intre noi si ceilalti.

 Noi nu putem patrunde nici in laboratorul actiunii nici in creuzetul afectiv al altei personalizari, nu gindim si nu simtim cum simte altul, nu comparam fapte si sentimente conceptual similare dar mereu personalizate si incomunicabile.

Aceasta neputinta de a intra in persoana imaginativa si afectiva a semenilor, diferita ca nuanta si intensitate a trairilor, aceasta interdictie si buna si rea de a prelua alte moduri operante si alte emotii, este una din sursele imoralitatii.

Cu siguranta daca sentimentele ar fi reciproc transferabile, uneori am fi mindri de calitatea emotiilor iar alteori am fi umiliti cind am explora si prelua alte emotii care ne depasesc enorm in adincimea si diversitatea exprimarii. Poate gustind direct, nu prin creatie, fructul afectiv al altora am dori sa fim cuplati permanent la sursa placerii lor, ignorind-o pe a noastra, ignorind umanul specific care ne defineste.

Fundamente afective

 Daca afectivitatea este o consecinta numai a interactiunii sociale, a sistematizarii si stabilizarii unor invariante afectiv valorizante rezultate din confruntarea cu realul si umanul, ar insemna ca odata cu schimbarea formei gindului si actiunii sa se modifice variantele afective asociate diferitelor comportamente, unele scazind altele amplificindu-se. Spre exemplu daca trecutul a glorificat forta fizica, duritarea si puterea de lupta care in acele vremuri erau calitati decisive pentru supravietuire sau impunerea deciziei, mai tirziu creativitatea artistica, sociala, religioasa, stintifica sau tehnologica au inceput sa aiba rolul principal in dimensionarea unei personalizari importante, iar emotia a glisat de la confruntare catre gindire si imaginatie, accentul emotiv s-a deplasat de la forta si violenta fizica la forta si subtilitatea conceptuala de orice nuanta.

 Exista oare un set de sentimente fundamentale asemeni culorilor fundamentale, din care prin combinatii in proportii diferite se obtine infinitatea nuantelor de participare sau repulsie, sau sentimentele sunt creatii ale individului si momentului unice in timp si persoana?

Orice raspuns ar primi intrebarea ea nu clarifica si nu poate asambla un etalon al emotiei pentru fiecare ipostaza de simtire si asumare.

 Probabil existenta unor moduri afective comune, generalizate este necesara pentru acordul afectiv in relatiile personale sau in definirea scopurilor comune, dar in interiorul acestui acord formulat intelectiv se poate ascunde orice traire, incomparabila cu alta ca stare interna, chiar daca exista un singur cuvint care pare a le echivala prin nume.

 O uniformizare a afectivitatii dealungul a sute si mii de generatii, pe un fond de schimbare a continutului actiuni si valorizarii ei este improbabila dar nu imposibila, noi inca nu stim ce rol are emotia in constructia si conservarea persoanei, cu toate ca ii banuim o importanta enorma.

Este plauzibil ca in dinamica spatiului afectiv sa apara stari sufletesti noi, la anume intervale de timp, marcind si valorizind moduri creative si perspective existentiale mereu in schimbare.

 Asa cum oamenii au performante creative diferite, ei trebuie sa aiba si performante afective deosebite, sa existe indivizi care au talentul de a simti mai intens si mai diferentiat, asta fiind caracteristica lor creativa.

Putem imagina obiecte, concepte, orice forme si servicii, de ce nu am accepta un geniu al inventiei emotiei, o capacitate de a raspunde mult mai divers si mai intens decit media la aceiasi stimuli.

Daca admitem ca valoarea individului deriva mai mult din calitatea emotivitatii decit din cea a actiunii explicite, intram intr-un orizont evaluant obscur, imposibil de cuantificat evaluant, o sensibilitate exacerbata plina de tonalitati poate fi simultan un semn al creativitatii dar si indicele unei limitari de potential inventiv, o fixare ireversibila intr-un interval al actiunii si sensibilitatii.

Daca unii oamenii se cred superiori afectiv, adesea isi atribuie mai mult drept la efortul si roadele muncii si valorii sociale si astfel apare nucleul conflictului social si discriminarea .

Premiza ca simtirea dfineste calitatea umanului transforma omul in unealta a umanului, individul considerat primitiv, fara rafinament afectiv, este apreciat drept factor al satisfactiei altora nu individ liber sa se bucure de readele tuturor.

Tratind echitabil eforturile si trairile semenilor, aceptind ca in fiecare om poate apare orice nuanta emotiva, daca se realizeaza conditiile, deschidem drumul catre recunoasterea echivalentei principiale intre indivizi si transformam omul ca om, fara individualizare, in valoarea maxima a propriei sale lumi.

2-‘Sa nu furi’ cea mai veche si probabil mai des incalcata regula morala.

E inutil sa definim hotia, ea este atit de diversa si raspindita, si capata mereu alte forme incit practic nici nu este caracterizabila unitar. Uneori e greu sa stabilim daca o actiune de preluare pe cai neadmise a unui bun sau serviciu este hotie sau nu, pentruca apar metoda de dobindire mereu neincadrate juridic.

Societarea este cladita pe efortului si recompensei si a dreptului la proprietate.

Am spune ca asta e baza cinstei si hotiei, iar hotia va dura cit timp exista diferente intre posibilitatile de acces la valorile dorite.

Evident o lume omogena in care rezultatele muncii colective sunt egal impartite este utopica si nu rezolva hotia, dar mai este si distrugatoare de uman prin oferta unei unice recompensa pentru actiuni si consecinte diferite.

 Pentru a supravietui oamenii isi folosesc mintea pentru a rezolva conceptual probleme si adauga forta si abilitatea gestuala pentru a realiza efectiv, cele descoperite intelectiv. Cooperarea este conditia socializarii, in interiorul ei oamenii muncesc in comun, se specializeaza in geneza de obiecte si servicii care rezolva anume nevoi. Munca socializata dezvolta o masura evaluanta comuna si asigura schimbul intre realizari punind la dispozitia fiecaruia, in proportie variabila, roadele creatiei colective.

 Valoarea efortului individual este un concept subtil, greu de standardizat, dar putem obtine rapid un criteriu de stabilire a valorii actiunii  facind o corespondenta intre fiecare obiect sau serviciu si nevoia pe care o satisface.

 Ordonind nevoile noastre dupa o scara de prioritati, presupunind ca gasim o strategie unamima de a le ierarhiza si cuplind fiecare necesitate cu entitatea care o rezolva, obtinem o ordonare a surselor de satisfacere si astfel posedam un criteriu de evaluare a persoanei, prin rangul ierarhic pe scala rezolvarii nevoilor, a efortului sau.

 Dar sa nu ne amagim, valoarea este ceva mai ambiguu, mai complicat, cu mai multe nuante decit am putea identifica vreodata, ea are prioritatii fluctuante, uneori contradictorii, care nu se lasa surprinse cantitativ si nici calitativ prea usor.

In societate valorile sunt si consonante sau defazate, in sensul ca exista valori majoritar sau chiar unanim admise si exista altele masiv contestate de unii si declarate de altii, fiecare grup luptindu-se sa isi argumenteze pozitia. Tocmai contrarietatea valorizarilor da dinamism si creativitate permanenta lumii noastre, o societate in care toate valorile sunt univoc aliniate si inghetate, intra intr-o necesara ciclicitate operationala, producind aceleasi eforturi si efecte care plac. Ciclicitatea afectiva ingheata creativ persoana, duce la stagnarea ingeniozitatii si degradarea umanului, la blocarea cautarii noutatii.

In orice sectiune sociala vie, inovativa, exista o competitie permanenta pentru geneza, stabilirea, difuzarea, si exacerbarea valorilor, a modurilor de satisfacere. Mereu cautam perspective noi de re valorizare a  afectivitatii ‘clasice’, sau de inventare a alteia noi, fiecare creator, producator sau grup de interese exprimind potential creativ, cautind sa isi impuna valorile, din dorinta de cistig, din orgoliu, din convingere ideatica, din variate combinatii ale acestora. Intr-o societate fara competitie intre declansatorii emotiilor exista putine motive sa apara noutate creativa, capabil sa declanseze o noua emotie, aceasta la rindul ei amplificind procesul creativ.

In lumile dinamice confruntarile estetice, stintifice, tehnologice, sint intretinute permanent, ritmul de cercetare in toate domeniile se intensifica permanent.

In prezent s-a depasit cu mult stadiul satisfacerii nevoilor fundamentale, putem spune ca marea majoritate a eforturilor creative au rolul de a amplifica, diversifica si sustine vie starea afectiva gratuita, conditia omului ‘superior’. Traim intr-o lume a  supra implinirii senzoriale si emotionale mai degraba decit a rezolvarii nevoilor minime. Valorile sunt componentele sociale decisive, ele ne personalizeaza, ne orienteaza interesele, preocuparile, ne ofera argumente sa ne alegem profesia, sa ne justficam in totalitate.

 Este la moda sa avem o individualitate inedita, cit mai dinamica si imprevizibila afectiv, centrata pe cele mai noi si nefiresti emotii, inca ne omologate de majoritate. Societatea poseda grupuri specializate in promovarea diferitelor valori dar si strategii evaluante exotice, pretins superioare, apartinind elitei. Exista o diversitate de atitidini orgolioase, legate de dorinta si pretentia de a simti in premiera curentii creativi si emotivi care apar, de angajare imediata cu toata fiinta in directia lor. Pentru orgoliosul cultural valoarea la moda devine valoare proprie, cu ea se hraneste, inchizindu-se in creatia altuia ca intr-o celula din care nu se lasa nici cu forta evacuat.  

In lumea actuala exista o continua unda de soc a creativitatii si afectivitatii inedite, mereu apar obiecte si functii mai performante asupra carora se concentreaza lacomii vechi, dar mereu reinnoite.

 Intr-o asemenea supra oferta de afectivitate, fiecare se lupta dupa puteri sa aiba acces la noutate, sa produca sau sa guste ce e la moda si daca se poate sa se si sature.

Dorim prea multe si in medie avem mijloace prea putine pentru a le obtine corect, legal, prin schimbul valoric admis de societate, atunci apelam la furt, metoda veche si pare -se garantata.

Dobindirea satisfactiei prin furt e cea mai simpa si silentioasa cale de a cucerii placerea, iar uneori e imposibil sa rezisti ispitei. Ar putea fi o afirmatie riscanta si eventual insultatoare, dar probabil nu e om sa nu fi furat macar o data in viata, doar ca majoritatea celor ispititi sunt iertati de soarta dupa prima greseala si nu recidiveaza, dar o anume proportie nu se pot abtine si tranforma hotia in mod de viata.

O alta cauza a unei hotii mai insidioase este presiunea celebritatii culturale, aceasta creaza personaje exotice uman si ne invita sa le preluam ideatic, afectiv, comportamental si valoric. Daca clebritatile sunt deseori bogate, cei care ii admira nu sunt intodeauna si atunci imitarea cere furtul.

 Posedam curiozitate, dorinta de noutate si ne intereseaza lumi alternative, fictive, in care am dori sa traim, asemeni eroilor admirati, personalizati de idolii nostri.

Daca eroul face o multime de fapte incredibile, incearca sa faca si cel care il admira, dar daca o anume fapta cere o doza de risc, cea mai buna cale canalizare a energiei este furtul. Intr-o lume masiv tehnologizata si informatizata, fara actiuni eroice, infractiunea pare eroica, ea cere o anume doza de temeritate, de abilitate si viclenie, dar una mai mare de iresponsabilitate, de ignorare a afectelor actiunii, de care infractorul nu mai tine seama, doar scopul conteaza.

Regizarea celor mai formidabile realitati ireale, constuctia de scenarii extrem de spectaculoase pentru omul oarecare, sunt atractii curente la care e greu sa rezisti si astfel subiectul fara performante incepe sa isi imparta viata intre trairea in real si cvasi trairea in realul imginat de altii.

Deplasarea unor parti importante din cotidianul plictisitor, uneori mizer in personalizarile fictive este atractiva dar periculoasa, ea duce necesarmente la infractiune cind admiratorul bogatiei si puterii nu le poate realiza asemeni eroilor. Dar sa nu uitam cita importanta sociala au hotii de succes, cit de mult sunt popularizati, ecranizati si admirati, transformati in exemple de reusita umana.

Daca eroul admirat fura din cind in cind si o face cu gratie, curaj si eficienta respectata, e aproape obligatoriu sa incercam sa il imitam, iar daca violenta insoteste furtul, cu atit mai bine, ne valorificam si alte calitati virile.

Multimea metodelor de a prelua prin furt ceva care ne motiveaza emotiv dar si existential, dezvolta spatiul actiunii infractionale.

 Omul devine hot din nenumarate motive, dar e greu sa le judecam pe toate cu aceisi masura. Vrem doar sa subliniem ca hotul se fura in primul rind pe sine de calitatea de om socializat, creativ util, capabil sa isi invinga frustrarile, lacomia si nerabdarea, pentru a realiza ceva necesar si lui si celorlalti.

Concluzia ar fi ca hotul face parte din clasa indivizilor incapabili sa inteleaga, admita si aplice egalitatea principiala intre oameni, egalitate afectiva si a libertatii, el se crede deosebit ca om, mai legitimat sa isi ofere decit sa aduca satisfactii altora.

Cel care fura ignora efortul creativ necesar pentru a realiza valori, ignora disciplina gindirii si actiunii sistematice unde se succed reusitele si esecurile, unde apare traptat autocontrolul si abilitatea de a te supune. De la devalorizarea efortul muncii socializate pina la dispretuirea omului care il depune, este doar un pas, iar acesta odata facut, munca devine o atitudine odioasa, dispretuita, degradanta, iar hotul ocazional devine infractor permanent, individ care se pune deliberat in conflict cu semenii.

Infractorul ‘de meserie’ nu pare sa inteleaga intelectiv si sa evalueze afectiv cosecintele optiunii sale, pentru el semenii devin adversari iar societatea un dusman ireversibil.

 Omul de calitate se realizeaza treptat nu se primeste de-a gata, asemeni unui produs de consum, arta si stiinta activarii tuturor rezervelor de ingeniozitate este indelungata si dificila, si nu intodeuna se resplateste dupa asteptari.

Cel care fura ignora creativitatea si efectele ei, refuza innoirea surprinzatoare a propriei personalizari prin munca sistematica. Efortul de a stapinii bine o anume abilitate duce intodeuna la descoperirea in fiecare din noi, a altui eu, nebanuit de puternic, de imprevizibil afectiv, a unui ‘eu straniu’ care poate deveni al nostru, cind ne atingem adevaratele limite, intr-o evolutie de fapt fara limitari, trecind din uman in uman fara oprire.

E necesar sa mai spunem ca hotia ca dealtfel toate actelor imorale, este si ea creativa, ea cere o anume abilitate, o autentica inventivitate pentru a fi realizata fara a fi prins.  A fura ‘inteligent; este un titlu de glorie pentru infractorii dedicati, o vesnica provocare adusa spiritului imoral, o spontana punere in competitie cu semenii, o intrecere nu doar de forta cit de imaginatie, siretenie si prefacatorie.

 Unele metode de confruntare cu un adversar foarte puternic dar neindeminatic conflictual, pot sugera si justifica aparitia hotiei, ca viclenie bine temperata, descoperita in framintarea istoriei, actiune cu efort minim si recompensa maxima. Intodeuna exista o inselaciune, o procedura de confruntare ascunsa, ceva ce adversarul nu poate imagina, pentru a il invinge. Evident nu glorificam hotia, dar ea este din pacate un spatiu operant la fel de vast, de plin de resurse ca orice alta actiune umana creativa si asta o va face, pe linga alte motive, sa reziste neprecizabil de mult in viitor.

3-Sa nu minti

Toti oamenii mint, unii mint episodic, uneori sontan, incontrolabil si fara urmari negative, altii fac din minciuna o profesie, un mod de viata, scopul lor este sa isi insele semenii si sa traiasca silentios inventind aberatii si incercind sa convinga cit mai multi ca sunt adevarate. Exista o multime de motive pentru care mintim, mentionam citeva:

3-1-Se minte de pentru a ascunde urmarile erorii proprii,

3-2-Se minte pentru a promova sau ascunde un interes personal,

3-3-Oamenii mint pentru a justifica sau ascunde greselile sau interesele altora,

3-4-Oamenii mint din orgoliu,

3-5-Oamenii mint de frica,

3-6-Oamenii mint din curiozitate, spontan, incontrolabil

3-7-Se minte pentru a crea antagonisme si conflicte intre indivizi.

3-8-Se minte creativ, pozitiv, constructiv de fictiune culturala.

Vom caracteriza sumar variantele minciunii:

3-1-Ascunderea intereselor si erorilor personale.

 Oamenii gresesc iar greseala are de regula un pret in lumea umana in sensul ca afecteaza pe cei care o suporta si pedepseste pe vinovatul identificat.

Minciuna este o cale usoara si aparent sigura de a te sustrage urmarilor unei erori din ignoranta sau actiuni premeditate, ea ascunde fapta negativa, reasamblind intentional incorect, realitatea.

Este util sa subliniem ca minciuna ca si hotia este un act creativ, imaginarea unui alt scenariu al faptelor decit cel intimplat, pentru a iesi de sub suspiciune, a demonstra nevinovata, eventual acuzind pe altii, cere inteligenta si inventivitate.

 Cel care minte pentru a isi nega greseala are un caracter slab, este incapabil sa admita ca nu actioneaza corect, isi desconsidera semenii , ii trateaza ca naivi sau prosti, incapabili sa descopere vinovatia. De multe ori nu exista martori si nici dovezi foarte clare ale unei infractiuni sau erori grave, atunci minciuna salveaza pe vinovat, dar capata o enorma insemnatate in viitorul sau, dindu-i impresia ca e singura cale prin care poti face orice si da impresia ca nu ai facut nimc.

 Cel care minte pentru a nega faptuirea negativa isi pretuieste exagerat persoana egoista, dispretuind proportional semenii, dreptul tuturor la securitate si respect. Mincinosul depreciaza inteligenta cinstita si de buna credinta, capacitatea oamenilor de aisi recunoaste slabiciunile si a asuma grselile.

3-2-Interesul promovat prin minciuna.

 Minciuna ca metoda de a ne sustine interesele ascunse, care nu tin cont de interesele si afectivitatea semenilor, este foarte raspindita si probabil cea mai veche cale pentru a convinge pe cei creduli sa adere la scopurile noastre, dar sa nu primeasca nimc cind le atingem.

Fiecare om are anume proiecte si cauta diferite canale prin care poate gasi ajutor in realizarea lor. Se stie ca in societate omul este simultan si manipulator de om si manipulat de altii, dar ipostaza de unealta este mai raspindita. Societatea e asimetrica in alocarea dreptului macrodecizional, iar cei care poseda puterea controlului multimilor, au prioritate in formularea si rezolvarea scopurilor.

  Atunci cind cineva vrea sa isi gaseasca aderenti pentru a promova o actiune mai usor, creaza unelte umane, pregatind semenii conceptual si afectiv, transformindu-i in sustinatori care sa il aprobe. Se incepe prin prezentarea interesului personal intr-o falsa lumina de scop comun, benefic mai multora, astfel se cuceresc convingeri naive.

Uneori o minciuna din interes se intilneste cu alta minciuna din interes si atunci fie se nasc conflicte, fie se fac aliante, amplificand sansele de succes ale minciunilor unite. De regula minciunile din interes coalizeaza, astfel a aparut spatiul minciunii politice, strategie esentiala pentru degradarea si invingerea adversarilor.

Cei care mint din interes mint sistematic, devin ‘profesionisti’ ai minciunii, daca putem spune asa. Pentru minciuna profesionala falsul este modul firesc al actiunii si existentei. Minciuna pentru argumentarea interesului egoist, se foloseste sistematic in spatiul politic, dar este bine exersata si in domeniile economic, religios, juridic si chiar cultural. Minciuna din interes poate fi foarte ingenioasa, cerind autentice resurse intelective pentru a fi imaginata si prezentata cit mai plauzibil, pentru a fi raspindita rapid, intr-un ambalaj atragator, credibil.

-Minciuna din interes trimite un mesaj  fals prezentind realitatea deformat, pretinzind reale, evenimente, relatii, atitudinii, intentii, valorizari, alte caracteristici sociale, inventate premeditat, numai cu scopul inselarii, a captarii afectivitatii persoanei de buna credinta.

Minciuna manipuleaza persoana, ea transforma individul in unealta, ii confuzioneaza pina la blocaj, punctele de vedere si mecanismele de judecata, ii dizloca valorile proprii, ii perturba ritmurile cognitive si emotive, creaza atitudini si sentimente agresive, conflictuale, dezvolta false antagonisme si conflicte.

 Minciuna schimba sau reorienteaza convingerile nesigure, dirijind subiectii catre actiuni daunatoare, ori generatoare de adversitati.

Efectele minciunii din interes sunt grave, ele pot destabiliza adinc o individualitate sau grupare umana insuficient de lucida si echilibgrata afectiv, orientind-o catre convingeri si actiuni straine intereselor ei, provocind violenta si dezbinare sociala.

3-3-Minciuna pentru a ascunde faptele sau interesele altora.

Ascunderea erorii altuia este tot o minciuna din interes, dar cu preluarea altor scopuri, ea duce la acordul si complicitatea cu minciuna altora. De regula o minciuna sprijinind minciuna altuia indica slabiciune de caracter, amenintare, santaj, frica, lacomie, confuzie valorica etc, valorificabile de mincinosul abil si fara scrupule. De asumarea minciunii altuia se sevesc de regula exponentii minciunii politice ori din alte segmente macro decizionale, pentru a crea si difuza rapid aberatii si a controla mai usor opinia si atitudinile majoritatii.

3-4-Minciuna din orgoliu.

 Fiecare om doreste sa se afirme in fata semenilor, iar atunci cind decide sa minta mai degraba decit sa se exprime prin calitate, foloseste tot felul de metode de a se prezenta altfel decit este.

Orgoliul este acea autoevaluare exagerata in care individul isi amplifica meritele constient, sau nu, din prostie, premeditare, cu intentie precisa de a insela, din insuficienta maturizare intelectiva, afectiva, socio interactiva, sau din combinatii ale acestora.

Orgoliul este de regula efectul unei incorecte stabilizari si automotivari personale, orgoliosul are nevoie de realizari fictive, pentru a se justifica in ochii sai dar si in fata altora, cind calitatile personale nu ajung. Mincinosul din orgoliu este insuficient rational, uneori dea dretptul irational, cind se supra evlueaza, comparat cu individul normal orgolios care are o anume limita si am spune decenta, a exagerarii.

Practic nu exista personalitate fara orgoliu, doar ca majoritatea suntem orgoliosi in mod rezonabil.

Orgoliosul isi subevalueaza partenerii in proportia in care se supraevaluaeaza, el ajunge usor la atitudini de negare sistematica a semenilor, la neglijarea individualitatii celor considerati inferiori, uneori el este extrem de agresiv,  minte sistematic, neaga violent valoarea altora si dispretuieste fara remuscari.

3-5-Minciuna de frica.

Este mai intodeauna indusa de mincinosul din interes, atunci cind aceasta alege calea violentei pentru a se impune. In spatiul minciunii se formeaza tot felul de metode perverse de atragere a celorlalti la propria fictiune, precum mita, santajul, amenintarea sau chiar agresarea fizica celui care nu sprijina, sau vrea sa faca publica, o sistematica si periculoasa minciuna din interes.

Omul este si curajos si temator, el poate elibera si forta opozitiei la minciuna si angoasa accepatarii ei.

 Pe baza producerii de suferinta, de inhibare a persoanei active, independente, se sprijina minciuna din interes care contesta convingeri si sentimente, argumentind cu pumnul nu cu vorba. Metodele sunt amenintarea, violenta, santajul, trezirea de false animozitati si conflicte.

 Am putea spune ca minciuna de frica este consecinta mizera, detestabila dar fireasca, a minciunii din interes, ea umileste umanul, il degradeaza, distrugind vectorii afectivi si rationali, ea micsoreaza performanta si destabilizeaza emotional grupurile, transformind frica si nesiguranta in fapt cotidian.

 Exista riscul ca mincinosul de frica sa isi gaseasca alt stapin mai puternic, mai convingator ca primul si atunci cel care a acceptat o minciuna, o denunta public, dar se pune in serviciul alteia mai agresive, mai terorizante.

Dar citeodata cinstea invinge si cel care a minit se leapada de sine, asuma orice suferinta dar isi recupereaza persoana, spunind si sustinind cu orice risc adevarul.

Recunoasterea erorii este un act de recuperare morala, de reumanizare constienta, asemena transformari sunt rare, dar indica nelimitatele resurse de moralizare ale individului supus tuturor imperativelor afective si tuturor vointelor straine.

 Mai intodeuna violenta si manipularea persoanei prin minciuna agresiva se termina cu revolta victimei si agresarea agresorului, astfel ca mincinosul din interes destul de subtil, creaza mincinosul de frica doar ca ultima solutie, cind celelalte cai de manipulare si cistigare a increderii au dat gres.

3-6-Minciuna spontana

Mintim uneori fara control intentional, chiar fara a vrea, totusi o facem.

Minciuna spontana este mai putin grava ca altele dar ascunde si ea un viciu de personalitate. Mincinosul spontan are o slaba capacitate rationala, putin respect de sine, un deficit de potential analitic al realitatii si o slaba capacitate de ordonare a faptelor dupa importanta. Minciuna spontana indica o frustrare ascunsa si permanenta, ea devine o supapa prin care accedem catre cel care am dori sa fim si nu reusim. Pe undeva minciuna spontana indica un exces de orgoliu, dar un orgoliu timid, non agresiv, orgoliul imaturitatii vointei si situarii corecte in spatiul social. Realitatea are tot felul de conditionari clare ori ascunse, omul trebuie sa fie capabil sa le analizeze si discearna dupa importanta si efecte, iar mincinosul spontan tocmai asta nu poate face.

Minciuna spontana nu are o ierarhizare coerenta a valorii faptelor si informatiilor despre evenimente, pentru ea o afirmatie si contrariul ei, inseamna acelasi sau aproape acelasi lucru. Pentru acest personaj lumea este ambigua cauzal, in ea sunt posibile tot felul de evenimente, de fapt cauzal imposibile, realitatea are un aspect fantast, incoerent, fara o necesara dependenta intre evenimente.

 Slaba discriminare a plauzibilitatii situationale si evaluante duce la minciuna spontana, dar nu putem afirma ca asemenea minciuna este complet gratuita, fara anume intentii. Minciuna spontana indica un caracter labil, o slaba capacitate de a prelucra relevant datele, o personalizare frustrata, care se retrage in fictiune pentru a isi oferi ceace lumea reala nu ii daruie. Mincinosul spontan este un bun candidat la cooperarea silentioasa cu mincinosul din interes, pentruca un asemena individ are o slaba cenzura intentionala si faptica si o scara de valori elastica, nefiind foarte deranjat cind este prins ca minte.

3-7-Minciuna ca scop al confruntatii interumane

Declansarea conflictului prin minciuna este o varianta a minciunii din interes, ea pune oamenii in situatii antagonice, de resentiment reciproc, de dispret si ura. Aici se diferentiaza mai multe specii.

 Exista tipul care ‘birfeste’, inventind situatii conflictuale sau convingeri intime deprecinte de parteneri, care pot conflictualiza.

 Birfa este ‘calitatea’ unei personalizari fara respect pentru semenii, in care se amesteca orgoliul, cu slabiciunea de caracter, lacomia cu ignoranta si confuzia valorica.

Minciuna care denigreaza, depreciaza, si imprastie zvonuri indica una din cele mai nefericite variante de personalizare cu cele mai putin responsabile atitudini. A comunica pareri depreciante despre este o actiune latent conflictuala dar ducind la agresivitate explicita si dezacord adinc intre oameni, la dezbinari personale uneori ireversibile. Prin denigrare si birfa oamenii sunt modelati intentionat urit, inventinduli-se sau amplificindu-se anumite defecte si facuti sa para dusmani aunii altora, atribuinduli-se intentii  si scopuri ticaloase. Cel care minte pentru a conflictualiza, umilii sau dezechilibra psihologic si afectiv pe altii, are o slaba capacitate de a identifica valoarea umana, nu recunoaste nobletea afectiva si respectul de om. Acest tip de mincinos face tot ce poate pentru a atribui unor persoane slabiciuni, ginduri ascunse, calitati negative.

 Mincinosul denigrator este duplicitar, el este instrumentul si partenerul ideal al mincinosului din interes, de obicei cele doua variante coexistind.

Conceptul de vinovatie

Vinovatia este calificativul celui patruns in spatiul faptei interzise social, ea are doua moduri de manifestare, anume vinovatie atribuita si autoatribuita.

La vinovatia atribuita faptuitorul este declarat vinovat de semeni si eventual pedepsit, dar faptuitorul nu isi asuma interior vina si nu paraseste intentional si evaluant spatiul faptuirii imorale.

In cazul vinovatiei recunoscute de faptuitor, acesta isi recunoastre greseala, ii intelege cu o anume profunzime negativitatea prin consecinte si devine un candidat la atitudinea morala, cel putin pe durata identificarii propriei vinovatii.

Cit timp vinovatia se atribuie din exterior, in faptuitor functioneaza aceiasi atractori si repulusori valorizanti care il pozitionat in actul imoral, iar pedeapsa juridica, sociala, daca se executa, nu are efect corectiv asupra personalitatii lui evaluante sau are chiar efect negativ, intarindu-i atitudinea si intretinindu-i opozitia fata de spatiul social pe care il considera responsabil atit de fapta cit si de valorile sale.

Ceace caracterizeaza omul imoral este o incorecta evaluare de sine si de ceilalti, o rezolvare egoista a nevoii.

Valorile umane, conditie a declansarii ori retinerii de la faptuirea imorala sunt acel vector activant al personalitatii cel mai greu de modificat, ele sunt nucleul declansator si alimentator cu energie intentionala care proiecteaza actiunea, o intretine si finalizeaza cu toate consecintele.

 A instala un set acceptabil de valori individuale implica comunicarea si instalarea unui sistem argumentativ, rational care sa le justifice prin urmarile faptelor declansate de ele, dar capacitatea urmaririi efectelor diferitelor actiuni in spatiul colectiv este dificila, cere un intelect bine format si exersat in analize relationale, capabil de judecari multiplu conditionante cu caracter demonstrant.

A corecta un sistem evaluant eronat este inca mai dificil, este necesar sa se demonteze prin tot felul de justificari si exemple vechiul set de deprinderi si sa fie pus in loc cel nou, iar individul trebuie sa inteleaga bine ce fel de om era in interiorul vechilor optiuni si actiuni si in ce fel cistiga calitate umana intrind in noua personalitate evaluant interactiva.

Deplasarea din imoral in moral se poate realiza prin mai multe cai. Calea cea mai utilizata este pedeapsa sociala, ea vizeaza sa ofere timp de reflexie si intelegered de sine celui imoral, dar si sa exemplifice acestuia prin interdictiile care i se aplica, ce efect are fapta sa asupra semenilor.

 Pedeapsa odata finalizata, faptuitorul redevine principial un membru al societatii cu aceleasi drepturi ca semenii sai. Atribuirea vinovatiei si pedeapsa nu descalifica principial individul ca entitate intentionala, operanta si afectiva, egala in drepturi si indatoriri semenilor, se urmareste doar ca tensiunile si frustrarile pedepsei sa se ofere subiectului motive de intelegere a incorectitudinii faptei si o schimbare de atitudine.

Vinovatia morala are un aspect diferit, ea nu se amortizeza prin pedeapsa ci prin identificarea si autoatribuirea vinovatiei, rezultind schimbarea din interior a personalitatii individului cu revalorizarea cimpului atractiilor si si refuzurilor valorizante, declansatori de intentie si actiune imorala.

 In spatiul actiunii, exprimata intr-o enorma varietate de moduri operante, fiecare incearca pe diferite cai sa fie mai capabil de ceva anume decit semenii, sau sa para cel putin, pentru a primi recompensa sociala dorita.

Datorita competitivitatii oamenii se antreneaza pentru a isi depasii semenii in capacitatea de a realiza ceva, iar competitia are un anume aspect conflictual , ea presupune cistiguri si pierderi, in functie de calitatea si oportunitatea actiunii si ingeniozitatea persoanei. Este inevitabil ca in spatiul concurentei sa existe cistiguri variabile, iar cei mai putin eficienti sau mai putin norocosi, sa nu primeasca suficient pentru a cumpara satisfactia. Lipsa de eficienta a actului personal se traduce in perspectiva individului prin refuzul societatii de a intelege valoarea lui si a faptei sale si de a il recompensa corect. Din distorsia cimpului evaluant de relatii individ colectivitate, se naste actul imoral si orientarea catre agresivitate.

Situarea pe lungi perioade de timp in afara spatiului satisfactiei care motiveaza existential, produce transformari profunde, uneori ireversibile in individ, ii deformeaza lumea valorica, ii perturba atractorii si repulsorii initiatori de actiune si transforma subiectul intr-o problema sociala, de gravitate variabila, in functie de actiunii conflictualizante.

Societatea actuala a exacerbat concurenta pentru cucerirea satisfactiei, a pastrat si intretinut confruntarea pentru separarea persoanei puternice si eficiente, iar actiunea infractionala se hraneste din starea eroului, individul capabil sa invinga prin violenta pe oricine si sa obtina orice. Cind forta si brutalitatea devin conditii ale reusitei apreciate socio cultural, iar eroul loveste in stinga si in dreapta si ucide armate de opozanti pentru a salva un singur individ sau a regla o afacere, valoarea omului oarecare nu pare nimic in spectacol, nu pare nimic nici in viata si cel care vrea sa aiba ceva isi gaseste metoda.

Pare moral sa iti oferi satisfactii daca simultan satisfaci pe altii, dar uneori efectele asupra celor recompensati prin incintare sunt negative pe termen lung si greu de corectat.

De regula lipsa de acces la fructul dorit obliga individul sa re gindeasca oportunitatea scopurilor si mijloacelor si adera la atitudini pe care inainte le respingea. Modificarea valorilor duce uneori la redimensionarea faptelor, iar infractiunea devine unic mod plauzibil de actiune, cind intre individ si satisfactie se ridica prea multe obstacole, dorintele de reusita se infrunta intens, iar premiile sunt limitate.

Ameliorarea criteriilor evaluante si reconstuctia morala a valorilor este o actiune extrem de dificila, indelungata si fara pra mari bucurii pe parcurs. Practica faptei morale si discursul moralizant nu sunt atitudini foarte pretuie in spatiul social.

In nici o societate autenticul moralist, practicant al principiilor, nu are o viata prea bogata in placeri iar daca isi judeca semenii si le cere reorientarea actiunii si dorintei, devine suparator si trezeste furie si adversitate.

3-8-Minciuna pozitiva. Fictiunea creativa.

 Daca este adevarat numai ceace percepem sau demonstram ca este posibil, rezulta ca un urias volum de creatie umana, anume intreaga cultura este o gigantica fictiune, o propunere de realitate falsa si sistematica. Omul a creat, creaza si va crea fictiunea ca unica cale de a ajunge intr-o lume deosebita, mai frumoasa, mai dotata cu prilejuri afective, mai permisiva in realizarea de faptei extraordinare,  mai toleranta cu greselile decit realitatea. Cu totii avem uneori nevoie de o lume prietenoasa, mai generoasa, in cara sa fim mai puternic, inteligent si recompensat afectiv, pentru a ne intari si sustine o personalitate modesta, fara prea multe reusite si bucurii.

Ne simtim bine cind ceace percepem, gindim, realizam sau ni se ofera ne aduce multumire, respect, admiratie, dragoste, ne afirma valoarea creativa, capacitatea noastra de a fi necesari, creativi si provoca satisfactii altora. Daca momentele afective nu sunt foarte dese si nici nu dureaza cit am vrea, solutia ar fi sa imaginam o lume in care sa fim stapini, sa simtim cum si cit vrem, sa facem ce trebuie facut pentru a cistiga si intretine respectul si dragostea.

 In gind putem fi orice, putem inventa indivizi care sa aiba nevoie de noi, carora sa le schimbam viata, sa le oferim sentimentele noastre, forta noastra fizica si morala, inteligenta sau generozitatea noastra, pentru a provoca fericirea. In gind putem umili si pedepsi pe cei pe care ii urim sau de care ne temen. Individul oarecare nu are fibra de erou si oricum in lumea noastra eroii ar parea mai degraba ridicoli decit superumnai, daca ar apare in cotidian. Exista in noi nevoia de exprimare a fortei, sensibilitatii sau inteligentei in exces, sau toate impreuna, dar exista si o decenta ascunsa, o masura critica, lucida, a dorintei, probabil nu am accepta sa fim tot ce ne dorim, daca ar fi posibil.

Fictiunea culturala relaxeaza tensiunea neputintei sociale, atenueaza decenta evaluanta, cind actionam in planul imaginarului unde putem fi oriece fara martori, iar enormul monstruos faptuit in inchipuire, pare nesemnificativ, nevinovat, atunci cind se consuma numai in spatiul exercitiului mental. Toti oamenii au capacitatea de a isi inventa scopuri in viata, dar nu toti le infaptuiesc si atunci imprumuta personalizari, abilitati, forte si vointe de actiune, pentru a le faptui in simulatorul mental de personalitate dinamica si afectiva.

 Pe de alta parte societarea contine intodeuna peronalizari extraordinare care au facut si fac exact ce ne dorim, sau credem ca ni se potriveste, dar nu putem izbuti noi insine.

Oamenii de succes devin modele de urmat, dar neputindu-i imita efectiv ii imitam in fictiune, ba ii si depasim propunindu-ne cele mai ciudate situatii si invingind tot felul de obstacole.

Personajele celebre care sparg tiparele banalului cotidian cumva ne invaluie in gloria lor, in forta bogatiei, in dramatismul vietii, in forta si vointa deosebite sau in performanta creativa si ne dau aparenta unor posibilitati personale nelimitate. Nu stim de ce suntem astfel, dar daca suntem dotati cu nevoia de exprimare, admiratie si premiere, aceasta calitate trebuie cumva eliberata, iar daca viata nu ne da prilejul, atunci construim noi o irealitate mai permisiva si descarcam acolo toata presiunea emotiva, conflictuala sau decizionala care ne agita si cu care nu stim ce sa facem. Constructia de biografii plasate intr-un spatiu modificat cauzal, este decisiva pentru geneza unei societati diverse, mai putin monotone, mai imprevizibila in toate modurile, bogata in acte de retete pentru reusita. Modelarea potentialitatii umane, afective si intelective este un superjoc de cea mai mare importanta, omul trebuie sa aiba o reprezentare globala de sine in orice lume posibila, sa se scufunde in orice existent, sa reziste acolo si sa il imblinzeasca.

A fi om inseamna a avea acces la totalitatea vietilor imaginabile, la toate confruntarile, la toate situatiile dificile si a elibera forta si ingeniozitatea pentru a transforma orice ostilitate in prietenie, orice adversitate in alianta, orice revolta in supunere.

 Umanul inseamna forta si stiinta genezei umanului in integralitate si numai intr-o lume asamblata, fictiva, putem crea orice pesonaje si evenimente, cu orice consecinte.

Suntem umani atit prin realizarile si neputintele in lumea fenomenala, cit si prin proiectele de lumi si personaje interioare, participante la scenarii existentiale proprii, ele insele doritoare de putere si glorie si capabile de ambele.

In spatiul mintii si sensibilitatii noastre ajungem super umani cind diversificam nelimitat umanul in cele mai incredibile si imposibile lumi necesare, iar la limita vom construi omul independent de noi, omul real virtual plasat si lasat sa se dezvolte in lumea lui, independent de noi, realizind spectacolul perfect, al celei de a doua realitati fictiv adevarate.

 Cei fara fara biografii atractive se imprumuta macar in parte din oferta imaginatiei si devin in lumea lor interna, asemeni celor inchipuiti.

Cum am putea fi diferiti de cei din jurul nostru, cum am putea fi superiori noua insine si atractivi, daca in lumea noastra nu ar exista o enorma si explorabila rezerva de modele de om,  pe care le simulam si asumam ca intr-un joc, intram in fiinta lor interactiva si afectiva, sa simtim cum am putea fi altfel. Omul devine uman cucerind natura, dar devine creator de autentic uman, cind isi priecteaza semenii si ii activeaza ca entitati cvasi autonome, traindu-si cautarile si fanteziile, atit pentru noi cit si pentru ei.

 Parcurgerea altor euri este benefica, ea duce la extensia experientei proprii, la parcurgerea de variante ale initierii in uman, la intelegeera cauzelor care ne construiesc, sustin si distrug.

Excursia in umani este fructuoasa cind ne imitam in cit mai multe variante, fara a ne opri vreodata undeva, in fiinta perfecta, cineva care sa para a ne satisface toate idelurile si a oferi toate placerile. Numia trecerea din persoana in alta persoana, dintr-o inflorescenta viata in fructul ei si astfel mentine umanul proaspat si disponibil in actiune si emotie, numai nesiguranta programata, continua, a cautarii stabilitatii ne pastreaza in certitudinea nesigura de sine si doritoare de altul.

A crea ‘eul conceptual si afectiv personal extins’, este un exercitiu de umanizare exersat zilnic, fie reconstruindu-ne persoana pentru a raspunde optim persoanelor din jur, fie schimbindu-le pe ele si pastrindu-ne pe noi, admitind ca idealul este sau in noi sau in altii, deveniti modele pentru omul care suntem.

Fictiunea culturala poate fi considerata fals, minciuna, niciodata o biografie imaginata nu va deveni personaj real, dar este un fals necesar, obligatoriu, numai prin el descoperim conflictul cu cel ce suntem si initiem schimbarea in noi.

 Fara minciuna care ne transforma in altul pentru a ne suporta mai usor pe noi, existenta ar fi inca mai goala, mai stupida decit se intimple sa fie adesea. Cand eul nostru nu are resuse sa fie el insusi in lumea ‘obiectiva’, apelam la falsurile imaginatiei pentru a schimba situatia. In timpul liber ne uitam la televizor, recuperam si asumam eroii ecranului sau citim si preluam afectiv simularile personificate, mai atractive ca realitatea cenusie a celui care suntem, mai frumoase, mai curajoase, inteligente si norocoase decit noi.

  Fara enormul spatiu al imaginarului disponobil, creat pentru activarea iluzorie dar intensa a afectivitatii, bogat in pesonaje performante, in care intram si iesim permanent, am ajunge in asemenea dezacord cu eul nostru prozaic si incapabil, incit nu ne-am mai suporta banalitatea.

Cultura este obligatorie, este minciuna  necesara, de o autenticitate superioara, este adevarul constructiv de uman, dorit si valorizat, simularea creatiei trebuie sa devina lumea noastra in care intram sistematic atunci cind momentul nu ne mai suporta si nu mai avem senzatia trecerii timpului.

A exista, inseamna a exista in perceptie, actiune, ratiune, dar si in fictiune, in acea fictiune pe care suntem capabili sa o transporam in real, sa o facem efectiva, impunind naturii orice model pentru care gasim legile secrete ale autentificarii.

De fapt si a gindi rational, stintific, este o falsificare, o subtila dar completa negare a realitatii perceptiei, ale carei legi cunoscute le identificam dintr-o data neadevarate si le inlocuim cu altele, patrunzind ireversibil in alta realitate ireala, stranie si ampla, unde ni se permite sa actionam mai divers si imprevizibil, dar unde suntem obligati sa gresim mai profund cu urmari mult mai grave decit in vechea lume.

A simti este uneori o fictiune, o minciuna, dar necesara doar pentru a crde un timp in ea si a o inlatura pentru alta perceptie si experienta mai bogata, mai dificila si mai umnianta prin refuzul umanului facil si ignorant.

 A te situa afectiv intr-o anume realitate poate fi o minciuna inhibanta de persoana dar si eliberanta de variante promitatoare, daca ele deschid alte forme de cauzal si alte scenarii ale sentimentului, ale frustrarii si implinirii.

4-Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti.

Aceasta este una din cele doua porunci subtile ale moralei crestine, transformante de individualitate. Cu aplicarea principiului egalei iubiri de tine si de semeni, incepe transferul individului din pesonalitatea lumeasca, prinsa in plasa poftelor lumesti in persoana superioara, fara patimi, din ce in ce mai apropiata de creator.

Propozitia se poate reformula in varianta: ‘Pretuieste-ti semenii atit cit te pretuiesti pe tine’.

 Recomandarea pare fireasca si necesara dar are mai multe intelesuri, unele vor fi comentate sumar.

Este de asteptat ca atunci cind oamenii s-ar pretui unii pe altii precum se pretuiesc pe ei insisi, spatiul social ar fi mai bine organizat, mai pasnic, mai fluent si armonios cooperant, fara atitudinile negative, fara agresiune si fara infractiune.

Aceasta recomandare pare de bun simt, cind iubim pe altii cit ne iubim, totul ar trebui sa fie spontan, de buna credinta, fara premeditari ostile si fara inselaciune iar lumea devine increzatoare, pasnica, bogata si fericita. Aplicarea poruncii este inhibata de mai multe motive, principalul este ca egala iubire de fapt amortizeaza sever si devalorizeaza iubirea lumeasca, restringe masiv dorinta si posesia de valori si placeri lumesti. Egala iubire ingusteaza intervalul de exprimare creativa a umanului, facind nesemnificativ ceace ne defineste si motiveaza, anume actiunea interesata, cunoasterea, creatia de toate tipurile, suporturi ale personalitatii proprii, motive ale valorizarii de sine si criterii al opozitiei eului personal fata de eurile semenilor.

 Este dificil ca aproapele nostru, de regula mult mai departat afectiv decit spatial sa devina atit de ingragit pe cit ne este sinele, sa valorizam la fel identitatea proprie si identitatile inconjuratoare, partial necunoscute, ale caror motivatii si particularitati individuale ne ramin ascunse.

Ce ar trebui sa facem pentru a ne raporta la noi insine ca persoana afectiva, volitionala si conceptuala bine cunoascuta, in acelasi mod in care ne raportam la euri necunoscute si principial incognoscibile pe cit ne cunoastem rational si intentional?

Uneori suntem dezbinati cu noi si nu stim din ce motiv, dar in rapoartele inter umane diferentele de vederi, de optiuni si decizii, de performante creative si de statut social creatoare de opozitii, sunt obligatorii. O lume a personalitatilor este mai degraba o intersectie de lumi  necesar diferite si e firesc ca deosebirile sa se impuna, altfel o lume a unitatii de vederi si sentimente ar bloca trecerea persoanelor prin toate punctele fazelor evolutiei si cunoasterii umane.

 Natura in complexitatea ei fenomenala cere nenumarate abilitati, curiozitati si talente, atractii si repulsii adaptate multiplicitatii aparentelor, pentru a fi complet cunoscuta si valorificata. Daca in lumea reala diferentierile de personalitate, de atitudini, de sentimente si moduri cognitive si creative sunt obligatorii, devin necesare si conflictele de toate felurile.

Din perspectiva necesitatii diversitatii si a polarizarilor afective cu opozitii si refuzuri de ceilalti, porunca egalei iubiri pare ambigua, daca nu chiar irealizabila, ea trebuie sa aiba un inteles profund, sa ceara o cuprindere mai nuantata pentru a deveni inteligibila si necesara.

A cere oamenilor macar si intentia de a se iubi egal pe ei si pe altii, conservind criteriul diferentierii lor in toate sensurile, a inevitabilitatii opozitiilor si conflictelor, a concurentei in act, pare cumva contradictoriu.

Raspunsul la rau cu bine si la insulta cu dragoste, par rezolvari stupide, incoerente, intr-o lume normala, interactiva si vie, incarcata de adversitati, de lupta convingerilor, duelul inteligentelor si a vicleniilor cotidiene.

Respectarea sinelui propriu cit al celorlalti e rezonabila intre anume limite, dar egalitatea valorica intre toti, cere o alta umanizare, in alta lume, cu alte legi, alte atitudini, initiative si consecinte.

Atitudinea de retinere controlata a sentimentelor repulsive pina la disparitie pretinde un intens si continuu acord sufletesc cu tine insuti, o completa revalorizare a lumii, purificata de orice nucleu conflictual, de orice opozitie intre persoane. Dar din moment ce toti ne dorim placerea si ea se obtine prin efort, iar intre eforturi este competitie si cistig diferentiat la lacomie egala, e normala respingerea celorlalti nu iubirea lor.

Ce ar trebui sa se intimple pentru a deveni posibila o asemenea reforma valorica fundamentala, cind diversitatea ramine diversitate dar se manifesta ca unitate valorica, cind orice am face, evident raminind morali, suntem pretuiti la fel, cind diferenta de realizare nu se traduce prin diferenta de raport individual, de teama, respect sau admiratie fata de cei lalti.

Echivalenta ‘eului cu toat eurile’, in toate compartimentele actiunii si valorizarii este posibila daca privim realitatea naturala si umana intr-o alta perspectiva intelectiva si afectiva si admitem ca lumea si toti oamenii cu toate iubirile si urile ei are alt izvor decit ingeniozitatea creativa cumva intimplatoare, a substantei si energiei. Daca admitem ca suntem construiti fara partinire si fara discimunare, fara ura si fara iubire, fara separarea binelul si raului, noi insine putem sa asumam aceiasi raportare la noi si ceilalti.

In interiorul unei creatii generoasa dar impartiala, fara diferentieri calitative, din perspectiva autorului lumii, pare logic sa incercam sa il imitam in relatiile intre noi, cu speranta ca fiind asemeni lui in relatiile noastre, vom deveni treptat asemeni si in cunoastere. Dobindind atitudinea creatorului, cindva vom primi cunoasterea , vom stii cum a fost facuta natura, cum suntem noi in profunzimea interiorului intelectiv si afectiv, cum gindim si dorim si cum am mai putea gindi, simti si crea noi insine, daca am relaxa tensiunile si opozitiile, inlocuind furia cu rabdarea si pedeapsa cu iertarea.

Eul conflictual

Cum ar putea un om sa isi inhibe agresivitatea daca la o atitudine neutra sau prietenoasa i se respunde cu dispret sau violenta, cum putem sa depasim adversitatea, cum sa ne imblinzim eul propriu intr-o lume egoista si nepasatoare unde interesul propriu este singura moneda de schimb?

 Dificultatea si profunzimea semnificatiei si asumarii propozitiei iubirii egale, sta in obscuritatea functionala a fiintei noastre rationale, afective si intentionale, in aparenta necesitate de a pune intrebarile pe tonul cu care ni se pun si de a raspunde asa cum ni se raspunde. Posibilitatea schimbarii relatiei cu ceilalti ar trebui argumentata prin provenienta noastra, prin calitatile evident banuite, deduse logic, ale acelei forte creative careia am putea sa ii atribuim geneza umanului. Omul nu intelege ca admitind provenienta sa dintr-un act de creatie constienta, complet cunoscatoare a ceace este, el insusi isi schimba statutul si orice conflict cu ceilalti devine in fapt un conflict cu sine, iar conflictul cu sine este conflict cu creatorul.

 Daca am avea argumente ca este plauzibila trecerea de la o natura autocreata, obiectiva, autonoma de subiect, intimplator creatoare de uman, la o natura numai interioara, primita de om si la o persoana construita in totalitate de o supraentitate creatoare, tipul actual de personalizare  dependenta numai de limitele sale functionale si de cauzalitatea naturala dispare si trebuie inlocuita cu alt model de uman.

Omul sistematic in alerta, banuitor, dotat cu toate suspiciunile, repulsiile si placerile, omul ignorant, stresat si insingurat, omul puternic, spontan si inspirat, creator de sine si siguranta de sine numai prin sine, plasat intr-o lume neutra daca nu antagonica, oricum nepasatoare la nevoile sale, ar deveni modele false si ar apare necesitatea altora, pentru a restabili acea presupusa conditia umana initiala, in care conflictul nu exista pur si simplu.

O individualitate asamblata de un creator constient, nu are necesitatea legica a dependentei natural cauzale, nu este cunoscatoare prin sine, valoroasa sau incapabila prin sine.

Lumea si individualitateapot fi doar  trimitere si asumare de persoana, premeditat asamblata si oferita omului global, a toate potential, devenit individualitate distincta, cu traseul sau lumesc dat prin intentie creatoare, nu prin cauza naturala.

O personalizare construita integral si apoi transferata treptat, nu asamblata progresiv in timp si sptiu fenomenal, are in suprafiinta creatorului calitatea completitudinii, a finitudinii existentiale, fara actiune si devenire. Dar din perspectiva enclavei cauzale omul este pentru el intentie, act, gindire si afectivitate, este cauza si efect in spatiu si timp, este doar un fragment privilegiat de realitate in sirul infinit al starilor uniuversului.

Din perspectiva creatiei in noi nu exista schimbare efectiva ci doar proiectie de perceptie, discriminare si schimbare, nu exista ignoranta, cunoastere, ratiune, surpriza, anticipare, proiect si esec sau reusita, suntem doar o superforma inimaginabila din statutul si dimensiunea de om, definita prin totalitatea partilor si proprietatilor in raport cu alte superfome care impreuna alcatuiesc tabloul global al lumii.

Persoana umana din directia creatorului nu este dependenta de cauze naturale, ele insele inexistenta altfel decit ca obstacole perceptuale, conceptuale si efective in dinamica fiintei noastre, nu are trecut si viitor, nu este intr-o lume obiectiva, separata de individ, nu este acum si aici, ceva si in continuare altceva partial diferit.

Diferenta intre  ‘eul cauzal natural’, dependent de legile naturii si ‘eul creat’, derivat dintr-o nelimitata posibilitate a orice, dintr-o stiinta a constructiei persoanei cognitiv afective si in persoana a lumii, este fundamentala. Daca ‘cineva’ ne cunoaste complet prin ‘facere’, acest obscur si intangibil suprapersonaj ne poate darui ‘daca vrea’, intreaga sa cunoastere asupra istoriei si fiintei noastre si atunci noi putem deveni ce ‘vrem in limitele a ceace ni se ingaduie sa vrem, dar patrundem in nelimitarea posibilitatilor creative ale celui din care emergem. Putem presupune ca acea conditie stranie a accesului la orice fel de uman si chiar la suprauman, cum il inchipuim sau nu, se obtine prin morala maximala, prin asumarea si practicarea celor doua porunci subtile, anume iubirea aproapelui si daruirea constienta a fiintei noastre creatorului.

 In realitatea naturala, in fiecare stare umana ‘stim ceva anume’, multe altele ignoram, dar sistematic ‘nu stim cum stim ce stim’, si nici nu se poate. Cunoscind mecanismul genezei cunoasterii noastre am deveni fara efort si fara eroare si corectie, cunoscatori a orice si am transgresa realitatea.

Din perspectiva ‘eului natural exista limite cognitive tranzitorii, dar fara predictia conditiilor si metodelor invingerii obstacolelor curente si viitoare, a separarii strategiei depasirii ignorantei momentane. Cu timpul descoperim solutii la probleme dar niciodata nu epuizam diversitatea problemelor, nici nu credem ca e posibil.

Daca am stii totul, presupunind ca se poate, am deveni univers si pe deasupra ‘univers constient de sine’, supus doar intentiei sale de manifestare si devenire, autonom de orice si etern. Dar ca univers dinamic, unificat intentional si activ, am fi inca necunoscatori de ceace suntem, pentru ca o cunoastere completa a orice ingheata manifestarea si schimbarea , orice stare si schimbare de stare fiind inchisa in cunoasterea completa de stare, iar actiunea devine doar proiect global de actiune cu inceput, desfasurare, dependente si final, este doar mesaj global nu actiune explicita, cam cum este un program pe calculator in faza de algoritm scris, nu procesare de algoritm.

 Un superindivid dinamic considerat autonom, generindu-se treptat pe sine, este prin insasi constructia sa inchis in temporal si cauzal, prizonier al transformarii permanente, ignorant de final, este ceva si devine altceva, dar nu isi intreaga forma a ceace va deveni inainte sa devina, nu este intreg in simultaneitate, nu este totalitatea predeterminata a seriilor de indivizi pe care ii parcurge in exprimarea de sine, fara noutate, durata si dependenta. In concluzie un asemenea super eu activ, capabil sa isi aleaga starea momentana, dar incapabil sa fie in toate starile dintrodata, pentruca ar pierde dinamismul si actiunea care ii exprima libertatea numai dinamica, in transformare,  nu este autonom, el depinde de altceva. Dar dependenta miscarii de ceva diferit si a temporalitatii infinite de nontemporal inca trebuie inteleasa.

Un univers constient de sinele momentan, dar nu de conditionarea de ceva, a sinelui momentan si progresiv, este dependent de ulterior si conditionat, incapabil sa se faca si reflecte in totalitate. Atotcunoasterea insemna disparitia procesualitatii, disparitia constientei de ceva si reconstientizare continua a altceva, este cunoastere de sine si cunoastere de succesiune de cunoasteri momentane sine, in nelimitarea dezvoltarii de sine. O asemenea stare supraexistentiala identica siesi, generatoare de nenumarate planuri existentiale dinamice interne, unificate in unitatea fara continut si conditionare, este ambigua, fara discriminare conceptuala, fara explicitare discursiva, fara forma si relatie intelectiva, este ceva din intervalul fanteziei. Ca persoana atribuita, in noi exista exprimari cognitive si interactive numai primite si asumate, fara manifestare in nontemporalitatea egala siesi, a creatiei. Suntem conditionati numai in modelul nostru de conditionare, iar in trecerea noastra printr-o serie de faze moralizante, progresiv amplificatoare de calitate a persoanei, primim treptat acces la cunoasterea genezei persoanei. Putem presupune ca odata situati in morala completa a respectarii celor doua porunci putem principial dobindi orice stare si orice informatie care ne fundamenetaza fiinta, din atotcunoasterea sursei creatoare. In evolutia de sine ca individualitate creata exista o singura dar decisiva limitare, acea a intelegerii si asumarii relatiei de ecivalenta valorica intre indivizi si a intelegerii dependentei complete de creator.

Putem primi toata forta creatiei si constructia nelimitata a persoanei, putem participa la aceasta indefinibila stare de situare in identitate cu orice, daca practicam cea mai inalta atitudine morala.

 Neputinta controlului afectivitatii este un obstacol in cucerirea pesoanei libere de afectivitate, independenta in lume si de lume, iar proportia realizarii poruncilor este masura maturitatii persoanei, a capacitatii de retinere de la orice fel de excese in lumi favorabile sau ostile.

 Principala adresa a efectivitatii fiecaruia in spatiul poruncii ‘iubirii apropapelui’  este eul semenilor, acesta devine suportul interesului si actiunii persoanei noastre, pentru a fi schimbat, adus la cunoasterea si eliberarea de sine, prin negarea necesitatii interne a nevoilor sale contingente.

Noi ne pretuim sistematic eul, dar dezvoltam afectivitate polarizata fata de altii, iubim si suntem iubiti, sau experimentam repulsia reciproca.

Egala practica a pretuirii duce la renuntarea persoanei la personalizare, duce la efortul schimbarii altor personalizari pentrua atinge acelasi stadiu de egalitate a valorizarii si desprinderii de eul experimentat.

 Pentru a raspunde dispretului cu respect si urii cu bunavointa e necesar sa primim si acceptam ceva extrem de dificil dar obligatoriu, anume sa amortizam rolul dual al emotiei, creator si distrugator de persoana, sa ne comprimam spectrul afectiv, sa eliberm numai acea afectivitate abstracta, fara personalizari, fara nuante de calitate momentana, egala siesi in orice moment si imprejurare.

Respectul egal de ceilalti cere capacitatea de a atenua pina la disparitie atitudinile afective diferentiante de individ si actiune, de tip concurential, adversitiv, partinitor, care definesc particularul uman.

 Trebuie sa intelegem ca e incorecta acea practica a iubirii pentru altii, asa cum o intelegem si simtim.

 Iubirea umana e patimasa si exclusiva, in ea se acunde maxima devotiune si maxima respingere si depreciere, functie de felul cum suntem primiti sau respinsi in sentiment.

 In spatiul iubirii egale, pasiunea umana buna este la fel de nepotrivita ca si cea rea.

 Nu discutam practica cautarii si dobindirii iubirii egale, ea tine de fiecare si de masura vointei fiecaruia de a o asuma si exersa.

Relaxarea dualitatii afective

Cat timp practicam o afectivizare polara, raspunzind cooperant sau confruntativ, prietenesc cind ne simtim acceptati si agresiv, violent, depreciant, fata de cei care ne neaga, ne este imposibil sa ne iubim corect semenii.

Daca suntem duali sufleteste, daca avem in noi afectivitate pozitiva, nu putem sa nu avem si negativa, numai prin intermendiul celei negative este simtita diferit cea pozitiva, numai in tensiunea refuzurilor pretuim succesul si placerea, ne valorificam pasiunile si fortele creative proprii, intretinem atractorul si repulsorul conflictului realizant, sursa si finalizarea scopulului, accesul la satisfactie.

Regula iubirii egale cere sa inlaturam din viata cautarea si trairea dragostei umane firesti, sa ocolim judecarea si condamnarea semenilor. Cind se cere sa oferim prietenie la dusmanie si bunavointa la rea vointa, putem reusi numai daca am adus placerea si sila la o intensitate atit de scazuta incit ambele pot fi subordonate controlului ratiunii. O fiinta patimasa pozitiv este necesar patimasa si negativ, este dependenta de intensitatea legaturii sufletesti.

 Realizarea egalei implicari valorizante cere un alt fel de uman, un uman putin inteligibil, inacceptabil din interiorul celui actual, un uman situat in alta scara valorica, pina la urma situat in alta lume fenomenala, unde este fireasca si recompensanta tocmai respingerea recompensei senzoriale si sentimentale, este pretuita devalorizarea integrala si ireversibila a lumii cuantificata afectiv.

 Logica luptei intra si interumane pentru atingerea scopurilor pare o regula operanta necesara, ea duce la logica valorizarii diferite a semenilor, functie de ceace ofera sau cer, dar si logica acceptarii si pretuirii celui favorabil noua si cea a devalorizarii opusului nostru. Aceasta logica este ilogica si inchizatoare in limitat, fara intelegere de act creator si trebuie inlocuita cu super logica subtila a pretuirii tuturor, indiferent cum sunt, ce isi fac si ce ne fac.

Conditiile minimale ale asumarii egalei iubiri ar putea fi:

a-O ratiune clara si bine antrenata care ne permite sa analizam impartial orice situatie cooperanta sau conflictuala si sa decidem lucid ce contributii si responsabilitati avem in fiecare,

b-Capacitatea de a subordona fondul afectiv pozitiv si neplacut, judecatii rationale, astfel incit sa nu declansam opozitie indiferent de situatie, sa nu ne impotrivim celui care ni se impotriveste.

c-Transformarea manifestarii umane asa cum o parcurgem si asumam in conservare a ignorantei umane, si efortul devalorizarii continue si controlate a momentului, dar si devalorizarea fiecarei actiuni de devalorizare, astfel incit sa nu fim incintati si captivati nici de starea problema nici de exaltarea rezolvarii si consecintelor ei.

Realizarea acestor criterii duce la o sistematica diminuare a iubirii eului propriu, la o progresiva devalorizare a ce ne credem. O progresiva si controlata atenuare a  pasiunilor implica relaxarea vietii emotionale si schimbarea scopurilor, iar raspunsul nostru la dinamica atitudinii prietenesti sau dispretuitoare, este numai pozitiv, avind prioritate relatiile rationale si tolerante cu omul si societatea.

 Evident conditia mai putinei iubirii fata de noi si mai multa pentru altii, pina la egalizare, este extrem de arida, de severa. Nu pare realizabil nici in prezent nici intr-un viitor previzibil un individ social standard, dotat cu forta si intelepciunea egalei pretuiri, capabil sa paraseasca roadele actiunii si afectivitatii, sa se lase condus de alte reguli, in relatia cu lumea.

 Ramanind umani in felul in care suntem, ne vom iubi aproapele care ne apreciaza si implineste voile si vom detesta si devaloriza pe cel care ne contesta, indiferent cit de rational si indreptatit este cel ce ni se opune.

5-Iubeste pe Creator mai mult decit te iubesti

Cea mai importanta regula a moralei crestine, dar cea mai dificil de inteles si practicat.

Relativ la aceasta comanda morala apare intrebarea asupra nevoii creatorului de iubirea celor creati, si mai ales a logicii cererii de a fi iubit, din moment ce el ne poate face cum vrea, daruindu-ne orice atractie sau repulsie afectiva fata de oricine si orice.

Crerea creatorului de a fi prioritar iubit pare irationala fiind intru totul la dispozitia lui, noi, ratiunea noastra, forta creatiei noastre cu iubirile si urile ei.

 Ne existind limite in capacitatea creativa de uman cu orice trasaturi, geneza iubirii, urii sau nepasarii intr-o persoana este un pur exercitiu de exprimare a puterii creatorului nu alegeri libere ale individului creat si atunci cum ar trebui inteleasa aceasta porunca?

 Evident a iubi creatorul nu inseamna un act interesat, o cale de dobindire mai silentioasa a ceva dificil sau interzis, nu este o alinata politica cu creatia, o pretuire interesata a acesteia, o enorma ipocrizie pina la urma, acceptata de creator, date fiind limitele noastre momentane.

 Daca am iubi conditionat, am iubi egoist si ipocrit, iubind pe altul in masura in care ne sporeste placerea si atunci am intra in contradictie cu principiul anterior al egalei valorizari personale si a semenilor, astfel am pune de fapt creatorul in opozitie cu sine, daca o cerinta a sa neaga o alta.

Nu este usor inteligibila necesitatea iubirii creatorului si in ultima instanta ce ar trebui sa insemne cuvintul ‘iubire’ in acesata porunca?

Cit de firesc ar fi sa il iubim pe cel care ne trimite mai mult ignoranta si suferinta decit incintarea, cind el ne daruie tot felul de neputinte si angoase si ne umileste atunci cind am dori sa ne inalte?

 Cit de plauzibila ar fi o iubire pentru cel care iti daruie o soarta mizera in care nu ai parte de mai nimic din ce ti-ai dori, mai ales cind vezi ca altii carora nu le pasa nici de semeni nici de creator, au o viata imbelsugata si isi satisfac toate poftele.

Evident rationind astfel nu esti deloc lamurit cita rationalitate este in aceasta porunca, cum sa o intelegi, in ce fel sa o argumentezi facind-o plauzibila.

Admitind  un creator ar trebui sa incercam sa intelegem, pe cit ne sta in puteri, ce ar putea fi si ce relatii putea avea cu ‘El’, ce am deveni daruindu-ne lui iubirea.

Cretorul nu se raporteaza perceptual, intelectiv sau afectiv la opera sa, nu apreciaza, nu este angajat emotiv fata de individualitatile inventate si nici nu ar putea fi altfel cit timp este unica forta a creatiei.

O relatie conceptuala implica traducerea unui existent in altul, transformarea obiectului fenomenal in obiect conventional si operarea prin nume a unei realitati nenominale in esenta ei.

 O daruire afectiva la opera este tipic umana, este expresia dependentei de inspiratie, de conditionari, de dispozitie, este expresia primirii darului si bucuriei creatiei, nu a posesiei lui continue, fara limtari de moment si continut.

Nu putem atribui creatorului o atitudine, fie ea de completa gratuitate, de participare relaxata, de necesitate si dependenta fata de creatie. Am putea intreba daca pentru creator exista numai starea creatie, sau si altele in care nu ‘face’ ceva asemeni lumii si persoanei umane, sau poate face ceva complet diferit si inimaginabil, ceva deosebit de realitate si cunoasterea atribuita, asa cum se manifesta ele in om.

De multe milenii oamenii au incercat sa isi reprezinte actul creatiei, in unele gnoze el se manifesta ca o comanda imperativa adresta neantului de a deveni cumva iar neantul se supune si capata formele si miscarile cerute de creator. Astfel creatia pare un fel de actiune lingvistica adresata cuiva care nu exista dar intelege ce i se porunceste. Aici apare o relatie intre creator si ceva aparent diferit de sine, el adresind cuvintul creativ cuiva in fiintare latenta, intr-o ‘existentiere fara continut dar capabila de geneza si asumare de continut prin porunca cuvintului creator. Logica ne indemna sa presupunem ca de fapt exista o stare duala a creatorului, anume o stare latenta fara forma si manifestare dar susceptibila a lua orice forma si manifestare, si starea activa, lingvistica, generatoare de proiecte de realitate comandate fiintei ascultatoare, constructooare de realitate efectiva. Pare un fel de relatie programator calculator, creatorul in rol de programator asamblind in limbajul divin proiectul program de lume, iar sistemul informational divin preluind-l si transformindu-l prin proprie functie de procesare in model explicitat de realitate continind tot felul de individualitati si biografii scufundate in propria lor lume, evident calculata in procesorul divin , nu existenta obiectiv, prin sine si fara conditionari cu altceva.

Atunci cind creatorul da identitate entitatilor ele apar imediat si personalizat in partea sa procesatoare de variante univers, fara evolutie si fara cauzalitate interna, ca si cum sistemul informational creator ar fi complet programat pina la detalui cum sa configureze exemplarele de fiinte si calitati care ii sunt comandate.

In starea sa ‘supra intelectiva’ de generator de comenzi creatorul declanseaza dialogul cu partea de sine instruita sa produca modele de lume, ca si cum ea ar fi in prealabil complet asamblata, capabila sa faca orice tip de univers si individ, iar comanda vocala face doar o selectie prin numele divine, care odata prountate cheama pe numele lor efemer fiintele unui anume model si spectacolul natural si uman incepe sa se desfasoare. Am putea presupune ca in partea de sine potentiala creatorul contine modelele unui numar indefint de lumi deja ‘formate’, iar ‘El’ prin porunca creatiei nu face decit sa cheme la fiintare, la existenta unul din nenumaratele scenarii cosmice, create si pastrate in memoria sa infinita.

 In ipoteza de dialog cu sine al unui creator chemator al unui anume univers din sine, comandat de supraindividul programator catre suprasinele programat, continator al totalitatii universurilor imaginate, creatia este doar un fel de ‘gigantica reamintire’ o chemare la viata, la manifestare a ceva preexistent dar inhibat fenomenal. Creatiea ca act informational este cumva un mesaj adreast unui interpretor care aloca mesajului acea realitate explicitata, careia ii corespund numele divine din mesaj.

In modelarea cosmosului sub forma de substanta, radiatie si variante de energie pentru fiintele create apare dualitatea creatiei, anume realitate a substantei si cauzalitatii pentru fiintele inchise in modelul de lume si completa inexistenta a materiei si energiei din perspectiva creatoare, a carei modalitate nu poate capata nici macar calificativul existentei.

Asemenea scenarii ale creatiei, montate putin diferit sunt vechi de milenii si apar in miturile si gnoza diferitelor comunitati, dar ele nu spun practic nimic specific despre tehnica creatiei a ceva din nimic, daca admitem nimicul drept sursa a toate. Iar daca admitem provenienta oricarui ceva din altceva permanent si egal siesi dar si schimbabil in orice altceva, intram in contradictie, pentru ca o preexistenta a unui ceva in mai multe ipostaze si o alegere de priorizare de manifestare ne obliga sa admitem ca exista in creator stari efectiv deosebite, ca el se modifica pe sine, parti din fiintarea sa aparind si disparind ireversibil si fiind inlocuite cu altele. Dar un creator unic nu poate fi citva si cumva cindva si diferit in alta particularizare de sine, asta ar inseamna temporalizare interioara pentru creator si diferentiere in sine, implicind de fapt aparitie si disparitie de sine in sine. o schimbare in sine ar indica, daca urmam logica noastra, chiar dependenta creatorului de altul superior, care fie este egal siesi fie depinde de altul cu aceasta proprietate. Iar in identitatea de sine este greu de justificat aparenta succesiune de variante de sine, este greu de explicat aparitia unei stari cosmos particularizate, provilegiate si a simultanei ‘existente’, a infinitatii celor  stocate in memorie.

Geneza lumii produce o asimetrie in inexistent, necesitatea unui ceva anume mai degraba decit a altui ceva, transforma non existentul creator limbaj creativ in suprapersoana activa, dialogind cu sine, comandind sinelui sau  fara manifestare, o anume manifestare, transformand infinitatea in finitudine, in existent pentru cineva. Existenta presupune numai personalizare, numai particularizare, numai alegere de ipostaza, in dauna altei alegeri de alta ipostaza.

In nelimitare potentiala se ascunde paradoxal posibilitatea nonfiintarii, a nonexistentei, iar alegerea de stare din infinitatea starilor transforma nonexistentul in existent, dar raminind si varianta de nonexistent absolut, cesa simultan si legat si nelegat de sine in creatie. O fiintare trecuta din potential in actual este prin insasi natura fiintarii, o particularizare, o limitare de sine, o dependenta a ceva de altceva, ori in starea creatorului nu trebui nici gindita conditionarea sa de sine, scindarea sa in doua parti, una care comanda si alta care executa creatia, indiferent de meajul doar sugerat sau supragindit in toate detaliile. Dificultatea intelegerii creatorului provine din imposibilitatea reflectarii in predicatul limitat al fiintei noastre, fie el concret ori abstract, a predicatului nelimitarii, din lipsa disponibilitatii umanului de a fi simultan si stare particulara in sine si stare cunoscatoare de sine ca particular, din dependenta noastra  de partea de noi insine nonconceptibila, deocamdata.

 O ipoteza creativa nelimitata, bazata pe un non existent infinit separabil si controlabil de stare, dar fara modalitate proprie, transformabil in existent efectiv prin mesajul nonexistentului a toate imaginabil, aflate in dependenta reciproca blocheaza logica. Nu putem opera in reprezentare cu ceva fara stare dar susceptibil de orice stare, nici cu un nonexistent capabil sa selecteze totalitatea particularizarilor existentului disponibil, fara specificitate dar personalizat prin imaginatia inexistentului, depasind infinitatea, conceptibila intelectiv de catrre om.

Starea duala a creatorului privit ca sursa generatoare de realitate si ca centru de comanda a starilor creatiei, lipsit de orice determinare, complica mecanismul creatiei. Ar fi mai plauzibila ipoteza unei unitati creatoare fara separatie in care existenta este numai aparenta de ‘existenta’, daca acest cuvint are vre-un sens aici. Creatorul este nonexistentul absolut, fara proprietate, dar proiectabil ca existent in ‘ starea persoana’ in ‘existenta atribuita persoanei’, daruita cu perceptie si mesaj fenomenal, cu actiune si potential interactiv, cu ratiune si cunoastere si limbajele analitic descriptive necesare.

A fi om este pina la urma un joc unde primesti citeva conditionari si citeva posibilitati, ( toate impreuna definind statutul de uman, adica statutul operant si valorizant al jucatorului) si intri in cuplaj cu un anume tip de realitate, unde inveti progresiv sa preiei si sa refuzi, construindu-ti progresiv persoana.

Masura reusitei depinde de precizia separarii si utilizarii ingenioase a regulilor jocului.

In persoana constienta se socializeaza proiectia regulilor, acolo facem preluari si schimbari de ‘euri relative’, ne dezvoltam sistematic deprinderi ‘rationale’ de actiune, si activam cu sau fara surpriza, alternative valorizante, cuprinderi emotive ale formei lumii si consecintelor faltelor noastre.

Daca fiecare ipostza de uman primita ar fi unica posibila pentru creator, daca acest joc ‘de a fi uman’ ar avea o singura personalizare pentru fiecare, posedind o unica agregare de atitudini si emotii fata de totalitatea fenomenala, epuizind inteaga imaginatie si putere a creatorului, nu ar mai avea rost nici o regula morala pe un fond de necesitate generalizata.

Cind existenta umana este univoca, cind suntem numai intr-un anume fel, ticalosia sau superioritatea morala nu sunt decit amprente in piatra, fara modificare si fara sensibilitate, iar regula morala devine un exercitiu  retoric. Dar daca in fiecare om se ascunde imensa diversitate potentiala, transformabila in persoana vie si unica prin alegere de norma valorizanta, atunci morala devine un factor al schimbarii, un supra vehicul al paercurgerii nelimitarii nonexistentului, creator al totalitatii fiintarilor.

 Daca individualitatea noastra e cumva ‘negociabila’, dar numai prin moralizare superioara, daca putem fi un altul, sau multi altii, cind facem ce ni se cere, evident situatia se schimba.

Daca e posibil un ‘dialog intre creat si creator’, daca ni se poate incredinta in anumite conditii, accesul la o parte din modul in care suntem facuti, sau mai putem fi, problema importantei regulii morale are alta perspectiva.

Orice analiza rationala ne spune ca daca cineva poate crea moduri cognitive si valorizante de sine si de altceva, de finetea si bogatia celor umane, acel cineva va dezvolta la maxim aceste calitati, aducind persoanele create la auto intelegere, la identificarea modului in care functioneaza si la extensia a ce mai pot fi.

Conditia acesului la ceace suntem, implica imediat si accesul la cauzalitatea fenomenala. Intr-o lume creata, realitatea este un mesaj facut pentru acea interpretare care elibereaza fiecare sine, ea are intodeuna acele caracteristici cauzale pe care le putem cumva discrimina si utiliza pentru supravietuirea aparenta, pentru sustinerea prin noi.

Regula morala poate fi tratat ca initierea unui dialog intre om si creator, prin care individul suficient de stapin pe sine si cunoscator de sine poate cere si asuma, fara dezagregare afectiva si intelectiva, o succesiune de individualizari, progresiv mai puternice si cunoscatoare, in toate sensurile.

 Asta inseamna ca regula de joc prin care primim si exploram toate variantele de uman si nu numai, este principiul moral, nu actiunea si cunoasterea noastra fenomenala, expandabila dar paradoxal limitata, cit timp primim mereu alta realitate, cind credem ca am inteles-o pe ultima.

Daca abtinerea de la individualizarea ci nu exersarea personalizarilor in joc, ne ofera mai mult, inseamna ca omul va ajunge cu necesitate, cindva, daca jocul presupune asmenea niveluri, sa inteleaga si respecte liber niste criterii valorizante de sine si semeni, atit permisive cit si interdictive interactiv, incit realul va deveni complet disponibil, adica vom fi acele fiinte superior cunoscatoare pentru care interdictia cauzala a incetat.

 Cind nu putem respecta regula ‘maximei daruiri’ insemna ca suntem imaturi si rational si afectiv, pentru a primi acea supra personalizare plasata in ‘non- cauzalitate, non realitate’, unde sunt posibile actiuni si efecte cu totul in afara intelegerii noastre.

Daca lumea este pur naturala, fara creator, placerea si opusul ei nu depind de vointa noastra, pentru a fi simtite su respinse, la fel si atitudinile interactive, toate aceste calitati sunt si ramin mereu in afara controlului intentional, ele fac parte din structura fiintei. In lumea naturala fiinta apare dintr-o intersectie de factori fenomenali intimplatori, astfel ca in natura exista o continua creatie dar nu exista simultan si cunoastere de mod de creatie. Omul este un sistem derivat morfofunctional din legile si proprietatile substantei si energiei, dar necunoscut de altcineva decit de el, in sensul ca nu putem demonstra existenta altui sistem cunoscator anterior omului si care detine intreaga informatie a structurii, functionarii si calitatilor sale. In lumea naturala omul este singurul vector informational care se cunoaste treptat pe sine, iar aceasta cunoastere depinde de o multime de factori evolutiv istorici dar nu foarte clar de morala sa.

 Intr-o lume creata situatia este diferita, aici omul este in totalitatea cunoscut de cel creat si aceasta cunoastere se poate scurge catre el pe masura ce implineste corect conditia morala.

Intr-o cauzalitate creata, de tip intelectiv, toti vectorii cauzali sunt orientati de o constienta unitara, iar natura este o totalitate gindita simultan si integrat cu care individul cunoscator poate comunica in limbaj asemeni modului in care prin limbaj creatorul comanda eliberarea creatiei.

Intr-o lume naturala suntem cu necesitate niste cunoscatori-ignoranti, partial constienti, niste entitati pe care numai cauzalitatea, sursa structurii si functionarii necesara a corpului, independenta de voinata noastra, face corpul sa aleaga atitudini si scopuri, dar noi avem impresia libertatii alegerii.

Intr-o lume naturala obiectiva ‘cauzalitatea nu este si nu devine intelectiva, nu se cunoaste si autodetrermina pe sine operant’, iar morfologia si dinamica universului in fiecare faza, depasesc sistematic in complexitate functionala performanta cognitiva umana. Vrem sa spunem ca in lumea pur cauzala universul produce sistematic mai putina cunoastere decit cunoasterea completa a tot ce este si se intimpla.

In lumea pur cauzala nu stim daca putem fi simultan o individualitate particulara cu personalitatea cognitiv afectiva necunoscuta functional, fundamentata pe o dinamica chimica si informationala interna, independente de constienta si intentie si o suprapersoana percepatoare, cunoscatoare si coordonatoare dupa vointa, a totalitatii proceselor metabolice, senzoriale, conceptuale si emotive care genereaza individul cu toate functiile sale.

Exersarea functilor rationale si creativ umane si perceperea-intelegerea in timp real a acestor proprietati, prin cunoastere directa simultana cu desfasurarea lor, a proceselor senzoriale, intelective si valorizante afectiv de lume, nu sunt acum si nu putem stii, daca vor fi vreodata posibile in lumea naturala.

 In uiversul nostru mereu cunoastem ceva, dar ignoram modul cognitiv ca algoritm operant, iar cind clarificam obscuritatea procedeului cognitiv o facem prin intermediul altui mecanism cognitiv obscur. Identitatea intre cunoscut si cunoastere pare a fi o imposibilitate cit timp a opera specific asupra a ceva nu genereaza structura modului operant insusi. Cit timp un sistem informational depine de altul pentru a fi programat, iar daca omul este autoprogramabil el nu stie si nu poate stii complet cum, lantul dependentelor este sau nelimitat sau se inchide undeva unde nu avcem acces intelectiv, cel putin acum.

Dar daca o asemene conditie a autocunoasterii este posibila, se pune intrebarea ce fel de cunoastere absoluta, si in ce reprezentare conceptuala sau nu, capata cel care este simultan si functie si metafunctie cunoscatoare a oricarei functii operante si afectivizante. Ce supra perceptie cunoscatoare a functionarii perceptiei, ce meta ratiune explicitanta a ratiunii si ce supra simtire evaluanta si clarificanta a mecanismului simtirii, apar prin patrunderea in spatiul functional al gindirii si emotiei noastre.

Este oare supra moralizarea conditia atot cunoasterii, patrunderea in motorul creatiei si identificarea proceselor creatoare ale lumii si umanului. Sa presupunem plauzibila aceasta ipoteza, si sa analizam consecintele. Morala ca vector al cunoasterii actului creativ are sens, are coerenta si rationalitate numai intr-o lume creata de o constienta complet cunoscatoare, unde atit ce suntem si stim cit si identificarea completa a modului cum suntem cind suntem cumva, sunt stari undeva create si intelese si accesibile si noua.

Afectivitatea este un lant care ne tine legati la o stare lume si o stare om, ea nu permite libertatea alegerii si experimentarii tuturor libertatilor, a circularii prin totalitatea umanului si realului, intangibile in spatiul legaturii valorizante.

 Participam fara alegere la un spectru de moduri umane, dar ce rezerva de schimbare, de transformare in altceva, se ascund in noi?

 Daca regula jocului in spatiul creatiei nu interzice depasirea conditionarii momentane si saltul in orice mod situant interactiv si intelectiv, personalizat sau chiar apersonal, probabil desprinderea de lume se face prin desprindera emotiei de subiect si iubirea creatorului mai presus ca orice; aceasta este metoda accesului la toata paleta modurilor existentiale in interiorul creatiei.

In gnoza orientala se afirma ca maxima cunoastere a naturii o capata spectatorul perfect, neimplicat intentional si afectiv in spectacol.

Respectarea conditiei egalei iubiri este numai prima treapta a atenuarii intensitatii si contrarietatii atitudinilor, este starea omogeneizarii valorice si afective care inlatura opozitiile si face posibila a doua etapa, a daruirii intregii noastre afectivitati.

 Iubirea creatorului mai presus de noi nu inseamna activarea unui sentiment oricit de pur, dezinteresat si inaltator, fata de ceva coplesitor dar necunoscut, inseamna doar daruirea intregii noastre potentialitati afective, renuntarea constienta si ireversibila la omul senzorial si emotiv, pentru a primi un altul. Ce calitati are ‘noul om’, urmeaza sa fie descoperite numai dupa finalizarea a ceace am putea numi ‘sacrificiul emotiei’ renuntarea la emotie. Dar lucru ciudat, sacrificiul efectivitatii inseamna si renuntarea la cunoasterea conceptuala normala, sustinuta si premiata de emotie, pentruca gindirea ingenioasa, creativa si efectele ei aduc o masiva doza de bucurie si deceptie in viata noastra. Asadar sacrificiul emotiei este legat de ‘sacrificiul cunoasterii normale’ asa cum o exerseaza sistematic omul sentimental, curios sa afle cum, sa realizeze si sa se bucure ori intristeze de roadele gindirii sale.

Repectindu-ne egal semenii devenim asemeni creatorului ca atitudine fata de uman, si egal de umani, dar iubindu-l numai pe el, devenim intr-un anume fel, echivalenti lui creativ, dobindim acea supra cunoastere activa a toate facatoare, dar neimplicata autovalorizant, devenim metoda genezei fiintei cunoscatoare si sensibile, fara cistig sau pierdere, realizam cunoasterea cunoscutului si cunoscatorului.

Cea mai rationala dar mai dificil de acceptat rational optiune, este sa exersam neincetat egala justificare, exprimata si ca egala ‘nonvaloare’, a faptei si lipsa de participare evaluanta, de emotie fata de orice fapta, sa parcurgerea in fiinta noastra toate variantele umanului, fara angajare in uman.

Capacitatea gindirii cumva cumulate, simultane, a giganticei varietatii de intelectivitati si afectivitati personalizate, polarizate in adeziune sau conflict, cuprinderea fara implicare in amplitudinea individualizarii, este doar o etapa intermediara, catre depasirea totalitatii starilor de uman, privite doar ca momente ale unui proces de geneza a persoanei, nu de situare in efectivitatea cognitiv afectiva a eului.

Daca lumea este atit de bogata in pasiune, iar creatorul nu o are, am putea privi creatia realitatii, (asa cum o fac gnozele orientale),  ca efectul unui ‘sacrificiu global de sine’ al celui care putind fi egal siesi in nonexistent, alege sa se manifeste ca existent multipul, scindat, inchis in confruzia de sine, atribuit. Dar aceasta infinita individualitate fara intelegere se va transforme dintr-o enorma multiplicitate ignoranta si conflictualizata, in cunoscatoare de sine prin renuntare voita de sine, atunci cindva intra in actul creatiei care ii va desfasura intreaga arta a genezei umanului si lumii, realizind individul capabil sa se asume si desprinda de asumare, cind se intelege.

A fi uman in identificarea cu sursa creatoare inseamna a  fi liber de orice presiune interna a oricarui scop si placeri, a ‘ne pretui’, dar fara dispret, si pe cei favorabili si pe potrivnici, a accepta fara regrete disparitia propriei naturi si a roadelor ei.

 A respecta conditia supra pretuirii creatorului inseamna a parcurge tot ce a fost, este si va fi creat, numai astfel se poate intelege aparenta contradictie a dinamicii creatiei, parcurgind dintr-o data toata traiectoria ignorantei, implicarii, gindirii si actiunii, justificante prin senzorial si emotiv.

Daca afectivitatea este cimpul atractor al umanului declansator al actiunii si efectelor, tot ea este recipientul metabolizareii roadelor efortului, prin cromatica statisfactiei sau respingerii.

O morala poate fi definita ca un ansamblu de limitari operante in spatiul socio fenomenal si de limitari afective in spatiul valorizarii partilor realitatii, este o unealta a selectarii si eliberarii actiunii corecte, libere de consecinte.

Respectarea acestor limitari interactive si afective pare a deschide calea accesului la orice situare-cunoastere si actiune, efect, in spatiile realitatii, amplificand enorm potentialul operant al individului, transformindu-l intr-o adevarata forta- cauza, generatoare a oricaror evenimente.

O concluzie surpinzatoare, daca o acceptam, ar fi ca morala impinsa la limta devine un autentic vehicul al deplasarii in timp, un mijloc al circularii silentioase, liber acceptate, prin toate variantele de uman in lumea sa, dar si o iesire din uman, catre planul unde se proiecteaza umanul. Morala genereaza o supra entitate nonpersonala, abstracta, compatibila cu orice personalizare concreata. Prin supunerea la porunca ‘sacrificiului iubirii’ putem parasi orice realitate si individualizare legata in ea, patrunzind in altele unde functioneaza alte reguli de joc, formatoare de alte ‘personalizari in lume’, apartinind nelimitabilului univers atribuit.

Analizind propozitiile morale succint comentate am putea constata ca ele au urmatoarele adrese:

-Propozitii limitante, socio operante, pentru inlaturarea faptei interzise si optimizarea functionala a trupului societal.

-Reguli inhibante de afectivitate cu rol de optimizare a persoanei si de adaptare a ei la supracunoasterea posibila.

-Porunca unicei pretuiri a creatorului, inteleasa ca ‘sacrificiul afectivitatii’, care desprinde omul de tot ce e omenesc si il deplaseaza in spatiul genezei umanului si realitatii, ca stari interioare, primite prin mesaj, nu ca realitati obiective, independente de subiectul constient.

-Ultimile doua porunci sunt conditii de autoperfectionare interna, implinirea lor modifica sever personalitatea, micsorind afectivitatea cuplata la lumesc, iar in final desprinzindu-ne de ea.

Egala pretuire a sinelui propriu si al sinelui semenilor urmata de iubirea creatorului mai presus de sine, aduc o modificare imprevizibila si ireversibila a individului, il transporta in alt spatiu sociocauzal.

Nu trebuie inteles ca perfectiunea morala rezultata din implinirea celor doua porunci ale gnozei crestine, transporta fizic omul eliberat de intentie si pasiune in alt spatiu fenomenal, pe alta planeta, in alta civilizatie, cu alte forme de individualizare, alte obieceiuri, alta stiinta, tehnologie si sentimente. Deplasarea, daca se petrece, se poate evalua numai de catre cel care o suporta, ea este mai degraba o calatorie supra intelectiva, greu descriptibila, intr-o lume controlabila mental, lipsita de energii si stari substantiale, de obstacole ale formei, promisiunii si satisfactiei.

 Morala are rol dual, ea este un instrument optimizant al individului si reglator al faptei socializate, dar si o gnoza eliberatoare de ‘om in lume’, daca se implineste pina la capat. Ca gnoza ea pare a schimba persoana legata de lumea sa cu o nonpersonalizare a toate disponibila, situata in intersectia, dar fara asumarea, tuturor modurilor umane si a lumilor create.

Se afirma ca omul se apropie progresiv de Dumnezeu, cu cit este mai perfect moral. Evident apropierea de creator nu este spatiala, neexistind dimensiune si timp in spatiu, in explozia creatiei, ea indica gradul de asemanare cu acel model ideal de om sau de neom, caruia ii pot fi daruite toate secretele genezei a orice, fara pericolul caderii in orgoliul puterii si al legarii prin satisfactia produsa de ea. Cond omul isi pastreaza luciditatea si retinerea de la fapta creatoare de savoare, el poate ajunge acolo unde primeste orice cind respinge valorizant orice.

 Apropierea de creator ca masura a perfectiunii, poate fi doar o metafora, dar daca ea defineste o alta fiintare efectiva, cu alta participare si intelegere, deosebite de cele uman normale, asupra acestor transformari nu se poate decide discursiv.

Stiinta actuala nu poate dovedi existenta piramidei fiintelor si puterilor fiintelor superioare, asa cum o afirma diferite gnoze religioase, acum nu dispunem de suficienta cunoastere nici pentru a contacta eventuale alte lumi si civilizatii, ce rost ar avea discutia asupra accesului in paradisurile sau infernurile fiintei, supra morale sau imorale.

E posibil ca alte vointe si inteligente sa fie la ani lumina sau in mijlocul nostru. Lumile perfectiunii si atotputerii pot fi doar metafore ale variantelor puritatii morale, moduri de justificare, indemn si rasplata a efortului atenuarii tensiunii emotive si intelective.

Discutia depre lumile materiale sau spirituale poate fi fantezista sau stintifica, in functie de atitudine si de mijloacele conceptuale si experientiale puse in miscare, dar e logic indecidabil, ce se intimpla cind gindirea este libera de afectivitate si de valorificarea cunoasterii.

Morala crestina dar nu numai ea, pare a ne spune ca o prima conditie in atingerea altor lumi, admitind ca ele exista, cere stapinirea severa a afectivitatii, ducind pina la desprindere de ea. Schimbarea parametrilor psihici ai individului cotidian prin antrenament intens, demonteaza si reconstruieste in alt fel omul afectiv si intelectiv, adaptindu-l altei constiente de sine, daca mai ramine cumva o individualitate constienta ingust. In perspectiva morala nu stiinta cit supermoralizarea ne furnizeaza orice actiune si cunoastere, dar simultan ne interzice din interior, valorificarea puterilor capatate.

 Efortul implinirii iubirii de Dumnezeu, duce la o modificare incaracterizabila a fiintei, egala siesi prin intelegerea modului functional al persoanei, a patrunderii mecanismului constientizarii si simtirii.

 Stiinta actuala nu ia in considerare transformarile morale profunde ca vehicul fenomenal perfect, teleghidindu-ne in oricare lumi din cite ar putea fi in univers, pentru ea distantele intre stele si civilizatii se masoara in anii lumina nu in unitati de desavirsire spirituala.

 Pentru religie este invers, anume toate lumile create, inferioare, egale ori incredibil de avansate, sunt linga noi, sunt printre noi, sunt chiar in fiinta potentiala, in toate variantele, sunt acel viitor pe care il alegem.

 Indeplinirea conditiei iubirii numai de Dumnezeu nu sta in puterea majoritatii, deplasarea fizica pe distante mari este inca imposibila, astfel atingerea spirituala sau fizica a zonelor inaltei elevari si perfectiuni, ramine un exercitiu al imaginatiei, o fictiune necesara.

Fara indoiala orice lume creata este partial incognoscibila subiectului care o experimenteaza, are o rezerva de cauzalitate non identificabila pentru tipul maximal de cunoscator care o primeste, dar aceasta fenomenalitate obscura se transparentizeaza si cauzalizeaza treptat prin evolutia conceptuala a individului. Daca la evolutia stintifica este necesara una morala pentru a primi cunoastere foarte profunda ramine de demonstrat.

Cunoastere conceptuala si cunoastere morala

 Orice cunoastere stintifica este un vehicul, o anume teorie fenomenala controleaza intr-o anume proportie spatialitatea si temporalitatea unei lumi, o alta teorie stintifica ne proiecteaza in alta lume cauzala, cu o extensie nebanuita in trecut, a posibilitatilor actiunii si efectelor.

In mod calitativ orice salt de cunoastere ne apropie de creator, pentruca ii vedem mereu alta fata a imaginatiei sale, dar ne putem intreba care e distanta minima la care putem ajunge. Exista oare o ultima si completa cunoastere stintifica, sau o exprimare morala maximala, care ne aduc la intelegerea totalitatii criteriilor cauzale generatoare ale universului nostru, eventual a altora, inca mai complicate fenomenal.

 Pentru noi realitatea este tridimensionala si temporala iar deplasarile se fac in spatiu si timp, cu vehicule fizice, activate de energie. Dar o deplasare ‘numai in timp’ adica desprinderea de traiectoria fenomenala pe care o parcurgem si pozitionarea pe alta din oricare viitor sau trecut, daca putem atribui existenta intelesurilor actuale de viitor si trecut, nu ne este posibila acum.

 Pentru omul moral crestin, capabil de sacrificiu intelectiv si afectiv, probabil ca realitatea capata cu totul alt aspect, iar deplasarea ‘altundeva’, in ‘alta lume’ nu cere deplasare in spatiu, realmente ne existind spatiu din perspecitva celui pozitionat linga sau in toate lumile, descriptibile si asumabile afectiv.

 Adevarata distanta care ne departe de viitorul nostru sau de prezentul si viitorul altor forme de gindire, este sau ar putea fi calitatea noastra morala, distantele intre lumi masurindu-se in ‘intervale morale’, in indici de stapinire a dorintei de a fi cumva si a avea ceva din cele dorite, nu in km sau ani lumina.

E posibil ca vehiculul moral sa fie si ramina doar o iluzie, o imposibilitate legica, fata de vehiculul substantial energetic al stiintei si tehnologiei, iar noi sa fim si sa raminem intodeuna umani in intervalul de umanitate momentan, oricite am cunoaste, oricit de departe am merge in universul fizic si moral si oricite alte civilizatii am intilni, daca am intilni vreuna.

Putem presupune ca evolutia morala are sau nu efect direct, asupra performantei cognitive a individului, ca cele mai mari descopeiri  stintitifice sau creatii culturale apartin unor oamenii cu o morala superioara sau imorali, dar nu se poate demonstra nici o varianta.

Cit timp ne fixam eforturile pentru a intelege si respecta axiomele morale care optimizeaza viata sociala si creaza un individ rezonabil, potiticos, flexibil afectiv, cooperant cu toti semenii, generos, neconflictual, dispus sa isi ajute dezinteresat semenii, ne situam in spatiul moralei instrumentale.

In domeniul acestei morale socializante individul devine capabil sa respecte, sprijine si asiste cu propria experienta si resurse, actiunea si emotivitatea in formare, sau cea incorect orientata, a semenilor. Cind individul decide sa aplice porunca egalei iubirii si a apoi a iubirii exclusive a creatorului, din punctul lui de vedere el incepe sa se desprinda de lume si sa atinga stari personale noi neexperimentate in starea normala. Despte continutul si semnificatia lor nu se poate spune ceva fara implicare directa.

CREAT  SI  CREATOR

Singura trasatura cu care am defini intangibila nonfiintare-fiintare a creatorului este constienta completa de sine, calitatea de a se reflecta intreg. Constienta umana este mecanismul reflectarii partiale de sine si identificarii- valorizarii- asumarii a ceva diferit de sine, in sine, ca sine.

 Constienta are variante de exprimare, ea separa o stare de realitate dar separa si constientizarea separarii acelei stari, constientizeaza o constientizare particulara.

 In cazul creatorului aceasta constienta constientizanta de constientizari-cunoasteri, trebuie sa fie completa, egala siesi, fara ceva ramas neconstientizat-neautoreflectat.

 Daca tratam universul ca forma informationala modelata de o ‘minte cu resurse nelimitate’, apar citeva consecinte si anume:

–Realitatea pentru creator nu are aspect fenomenal, nu are dimensiuni fizice, nu poseda forme, substanta, energie, temporalitate, procesualitate, nu se desfasoara pe etape.

–Subiectii umani si neumani cu toate insusirile lor sunt constructii de personalizari, dotate cu perceptie, gindire si discriminare senzoriala si afectiva, primind si interpretand ca lume, un ‘mesaj de lume atribuita’.

–Realitatea este duala, pentru creator si umana. Din perspectiva umana este un ansamblui obiectual relational dinamic, independent de perceptie, in care se pot diferentia frontiere, miscari, proprietati si dependente intre toate.

Pentru creator este doar o simulare de persoane parcurgind un drum- realitate interioara, de la ignoranta catre cunoastere.

 Pentru a clarifica cit de cit cele spuse sa analizam constienta noastra si calitatile ei.

-Prima treapta de individualizare si constienta concreta provine din perceptiei lumii. Identificind realitatea ca multime de moduri forma si miscare, memorind-o si proiectind-o peste perceptie, se creaza cele doua identitati distincte ale existentei, cea externa si cea interna. Cind perceptia lumii este continuu dublata de ‘perceptia spatiului memoriei lumii’, apare prima constientizare prin sustinerea reciproca a reprezentarilor, fara identitate, a doua lumi. Identificind aceasta identificare de reprezentare, ca ‘ceace suntem’, diferit de ‘ceace este’, activam prima constientizare de ‘eu-realitate’. In prima identificare-constientizare ‘eu- realitate’, suntem suportul fara individualizare distincta a ceace percepem si activam in memorie, intr-o uniune completa.

In aceasta faza individul nu este o forma informationala distincta de formele reale, este numai suportul realitatii, el nu isi identifica si denomineaza distinct specificitatea, nu atribuie explicit eului, perceptia si actiunea sa.

Pe masura ce incepe sa functioneze intentia si sa declanseze actiuni, individul identifica si constientizeaza intentia ca stare proprie, complet diferita de starile perceptie si proprie miscare. Identificarea intentiei ca specificitate existentiala distincta de realitate, creatoare de individ, implicat in real. La inceput concreta apoi generalizata, abstracta, intentia activeaza a doua constienta, anume constienta de sine ca ‘identificare a eului generator de realitate prin intentia de actiune’, diferit de eul continator de realitate in perceptie si memorie. Separind o prima identificare de sine, ca entitate compusa din intentii creatoare de realitati, apare constientizarea de constientizare, principial nelimitata in proiectii de lanturi de constientizari.

— In interiorul constientizarii de sine individul dezvolta diferite capabilitati inteactive proprii sau atribuite, toate constientizate ca stari ale eului, adaugind la constientizare realitatii percepute, partea de realitate dinamica produsa de intentia declansatoare de actiune proprie.

O noua etapa de rafinare si diferentiere explicita a constientizarii superioare, apare prin inventia si utilizarea limbajului, instrument de reconstructie si extensie a realitatii in constienta. Limbajul este un superoperator particular sau abstract, definibil in context, generalizabil peste familii de concreti, capabil sa absoarba si fixeze structural si relational atit forme obiectuale si dinamice ale realitatii cit si trasee interactive ale constientei indivizilor, scufundati in realitate.

Constientizarea descrierilor noastre de actiune in limbaj, in lumea reala si interioara, produce o expandare nelimitata a constientizarii constientizarii persoanei in alta persoana, iar modul in care construim intelectiv lumea perceputa in lantul personalizarilor utilizatoare si interpretante de limbaj, ar putea sugera un model al genezei unei lumi informationale.

Varietatea obiectuala, relationala, si constienta de ambele, reconstruita in limbaj in sinele lingvistic, creator de sine intentional si de constientizari de sine interactiv, exprima tipul creativitatii umane de realitate si de subiect in realitate. Capacitatea proiectarii, justificarii si eliberarii actiunii pina la detaliu, defineste calitatea si precizia constientizarii in multipla ei reflectare de sine.

Limitele constientei si cunoasterii

 1-In primul rind percepem ceva dar nu ne percepem percepind, nu percepem si interpretam functional fenomenologia perceptiei. Nu stim cum extragem explicit lumea asa cum o reprezentam, din mesajul penta senzorial, nu identificam forma mesajului lume independent de ‘reprezentarea lui’, asa cum separam si forma sonora si semnificatia limbajului.

Nu stim prin ce procese mentale informatia culeasa de senzori devine stare forma si stare schimbare-miscare, in fiecare din simturi, devine ‘lume obiectiva’, independenta de percepator.

2- Nu stim cum vorbim si intelegem vorbirea, cum separam concepte in agregatul perceptiei, cum identificam nenumarate conditionari intre lanturile realului perceput si cel memorat, nu dispunem de o explicitare functionala a limbajului, gindirii si rationalitatii.

3- Ne legam afectiv spontan de roadele interactiei in lume, dar nu avem informatii asupra mecanismului afectiv, atribuitor de valori si atitudini, care ne individualizeaza ca om implicat senzorial si emotiv, in spatiul social.

4- Ne stiind cum percepem evident nu constientizam procesul perceptiaei, neparticipind cognitiv la asamblarea limbajului si gindirii nu constientizam conceptualizarea, ne stiind prin ce mod polarizant valoric suntem afectivizati, nu avem nici constientizarea genezei starii emotionale.

Limitele noastre de situare si constientizare in situarea lumii, a separarii functiilor eului in lume, ne caracterizeaza ca entitati simultan producatoare de cunoastere si creatoare de ignoranta, prin lipsa de acces la procedurile mentale ale perceptiei, gindirii si afectivizarii.

1-1-In situatia primirii doar perceptuale a lumii, fara cunoasterea reprezentarii percepiei, putem spune ca suntem un creator de realitate conditionat, dependent de sursa mesaj si de sursa interpretare, ambele in afara abilitatii noastre constient explicante, creative de mecanism cauzal. In acest mod partial creativ, noi primim-asamblam o lume in noi fara a stii cum, dar o defasuram fenomenal.

2-2–In extensia descriptiv lingvistica si interactiva prin limbaj noi amplificam relitatea adaugind ceva nou, ceva care ne defineste ca autentici creatori de realitate. Prin limbaj devenim partial asemanatori creatorului, in sensul ca adaugam lumii primite, lumea noastra proprie, construita in noi si oferita si semenilor nostri.

Dar in geneza lingvistica a realului desemeni suntem un creator coditionat, incomplet, dependent de functionarea necunoscutului procesor lingvistic, prin care recompunem un model propriu de univers, dar ignorind modul functional al sintezei lingvistice.

 Nu cunoastem cum functioneaza motorul ingeniozitatii noastre creative, care ne ofera noutatea interactiv operanta, noutatea conceptuala, noutatea predictiei, furnizoare, separatoare si valorificatoare de cauzalitate.

3-3-Manifestind afectivitate dar netinind-o sub control suntem conditionati si afectiv, particularitatea si intensitatea, nuantarea trairii sunt in afara intentiei, in afara puterii noastre de geneza voita a emotivizarii sau neutralitatii afective, independent de  continutul ambientului si reactia indivizilor cu care suntem conectati.

Constientizind totalitatea perceputa, rationalizata si valorizanta de real, fara constientizarea functionala a proceselor perceptiei, actiunii, gindirii si afectivitatii, suntem un creator partial, dependent, capabil sa utilizeze performantele sale operant creative, dar nu sa le cunstruiasca explicit si controleze intentional modul de functiune.

Daca suntem intr-o realitate obiectiva, independenta de subiect si autonoma, putem face citeva ipoteze asupra cunoasterii a ceace suntem. Fie exista undeva o civilizatie superioara cognitiv care ne cunoaste complet structural si functional, atunci intreaga informatie despre ce suntem exista undeva, fie cunoasterea a ce suntem apare treptat numai in noi, iar cind vom stii cum simtim si cum rationam, nu vom stii cum stim asata, cum punem si rezolvam probleme. In prima ipoteza in univers pentru orice stare morfo functionala exista o alta cunoscatoare a acesteia, in a doua exista sistematic morfologie si functie fara alta morfodinamica informationala cunoscatoare. In prima ipoteza universul se autocunoaster in oricare din fazele sale, in a doua ipoteza universul contine in oricare etapa forme si functii incognoscibile, asadar niciodata universul nu se cunoaste pe sine in totalitate.

Daca realitatea este partial noncognoscibila, evident ea depinde creativ dezagregant de factori incontrolabili de cantitatea de cunoastere disponibila in orice moment, adica niciodata constienta cunoscatoare din univers nu isi autodetermina existenta. Daca universul este complet cognoscibil, dar aceasta cunoastere nu poate controla procesele declansatoare de manifestare si extinctie aceqa cunoastere este permanent dependenta de factori creativi incontrolabili.

Dar e posibil si un univers in care cunoasterea completa sa cuprinda intelegerea modului operant al factorilor primi, genetici, declansatori de stare univers, apoi a factorilor morfo-cauzali sustinatori de procesualitate cosmica si in final a factorilor dezagreganti de stare univers si incepere a altui ciclui.

-Daca ne situam in ultima ipoteza ar putea apare o asimetrie in ciclicitatea substantial energetica a dinamicii cosmice , in sensul ca odata creat primul univers si maturizat informational, prin aparitia cunoscatorilor globali, de ei si de realitate, el nu mai urmeaza cicluri de devenire distrugere substanial radianta ci intra intr-o dinamica pur informationala, devenind o supraentitate cunoscatoare de sine si coordonatoare intentionala de intrega sa modalitate functionala.

In aceasta stare pare un echilibru energetic dar si noutate functionala, insensul ca se stabilizeza un anume nivel de schimb eneregetic intern, dar apare controlul intentional al strilor informationale si s simuleaza mereu alte scenarii de realitate. In faza transformarii cosmosului substantial radiant in suprasistem informational prin constientizarea  tuturor cauzelor tratate ca supra operatori fenomenali orienati, declansati intentional, intregul volum de substanta-energie se restructureaza ca supra entitate intelectiv creativa, generatoare de modele univers informationale.

Intr-un asemenea univers Noi am putea fi doar personaje informationale simulate, desfasurate intr-un supraintelect, nu in realitatea originara a universului prim, material si energetic, parcurgindu-si traiectoria morfogenetica autentica. Ciclul cosmic prim, creator de supra sistem informational a fost probabil finalizat cindva in nontimp iar noi suntem situati int-un model lingvistic de univers, unde sunt configurate individualizari carora li se trimit mesaje de real, pe care le percep, interpreteaza, valorizeaza si asuma, asa cum o facem.

Un asemenea univers informational ar semana pina la un punct cu un creator de univers, neconditionat, non persoana dar asamblor de persoane, fara participare dar simulator de participari perceptuale, conceptuale si afective.

Gindirea noastra opereaza pe stari si schimbari de stare conectabile cauzal, dar in perspectiva creatorului nu exista stare si schimbare, nu exista eveniment si continuare. Gindirea noastra nu se evidentiaza pe sine functional generind o realitate specifica, ea se sustrage intodeuna operational performantei analitico predictive de mod de realitate. Gindirea umana este permanent o realitatea secunda, asamblata in spatele scenei, ea este sursa spectacolului conceptual al lumii, dar nu si sursa a propriului mecanism spectacol.

Ee functoneaza cumva in doua planuri de realitate, odata in lumea noastra furnizindu-ne concepte, relatii si conditionari explicitante de cauzal accesibil, dar ea se manifesta in propria ei fenomenalitate subtil functionala, necunscuta, unde isi alege acele serii selectante si procesante de cuvinte si sensuri, prin care noi o identificam ca mod operant, o asuman ca proprie si aparent o dirijam intentional, catre problemele noastre.

Daca am crea o lume prin gindirea noastra actuala, cu algoritmi care proceseaza ceva dar nu se autocreaza, in asemenea lume eventualele individualitati modelate nu ar fi capabile de autocunoastere, universul nostru simulat ar fi dependent de altul, nu ar contine proceduri de configurare explicita pentru toate starile si actiunile, de cunoastere a cunoscatorului pina la urma.

Dar daca suntem in principiu capabili de autocunoastere, ceace inca nu putem demonstra, inseamna ca suntem plasati intr-un model de realitate al carui creator stie sa simuleze o gindire-realitate care se poate auto intelege si controla functional.

Daca suntem auto cognoscibili ar trebui sa supra percepem absolut totul in noi si inafara noastra, sa detectam reprezentarea lumii si constientizarea reprezentarii, sa ne cuprindem si constientizam morfo functional corpul intr-o unitate dinamica cauzala, complet automotivata. Unificarea constienta a imensului spatiu informational al manifestarii realului in persoana, prin transformarea algoritmilor si fluxurilor de date intr-o identitate complet inteleasa functional ar sugera doar o minima asemanare cu starea de creatie.

Afectivitatea este cea mai stranie proprietate a omului, probabil ceal mai dificil de inteles, ea da valoare la ceva principial fara valoare, omul poseda sau inventeaza cumva starea valoare si apoi o atribuie formelor si actiunilor, transformindu-le in valorizari concrete.

Daca am avea o supra reprezentare constienta asupta totalitatii partilor si functiilor persoanei si am atribui afectivitate fiecarei forme si functii create si asumate din interiorul persoanei modelate, am mai face un pas catre starea de creatie.

Daca am deveni o sursa de modele de uman si de mesaje de real obiectiv, pentru fiecare individ modelat, am elimina realul substantial si l-am inlocui cu realul simulat, am pune in locul cauzalitatii pure, ‘neconstiente de sine’, o cauzalitate, intelectiva, constienta, orientata intentional, astfel am transforma universul din cauzal natural, in cauzal constient, in intentional cauzal.

Daca asa ceva e posibil, e greu de spus cum, dar o asemenea situatie sugereaza starea creatorului autonom.

In aceasta faza am mai face un pas catre creatie, raminind inca departe de identitatea cu starea si posibilitatile creatorului.

 Daca am avea capacitatea de a genera entitati senzoriale, conceptuale si afective am simula ignoranta umana in indivizii necunoscatori dar capabili de cunoastere, in asa fel construiti incit sa parcurga traseul umanizarii, trecind prin toate etapele dezvoltarii pina la propria lor auto cunoastere.

In stadiul genezei cunoscatorilor de ei insisi s-ar intimpla ceva interesant care ar putea bloca sau multiplica dinamica informationala a sistemului cosmic. Daca cei creati de noi ar fi entitati liber creative, si-ar valorifica propria lor performanta auto cognitiv-creativa, realizind propriile lor simulari de universuri si indivizi.

 In unicul model informationl de univers ar apare nenumarate alte modele informationale, fiecare desfasurind proceduri ale asamblarii persoanei si in persoana ale realitatii, constientei si cunoasterii, nascind genertii dupa generatii de cunoscatori in supracunoscaori, fiecare producindu-si propriul univers unde sa se reflecte si inteleaga prin altii. In acesata explozie de universuri paralele ar putea apare interactia conflictuala intre ele si s-ar declansa un mod agresiv global, distrugator de sistem, care probabil ar intoare realul informational la vechiul ciclu evolutiv substanta-radiatie.

Generind euri limitat cognitive si constiente, si comunicindu-le mesaje personalizate de realitate si moduri diferite de a reactiona la ele, de fapt am realiza un dialog intre supereul nostru creator si variante simplificate dar perfectibile a ceace suntem.

Cind ajungem la asamblarea unei multimi de euri disticte primind mesaje de real diferite, percepindu-le si percepindu-se gindindu-le si gindindu-se, valorizindu-le si valorizindu-se diferit, constientizind si constientizind constientizari, atingem obscuritatea imaginatiei creatoare. Aunci devenim cel identic siesi si infinit divers de sine in sine, suntem o unicitate supra constienta unitara si egala siesi, neafectata de multiplicitate, neperturbata de multimea constientelor eliberate.

O constienta completa unitara si infinit scindata in constiente particulare, simulate, este acum nonreprezentabila, nondesriptibila conceptual.

 Ca oameni avem fiecare ‘eul propriu’ adica reprezentarea a ceace identificam si suntem iar in descrierea lingvistica a ceace facem si asumam, cuprindem toate referentierile la real si partiale auto referentieri, dar nu intram niciodata in procesul referentierii constientizarii constiente.

 In starea umana nu stim cum ar trebui supra gindita gindirea tuturor pentru a ramine unitate operanta in diversitate, cum ar arata supraconstientizarea unitara a constientizarilor abstracte ori concrete pe care le manifestam. Ca oameni nu imaginam o simultana neutralitate afectivita si o uriasa dezlantuire de patimi si opozitii individualizate.

Putem gindi alte persoane, putem imagina biografii fictive, cu tot felul de actiuni si pasiuni atribuite, dar nu putem imagina ‘euri autentice’, functionale prin ele, perceptive, cognitive si sentimentale in moduri proprii, char daca atribuite.

 Noi putem doar detecta si constientiza caracteristica umanului, nu asambla efectiv persoane constiente de ele si de altele, iar creatorul poate.

 Maxima inventie de uman se exprima in literatura si dramaturgie prin sinteza descriptiva de personaje diverse, legate interactiv si emotional. Scriitorul si actorul se straduie sa devine explicit altcineva pe o anume perioada imaginind sau simulind stari mentale si trairi sufletesti.

Dar creatorul uman de uman nu poseda in creatie atit propria constienta si o alta diferita, nu este o dubla sau multipla gindire, nu este emotie proprie si emotie diferita, a personajului simulat. In cel mai bun caz in inspiratia creativa omul se impregneaza cu alta personalitate pe durata limitata, el cumva evoca o constienta de sine atribuita altuia, dar nimeni nu poate simula simultan o multime de constiente in in propria constienta.

 Constienta proprie este si forta care ne ofera o lume si obstacolul catre alta diferita, in sensul ca nu putem constientiza lumea simultan prin ‘doua euri diferite’, alocind fiecarei ipostaze intentionalitate, rationalitate si afectivitate distincte. Creatorul are aceasta insusire nelimitat, el se multiplica unifica, in neumarate ‘euri partiale’, ramininde egal siesi, cu o egala identitate de sine, pentru a controla-cuprinde totul simultan.

Daca suntem atit de multi si diferiti ca personalizari perceptuale, cognitive si afective inseamna ca in creator modalitatea ‘eului de tip uman’  este doar un operator minimal, o cuanta creatoare de subiect individualizat, produs de un ‘super eu’ inimaginabil, identic in nenumarate ‘euri’, iar multiplicitatea nu perturba unitatea, nu atenueaza eglitatea si echilibrul in creatie.

Creatorul produce efectiv ‘lumea personalizarilor’ si abia in aceasta ‘realitatea fenomenala’. Pentru creator persoana fie ea umana, inferioara ori superioara, este unitatea minimala de existenta si actiune , cuanta de constientizare operanta in care proiecteaza fragmentul de ‘eu-realitate-act- valoare si satisfactie’, atribuit.

 Creatorul activeaza doar starea persoana, iar in aceasta proiecteaza starile perceptie , intentie si conceptie, creatoare de lumi interioare, dar obiective pentru eurile asamblate.

Supra Constienta creatorului ar fi metaforic un rezonator magic, o super sursa creatoare de constiente partial autoreflectate, abstracte, fara continut, dar individualizabile prin proiectia mesajului personalizant, continind toate calitatile umane .

 Magia creatiei consta in descompunerea frecventei fundamentale a rezonatorului supraconstientei divine, in toate armonicile existentiale ale tuturor persoanelor si lumilor primite.

Daca pentru om invariantul informational minimal conceptual este cuvintul, pentru creator probabil invariantul creativ minim este ‘ persoana prototip’, impreuna cu multimea tuturor universurilor si multimea constientizarilor particulare, asumante de sine.

 In creatie gesturile divine declanseaza ‘euri in lumi si lumi in euri’, individuale sau cuplate grupuri de similitidinei sau diferente conceptuale si afective.

 Pentru creator unitatea de actiune este simultan si unitatea de constietizare, fiecarei unitati de constientizare corespunzindu-i a anume ‘persoana si natura’, iar totalitatii tipurilor de constientizari unificate le corespund un ‘pluri univers nonpersonal’, din perspectiva creatorului.

Daca unitatea de actiune a creatorului este persoana, personalizarea eului ca invariant intelectiv afectiv interpretor de real se face prin alocarea de mesaj de realitate specific, daruit fiecarei individualizari dupa caracteristica sa cognitiv valorizanta.

Numai persoana are discriminare pentru creator, iar lumea este doar o stare proiectata in multimea modurilor discriminante, o existenta este doar perceputa si experimentata, nu obiectiva si sustinuta prin sine.

In perspectiva creatorului nu universul creaza entitatile umane sau supra umane, acestea dezvolta sistematic universuri, fiecare dupa puterea interpretanta, fiecare lume fiind un mod de reprezentare si implicare in mesajul atribuit.

Conform provenientei presupuse, universul nostru este antropic in sens ingust, adica facut in om pentru om, dar logica ne obliga sa admitem ca pot exista nenumarate universuri diferite, altfel personalizabile, non umane, alocate unor reprezentari, cunoasteri si constientizari inimaginabile.

 Spatiul creatiei contine orice fel de euri si constiente de tip uman dar si diferite de noi, fiecare eu primind si ‘realizind ca real’ mesajul de lume proprie, cu actiunea si valorile sale. Fiecare real este accesibil prin vectorul moral corespunzator, iar distanta intre lumi este distanta intre sacrificiile cunoasterii si simtirii.

Constienta umana nu permite o multiconstientizare de euri cognitiv afective, complet individualizate, simultan o unitate fara diferentieri, constienta complet de sine si o multiplicitate de constiente in reflectare si conexiune reciproca.

A te deplasa prin lumea creata este in fapt o continua schimbare de mesaj situant, dar mijloacele deplasarii sunt diferite. Ca oameni ne deplasam fizic, progresiv, intr-o lume spatio temporala si ne deplasm intentional, conceptual, in orice loc si ctiune din lumea memorata, care exista ca totalitate de obiecte informationale si operatoristari, permitand accesul in fiecare zona fara parcurgerea tuturor sau unei anume parti din informatiile memorate.

 In lumea fizica deplasarea pare a implica necesitatea parcurgerii traiectortiei, a trecerii prin toate locurile intermediare intre pozitia initiala si finala a celui care se deplaseaza. Este oare o asemenea deplasare singura posibila? Se pot concepe si moduri de transport de tip informational cu salt intre o stare loc si alta, similar felului in care ne miscam prin memorie, dar daca asemenea ‘miscari’ sunt posibile, ele modifica complet reprezentarea materiala, spatio temporala a lumii noastre.

Numai intr-o realitate ‘calculata, de sinteza’, nonconventionala, unde formele si proprietatile sunt stari modelate si recunoscute- reprezentate, este posibila atit deplasarea fara traiectorie cit si nerespectarea oricarei legitati cauzale, daca programele de modelare a lumii si de interpretare sunt facute sa ‘incalce regula creatiei’.

Astfel la un nivel moral superior ar putea fi suficient sa activezi cumva o comanda de mesaj si sa primeste forma si dinamica acelei lumii asemeni felului in care comandam intr-un sistem informational accesul la o anume stare video, sau o procedura de operare.

In lumea noastra un anume mesaj de realitate implica situarea intr-un anume loc si timp. Dar de cind exista mijloace de comunicare oriece realitate din cele accesibile se primeste prin activarea canalului de comunicare audio-video si selectarea informatiei dorite din cele disponibile.

daca lumea este doar o enorma sursa de informatii realitatea devine un subtil mod de cuplare cu tot felul de canale de comunicare, unele accesibile omului normal, altele doar celul inalt moralizat.

Morala ar deveni o specializare cobnitivsa superioara, as cum probramarea este in prezent o asemenea specializare care permite deplasarea in spatiul informational al sistemului sau programerea unei modalitati operante in el.

A transforma pe cel care a facut sacrificiul emotiei si gindirii in superspecialist in informatica genezei realitatii pare ridicol sau aberant, a aloca cuiva care nu mai participa afectiv la lume si refuza modul conceptual al abordarii cunoasterii realitatii, capacitatea de a controla lumea ca si cum ea ar emerge dintr-un sistem informational pate cel putin irational.

Dar sa fim flexibili si sa admitem o asemenea ipoteza cit timp nu putem demonstra imposibilitatea ei.

 Vehiculul moral, daca admitem ca este plauzibil, cere capacitatea subiectului de a suporta in primul rind in reprezentare alte lumi, fara a bloca emotiv si operant in ‘realitati ireale’,  incaracterizabile unde toate regulile existentei sunt diferite.

Pregatirea pentru situarea perceptuala si emotionala fireasca, fara perturbari de comportament intr-o variatate de lumi agresive sau permisive si generoase, unde este posibil orice, daca ti se ingaduie sa ajungi, cere imperios controlul afectiv complet.

Accesul la o anume fenomenalitate implica capabilitataea perceperii si reprezentarii ei, apoi o atitudine de stabilizare si acceptare-normalizare, a reprezentarii, urmata de una de curiozitate, explorare, familiarizare si asumate ca lume proprie, autentica.

Lumea noastra ne pare fireasca si necesara dar exista oameni care o cred altfel si poate au motive temeinice  pentru asta.

 Din moment ce lumile sunt efecte atribuite persoanei cu diferite nivele de perceptie si intelegere, oricit ar fi ele de ‘aparent autentice substantial si energetic’, ele nu au modalitate fenomenala decit pentru noi, ele nu cer resurse de substanta, spatiu si timp pentru cel care le face-daruie, nu consuma ceva limitat, ceva care ar epuiza pe creator.

Nelimitarea intrebarii

Este necesar sa precizam ca lumea informationala sugerata este doar o ipoteza de lume creata, universul poate proveni din mai multe procese si e greu de crezut ca se va putea argumenta prea curind o unica si necesara geneza.

Noi nu stim ‘cum’ este lumea, nu stim ‘cum’ suntem noi insine, dar de multe ori insasi semnificatie cuvintului ‘cum’ se ambiguizeaza, exista raspunsuri la un anume ‘cum’ pe care nu le putem intelege.

Putem intreba ‘cum’ referitor la o situatie neclara, dar formulabila lingvistic, dar nu orice intrebare este pentru noi o intrebare cu raspuns.

 A intelege ceva inseamna a avea o interpretare pentru toate partile mesajului care expliciteaza rezolva problema, iar constructia unui spatiu lingvistic si in acesta al unui spectru conceptual capabil sa formuleze si rezolve o anume clasa de probleme este foarte dificila.

Majoritatea intrebarilor metafizice sunt fie confuze fie sunt rezolubile intr-un spatiu conceptual nonexistent acum, apartinind cine stie carui viitor.

Daca cineva ar putea raspunde corect si complet asupra modului in care ne functioneaza mintea cind punem sau rezolvam probleme, cind ne bucuram de gasirea unui raspuns, e indoielnic ca ar exista un om in prezent capabil sa inteleaga explicatia.

Actionam intr-o realitate simultan perceptuala si conceptuala.

Constructia dependentelor fenomenale in semnificatii si relatii conceptuale se face prin operatori cuvint, fiecare absorbind si echivalind o anume cantitate si specificitate de invarianta naturala sau intelectiva.

Imediat ce parasim zona perceptiei si agregatele obiectuale cu reprezentare clara, pasim pe terenul constructiei conventionale a realitatii, iar intelegerea configuratiilor semnificante conectate, depinde de capacitatea fiecaruia de a identifica si utiliza efectiv acea procedura de individualizare-echivalare a termenilor limbajului si logica constructiei mesajului lingvistic.

Exista multe zone ale realitatii carora inca nu le-am gasit conceptele definitorii si cu atit mai putin acea logica  a asamblarii discursului care le expliciteaza corect si complet mecanismul cauzal

Dorind sa stim cum ‘suntem informational’ cind intrebam si raspundem, intram intr-un spatiu de realitate nou, cu stari de invarianta si moduri functionale a a caror logica abia incepem sa o separam, dar ale caror raspunsui complete se intind pe un interval de timp nonevaluabil.

 Cind manipulam lingvistic obiecte si proprietati, cineva din mintea noastra creaza si manipuleaza operatorii care expliciteaza acele obiecte, relatii si proprietati, iar daca am fi putea asambla acesti operatori, am fi diferiti de cel care suntem, nu am identificsa i rezolva probleme noastre ci altele diferite.

Un programator construieste un program, iar acel program in functiune opereaza cumva asupra unei baze de date, dar daca programul s-ar putea intreba cum este facut, si ar putea si raspunde, el s-ar transforma in programator si in loc sa opereze specific asupra unor informatii, ar crea prpgrame, ar deveni si ar face ceva cu totul diferit.

La fel omul actual, acum face ceva iar in el se activeaza si desfasoara functional blocul algoritmilor actiunilor sale, dar intrind in spatiul functiilor sale mentale si asamblindu-le el insusi, ar deveni altfel de persoana, cu alta cunoastere, conectat la alta realitate.

In prezent nu ne cunoastem proiectul functional intelectiv si nu stim inca ce anume din spatiul lingvistic sa modificam, ce semnificatii noi sa introducem pentru a patrunde conceptual in ceace suntem. Identificam ca avem calitati bune sau rele cind respectam ori incalcam anumite reguli, cind furam sau mintim sau agresam pe altii, dar din moment ce nu stim cum actionam cuantificat, operational intern, cind manifestam hotia sau cinstea, la ce anume ne referim cind spunem ca dorim cunoasterea si schimbarea acelor atitudini?

Dar pe de alta parte daca am stii exact cum suntem, adica tot ce se intimpla in noi cind faptuim ceva moral sau nu, starea de faptuire s-ar  schimba radical, e greu sa spunem daca am fi in spatiul moral sai imoral cind am cunoaste stuctura erorii si moralitatii.

Avind capacitatea constructiei individului intelectiv si a celui afectiv, probabil ne-am orienta interesul mai degraba spre geneza personalizarii scufundata in savoare decit in cunoastere.

Omul este simultan si mediu de realitate si explorator cunoascator al acelui mediu. Ca realitate fenomenala el se manifesta cauzal conform specificitatii sale structurale si functionale derivate din legile realitatii, iar ca mediu conceptual, afectiv si moral, el incearca sa reorienteze vectorii cauzali catre rezolvarea problemelor sale. Evident intre dinamica fenomenala si cea intelectiv fenomenala din om apare diferente de orientare  si alegere procesual cauzala, cu alte cuvinte cauza pura si cauza intentionala din om pot intra in conflict. Cum se rezolva asemenea conflicte cauzale, daca sunt, inca nu stim dar putem presupune ca functiile si disfunctiile noastre pot proveni din asemenea opozitii subtile, iar atunci cind ele vor fi intelese, in om vor apare alte stri valorizante sau nici unele, si deasemeni alte moduri de separare a formelor si actiunilor naturale.

dar daca suntem creati problema se schimba . Omul creat nu isi comanda nici corpul, nici spiritul nici emotia, el le primeste si foloseste pe toate cit i se ingaduie, dar fara a sti cum. Ca efect al creatiei nici persoana noastra intelectiva nici cea afectiva nu ne apartin, totul se da, se foloseste si se ia prin alta decizie decit cea umana. Fara persoana proprie toate incintarile si nefericirile noastre, toata cunoasterea noastra sunt doar o atribuire, iar inspiratie umana, creatia culturala, stintifica su metafizica sunt iluzii. Noi nu facem nimic si nici nu putem face, pentru ca nu existam decit pentru noi, dar nu cum si cit dorim sa fim. Evident o asemenea perspectiva e cam sumbra si descurajanta si poate nici nu e adevarata, dar exista oameni care nu numai ca o admit intelectiv, dar o si dorsc si cauta prin toate eforturile. Ce primesc ei in schimbul renuntarii complete la ceace sunt, numai ei stiu, daca stiu, dar pare-se ca nu ne pot spune destul de clar, pentru a ne convinge ca o asemenea optiune ciudata ar putea fi macar rezonabila, daca nu necesara.

Daca lumea noastra e autentic fenomenala nu creata, aceiasi lege naturala creaza si imoralitatea si morala, presupunind ca sunt aceleasi nuante cauzale pentru ambele. In acest caz imoralitatea este cauzala, este necesara, este inevitabile nu optionala, ea nu deriva dintr-o alegere gresita a omului constient dar ignorant, ci din acea modalitate functional cauzala profunda, obligatorie, in afara alegerii noastre.

Daca datorita naturii cauzale, nu naturii umane, generata de o cauzalitate spirituala, suntem incorecti in toate felurile, evident evaluarea raului si binelui se schimba. Si raul si binele are aceiasi legitimitate existentiala, ele provenind din dinamica natrala, nu din cine stie ce diferenieri incorecte de situatii, prin evaluarea prioritara a consenitelor placute.

Dar daca cineva atot cunoscator ne face astfel, el ne poate face oricum si este logic sa incercam sa intram in dialog cu aceasta superforta responsabila de noi si prin ea sa declansam schimbarea a ceace suntem.

Poate astfel a aparut actul moral in trecutul indepartat, ca o incercare de dialog cu zeul creator, dar e greu sa facem ipoteze plauzibile asupra atitudinii morale si a transformarii ei in vehicul catre toate lumile creatiei.

Acum toate sunt evaluari usor metafizice si contestabile. Ce suntem ori am putea fi, mai ramine de cercetat, iar daca vrem un raspuns acum la toate intrebarile, e aproape sigur ca vom capata doar un indemn de schimbare a metodelor cautarii, nu un raspuns explicit.

Ne pute intreba ce am deveni daca ce putem fi este complet la dispozitia noastra.

Intr-o asemenea stare ar fi mai multe optiuni, fiecare cu legitimarea ei valorica.

 Unii supercunoscatori ar alege nemurirea in placere, altii nemurirea in cunoastere, altii combinarea sau nici una din situatii.

Cind cauza ajunge sa se cunoasca pe sine, cum a spus cindva un mare metafizician, omul isi poate dobindi libertatea absoluta si se poate sustrage constient si complet, oricaror conditionari de orice fel.

Optiunea transformarii morale

 Mai inainte de a stii cum functionam conceptual si emotiv, nu e logic sa presupunem ca am putea controla asemenea teritorii necunoscute ale fiintei cum sunt gindirea si afectivitatea, dar lucru straniu, oamenii afirma ca se poate schimba ce nu se cunoaste, iar cunoasterea vine la sfirsit.

Ratiunea umana acum citeva mii de ani era doar la inceputul ipotezelor cauzale asupra naturii, dar se afirma ca gasit calea intelegerii propriei cauzalitati , ca si cum ar fi mai usor sa intelegi functia si limitele rationalitatii decit sa o utilizezi ca metoda stintifica asupra naturii.

De milenii gindirea umana, modesta in explorare si cunoastere naturala, a cautat si se pretinde ca a gasit calea intelegerii de sine si chiar a depasirii modului rational, putind patrunde departe in necunoscut, cu alte procedee, netransferabile conceptual.

Multe civilizatii trecute au dezvoltat gnoze despre o forta creatoare de care depindem, putere infinita cu care se poate intra in dialog, iar abilitatea dialogului ne poate oferi alternative, printre care acea cunoastere de noi insine cu toate consecintele ce decurg.

Cind Omul a admis ca lumea este creata, problema transformarii umane cumva s-a simplificat, ca posibilitate, in sensul ca daca ‘cineva’ stie cum suntem pentruca ‘ne–a facut’, acel ‘cineva’ ne ingaduie sa ne schimbam, si ne arata in ce fel sa o facem, daca ‘ vrem’ destul de convingator.

Evident vechile gnoze s-au propagat in timp, unii oameni ai prezentului afirma ca le stapinesc si utilizeaza pentru schimbarea de sine radicala si fara intoarcere, dar masura transformarii spirituale, morale este si acum in afara tehnicilor de cercetare si masura stintifica.

Abtinindu-te sa faci valorizant indiferent ce, sa nu pui pretuire sau dis pretuire in actiunea de orice fel, abtinindu-te sa asumi permanent  ‘eul aici si acum’ , impingind exersarea negarii pozitive si negarii negative  asupra intregului spectru operational si emotiv, omul ajunge paradoxal, ne intelegind ‘cum’ sa le stie si controleze pe toate, daca ajunge realmente.

Cel care atinge ‘suprarealitatea’, din punctul lui de vedere evident, se gaseste intr-o stare incaracterizabila lingvistic de situare in totalitate, unde el si lumea au incetat sa fie, iar tumultul existentei fizice si a placerii- durerii, au inghetat.

In acea stare de subiect fara eu, nu se mai intimpla nimic, dar se intimpla totul, caracteristica spatiului si timpului dispar iar noua stare se afla undeva si pretutindeni, in sine si in afara, acolo totul e facut dar nimic nu se face, iar cunoscatorul a atins autentica intelegere de sine.

Evident descrierile realizarii sunt metafore ale acelei posibile ‘stari finale’, veche de milenii.

Ajuns in cunoastere cel desavirsit atinge sfirsitul variantelor posibile de uman, stagnarea tuturor universurilor, nu doar al universului nostru, patrunde in starea din care nu mai poti pleca in alta, pentru ca este in intersectia tuturor.

Cind invatam sa parcurgem umanul in sens invers, refuzind toate modurile de a fi activ uman, desprinzindu-ne de toate actele pe care le-am invatat, de toate bucuriile, de toate necazurile, de tot ce facem si simtim in fiecare moment de ‘eu asumat’, ne identificam cu originea si ne situam in ea pentru totdeuna. In domeniul fara spatiu si timp exista disponibilitati nelimitate de a fi oricum, dar ele trebuie refuzate pentru situarea stabila ‘acolo’.

In gnoza crestina respectarea celor doua ultime si decisive porunci se spune ca aduc omul la maxima apropiere de Dumnezeu, il duc in originea fiintarii sale, unde i se poate oferi orice, dar il ingaduie sa ramina daca se abtine de la toate.

Probabil cindva, in departatul trecut, cineva s-a gindit ca rostul creatiei este sa te tranporte prin uman, sa iti permita sa le simti pe toate, invatindu-te sa te bucuri de lume pe toate caile omenesti, obligindu-te sa reusesti si sa te bucuri, sa gresesti sistematic si suferi, dar sa obosesti cindva de succes si incintare, de eroare si suferinta, dorind altceva.

Atunci ti se vor pune la dispozitie mijloacele morale necesare si suficiente, pentru a te deplasa ireversibil undeva unde functioneaza alta lume, alt ‘om’ si probabil alta cauza si efect.

Din aceasta capcana fericita si dureroasa a umanului se poate pleca numai lasind in capcana ‘intreg’, pe cel prins acolo, cu toata gindirea si afectivitatea lui, la fel cum un animal doritor de libertate isi rupe un membru, parasindu-l in capcana fizica, pentru a fi liber cu restul fiintei sale.

Din capcana existentei se poate pleca numai lasind ‘tot omul afectiv acolo’, parasindu-te fara regrete, in interiorul neantului, care pare a fi dar nu este, iesind eliberat de toate felurile de ‘eu’, prin care se primeste si asuma darul existentei.

Probabil unele din metodele refuzului de uman, au aparut progresiv in cei care fara sa stie ‘de ce’, au practicat desprinderea de asumare, dar practica a continuat, au aparut efecte stranii, au fost experimentate si intelese tot mai bine si aaa au fost create metode ale desprinderii de lume si cunoasterii de sine.

 Aceasta actiune autoneganta bine condusa, afirma ca duce la totala intelegerea alumii si omului. Cucerirea auto cunoasterii nu prin ratiune ci prin negarea partii instrumentale a gindirii, ne sustinita de emotia emulanta, este un efect pe care stiinta inca nu il admite sau respinde pentruca nu dispune de instrumentele de analiza.

Daca creatorul ar realiza omul si lumea in felul in care omul dezvolta si utilizeaza intelectiv propria lume, realizind instrumente din ce in ce mai performante, modelate de functii si actiuni umane, inseamna ca sunt sanse ca omul sa se inteleaga cindva pe sine, daca principial noi insine putem crea sisteme informationale tot mai asemanatoare noua.

 -Morala si gnoza Budhista

Vom prezenta sumar o gnoza si morala de mare complexitate conceptuala si operanta, aparuta acum aproximativ doua milenii si jumatate, care afirma ca deplaseaza constienta si cunoasterea in alta realitate cu alte caracteristici. Aceasta practica transformatoare de persoana a fost dezvoltata de Buddha, un superginditor al Indiei antice care a afirmat explicit ca invatatura lui poate desprinde omul de suferinta si deschide calea eliberarii de mizeria conditiei umane.

Gnoza si metoda Buddhista este diferita de cea crestina, ea poseda un corp conceptual distinct si propune o practica in etape, ea cere un efort efort intelectiv pentru a fi inteleasa si o practica riguroasa si indelungata pentru a se atinge starea de eliberare, de desprindere ireversibila de natura si conditionarile umane.

 Buddha afirma ca metoda sa inlatura suferinta pentruca blocheaza sursa ei, adica relatia afectiva, ducind omul undeva unde ‘nu exista placere si durere’, nu este ceva si opusul sau, nu este nici nastere nici moarte, nici cunoastere a ceva, nici ignoranta, nici uman nici neuman, pina la urma.

Buddha indica calea inlaturarii tuturor nefericirilor noastre prin stingerea dorintei de a fi cumva, face si simtii ceva, care din punctul lui de vedere este sursa suferintei.

Conform doctrinei cauza tuturor vietilor si a tuturor obstacolelor aparute in fiecare viata este setea  de existenta, setea de actiuni si satisfacii, dorinta incontrolabila de a fi si a te exprima uman, cautind implinirile si incercind sa inlaturi nefericirile de orice fel.

Setea de viata creaza actiunea, actiunea produce roade, roadele sunt consumate si produc afectivitatea cu toate nuantele, iar afectivitatea determina persoana disctincta. Persoana se leaga de actiune si efecte, ea reactiveaza permanent cauza existentei, aducind mereu omul in lumea suferintei si cautarii, intretinind o succesiune de vieti, fiecare cu partea ei de bucurie si durere.

Aceasta sete de fapta si roadele ei este si motorul si combustibilul care intretine flacara existentelor, dar flacara se va stinge cind dispare cauza care o intretine, anume diversitatea pasiunii umane.

Un concept complex si inedit al gindirii orientale este cel de ‘karma’, de cauzalitate existentiala, a omului si lumii, prin actiune si valorizare.

Karma nu e o cauza generalizata, aceiasi pentru toti, cum este cauza in stiinta actuala, exista Karme, adica multimi de cauze persoane plasate in infinitatea realitatii iluzorii, fiecare karma declansind actiuni si consecinte care se propaga nelimitat, cit timp in om fiunctioneaza setea de existenta si efectele ei.

Sursa lumii si omului, karma pune in miscare ‘roata existentelor’, dar ea poate fi oprita daca se respecta indicatiile invatatorului.

 Fiecare fapta umana este o saminta a alteia, intr-o viata si in urmatoarele, nici o fapta nu isi epuizeaza puterea transformanta in faptuitorul momentan, ea ramine activa si dupa finalizare in lumea noastra si se propaga  catre multimea existentelor viitoare cit timp are valoare, cit timp este dorita sau respinsa.

Stingerea rezonantei, a persistentei efectului faptei in lantul vietilor se face atenuind pina la disparitie incarcatura afectiva atribuita omului si lumii, printr-o anume ‘revalorizare existentiala’, urmata de un antrenament intens si indelungat, pentru realizarea noii perspective.

Conform teroriei karmice omul actioneaza numai indemnat de dorinta, de setea de actiune si placere, dorinta este adevarata forta care produce si fapta si efectele ei. Fara dorinta nu apare faptuirea rezonanta, asumata si valorizata, iar fara faptuire afectivizata dispare persoana polarizata, dispare suferinta.

 Cu alte cuvinte noi actionam si simtim si in nume propriu si pentru cei din viitorul nostru, intretinind lumea si schimbarile, intretinind umanul si aceleasi insusiri ale lui. Tot ce facem in uman, creaza alte ‘euri’ cu vietile lor, influentate cumva de viata noastra si influentind seriile urmatoare.

Karma creaza omul si ii particularizeaza viata, iar efectul unei anume fapte dispare foarte lent dupa ce a conditionat multe vieti, cit timp faptuim cu dorinta de a culege roadele faptei.

Vectorul cauzal universal in gnoza afirmata de Buddhism, nu este cauzalitatea naturala ci cauzalitatea afectiva si intentionala, cauza karmica care intretine umanul si il proiecteaza in alt uman, pastrind active toate inclinatiile pe care le manifestam dar nu le epuizam senzorial si emotional.

Conditia unica a modificarii karmei, este faptuirea fara implicare, fara satisfactie ori repulsie, actiunea relaxata de intentie si valorizare.

Dar aici sta simburele subtil si complex al doctrinei, anume in faptuirea fara participare. Gnoza budhista are similitudini cu altele doctrine inca mai vechi, care deasemeni cereau fapta fara faptuitor, fara culegerea fructului ei, adica pura realizare a datoriei de om, indiferent ce implica ea. Prcurgerea fiecarei vieti cu infrinarea de la intentia de faptuire, cu stapinirea de la faptuirea pentru efect si satisfactie, este calea desprinderii de cauza karmica si eliberare. In doctrinele faptei fara faptuitor omul este plasat pe o traiectorie existentiala in care este obligat sa faca tot felul de lucruri si si sa se bucure ori chinuiasca in ele, dar daca fiecare isi face datoria de om, fara cautarea placerii si respingerea neplacerii, acel om a iesit din roata karmica si se afla plasat pe traiectoria cunoasterii de sine, cea fara implicare si suferinta.

In pespectiva acestei evaluari a cauzelor numai umane ale existentei, ceace trebuie facut pentru a scapa de karma personala adica de forma vietii prezente si a celor viitoare, este sa stingem dorinta de satisfactii in faptuire, nu sa blocam fapta.

 Putem faptui orice, dar fara fructificare, fara implicare afectiva, asa spune celebrul si complicatul poem metafizic indian Bhagavadgita, cea mai frumoasa si mai profunda gnoza moral metafizica, din cultura indiana.

Buddha a unificat si valorificat un set de metode daja cunoscute care afirmau ca duc la o conditie superioara, el a comunicat propria doctina ‘a celor patru adevaruri nobile’ si a celor ‘opt cai’ de a atinge eliberarea, a scoate omul din roata existentelor.

Buddha si-a prezentat doctrina eliberarii intr-un discurs celebru, explicitind metoda si indicind ce interpretare trebuie data spuselor sale, ce trebuie facut pentru desprinderea de suferinta. El a spus ca nu este descoperitorul caii ci unul din nenumaratii perfecti cunoscatori, conducind desavirsit, perfect, ucenicii catre eliberare, asa cum desavirsit au facut-o altii inaintea sa.

Doctrina budhista afirma patru nobile adevaruri fundamentale si anume:

-Primul adevar afirma existenta universala a suferintei, totul in lume fiind sau provenind din suferinta si provocind o suferinta,

-Al doilea adevar origineaza suferinta in dorinta permanenta, in setea faptuirii si culegerii roadelor faptei.

-Al treilea adevar spune ca eliberearea de suferinta cere eliberarea de cauza ei, adica de patima, de setea de lume si faptuire.

-Al patrulea nobil adevar, afirma ca exista mijloace de eliberare de dorinta si ele sunt in posesia maestrului, a lui Buddha.

  Metoda Budhista prin care omul dobindeste eliberarea de suferinta este calea celor opt forme de actiune, de faptuire corecta anume:

1- Intelegerea corecta,

2-Gindirea corecta,

3-Vorbirea corecta,

4-Actiunea corecta,

5-Trairea corecta adica parcurgerea vietii respectind principiile caii,

6-Efortul corect,

7-Atentia corecta,

8-Concentrarea corecta.

Budha explica ce semnificatie are fiecare din cele opt eforturi de eliberare, in ce fel trebuie inteles si aplicat corect. E necesar sa observam ca la fiecare treapta de actiune eliberanta se foloseste termenul de ‘corect’,  specificind conformitatea actiunii cu anumite criterii externe si interioare. Nu discutam ce inteles avea termenul ‘corect’ in perspectiva maestrului, nu stim exact cum il gindea el, dar exista numeroase exemplificari care ii precizeaza semnificatia. Calea ‘corectitudinii’ in aplicarea fiecarei conditii implica realizarea efectiva a doctrinei, intelegerea atitudinii si procedurii potrivite pentru depasirea fiecarui obstacol.

 ‘Corectitudinea actiunii’ de orice fel, este obligatorie, dar este dificil de realizat pentruca fiecare om este o individualizare distincta care trebuie sa isi descopere singur medoda corecta proprie de gindire si actiune pentru desprinderea de valorizarea afectiva a lumii.

Cu toata abundenta explicarilor si comentariilor la gnoza lui, maestrul nu a pus niciodata accent pe discutia filozofica, pe eficienta dezbaterii numai rationale, pe intelegerea doar conceptuala a metodei, fara exercitiu sistematic, pentru atingerea scopului.

 Budha spune ca presupuneri asupra a ‘ ce este omul  ca om’ , ‘ce era el inainte de intarea pe cale si ce devine in fiecare etapa, pina la final, sunt inutile si fara efect. Numai prin cuvinte nu se poate explica, cunoaste si realiza ceva, oricite argumente si nuante intelective vom aloca umanului, cauzelor destinului nostru, nu vom face un pas catre eliberare, daca ne vom opri la granita cuvintelor.

 Doar vorbind despre ce credem ca suntem si ce anume am mai putea fi, dar nefacind nici un efort ‘corect’ pentru a depasi conditia omului si suferintei, este egal cu a nu face nimic.

Dar daca parcurgem corect toate treptele se intimpla ceva nondescriptibil si nonconceptibil, anume intarea in Nirvana, tarimul cunoasterii si existentei absolute, fara contrarii. Ce anume se va intimpla cind vom ajunge la final, Buddha nu incearca sa spuna si afirma ca nu se poate dscrie, numai parcurgerea personala a traseului ne duce acolo unde incep si se sfirsec toate.

Odata intrat in ‘Nirvana’, omul, daca mai e om, si-a intrerupt ciclul karmic al succesiunii existentelor si a atins desprinderea de toate legaturile de toate dorintele si toate suferintele.

 In ‘Nirvana’ nu exista nimic asemanator alcatuirii realitatii obisnuite, aici este centrul opririi tuturor proceselor fizice si mentale, al incetarii atractivitatii roadelor faptei, nici un cuvint din limbaj nu poate descrie starile nirvanice.

Nirvana este linistea si fericirea eterna, neperturbata de aparitia, disparitia sau persistenta a ceva placut sau dureros, acolo si numai acolo se primeste cunoasterea corecta si completa a ceace suntem . Ajuns in Nirvana omul devine egal siesi si atotcunoscator, el iese din ciclul vietilor si cuprinde intregul orizont al creatiei lumilor.

Dar Budha declara ca de fapt calea cunoasterii nirvanice este nelimitata, spunind foarte plastic:

Voal dupa voal se ridica’ in fata cunoscatorului aratindu-i ceva din fiinta sa , si ‘ voal dupa voal cad in fata sa’, ascunzind ceva inca mai dificil de realizat si inteles, provocind-l sa se perfectioneze in continuare, pentru a patrunde in interiorul nelimitatului mister al absolutului.

Realitatea fundamentala

Daca Nirvana este numai o stare mentala dobindita printr-un anume antrenament fizic si psihic, sau este o autentica modalitate existentiala, deosebita de cea naturala, nu stim, cei ajunsi acolo spun ca Nirvana nu se descrie, ea se experimenteaza.

Daca este un loc al repaosului unde dispare fenomenalitatea, nu se agrega si nu se distruge ceva, nu se naste si nu dispare, cum am putea face aceasta lume inteligibila in limbaj rationa?

Anterior am facut ipoteza ca lumea noastra ar putea fi de tip informational, adica o lume construita intr-o sistem creator, nelimitat imaginativ.

Daca am accepta ca universul nostru este efectul unui proces informational, atunci am putea gasi o explicare si chiar situare intr-un super real compatibil cu ‘aspectul Nirvavic’, fara cauza, fara dinamica fenomenala, fara perceptie si actiune si evident fara valori si sentimente.

In starea informationala, adica presupus ‘nirvanizata’ a lumii nu exista materie si energiei, iar universul nu este distinct de spiritul care il primeste, el ‘este’ o experienta super intelectiva nu o stare existentiala perceputa, experimentata si afectivizata intr-o lume independenta de subiect.

 Universul natural cauzal al substantei si radiatiei, simultan si succesiv, ar putea fi o stare proprie a ‘spiritului interpretor’, atunci cind el primeste realitatea si o realizeaza ‘ca forma de sine’ continatoare a ‘ formei lumii’, totul rezultat din procesarea- reprezentarea unui mesaj.

In suprarealitatea creatoare de mesaj si de interpretori de lume nu exista si nu pot fi indivizi materiali, activi si rational perfectibili autonom, lumea informationala a creatiei, daca este asa, cuprinde numai modele gindite de persoana, carora li se trimite o informatie specifica, care prelucrata reprezentata in toate personalizarile creaza infinitatea lumilor intenteie, faptei si dorintei, dar primita odata toata si desfasurata de cunoscator, fara emotie si participare se manifesta ca starea Nirvanica.

O realitate interioara, indusa prin decodarea unui mesaj de lume, nu seamana cu lumea virtuala actuala, asamblata pe calculator, unde se sintetizeaza imagini, miscari, sunte, etc. Diferenta este ca in lumile virtuale realizabile nu exista mesaje interne si interpretori personalizati, apartinind jocului dar participind intentional, activ si afectiv la joc, asemeni oamenilor, aici exista numai un singur primitor si interpretor de mesaj, anume omul cuplat cu dinamica video a jocului, restul sunt doar forme carora jocul nu le atribuie inca o personaliuzare constienta, o strategie proprie de joc derivata din individualizarea jucatorului si o valorizare specifica a jocului.

In lumea video virtuala actuala se sintetizeaza obiectul si miscarea, se mai pot realiza si recunoasteri de forme si actiuni prin proceduri specializate, dar de aici pina la modelarea unor programe cu potential cognitiv intelectiv utilizind limbaj natural si avind optiuni cognitive si experimentale, sustinute afectiv, capabile sa declanseze intentional comportamente orientate si sa le asume, mai este ceva drum.

Realitatea informationala spre deosebire de cea naturala, primita prin perceptie, nu este comuna si accesibila din locuri si perspective diferite, ea este mesaj individualizat, diferita de alte mesaje atribuite altor subiecti, iar acordul continuturilor perceptiilor si actiunilor se fac constructiv in programul de asamblare si individualizat in limbaj, vectorul reconstitutiv comun si comunicant de moduri personalizate de realitate.

Dar si realitatea virtuala, informationala cum o putem construi si recunoaste, pare dinamica, progresiva, diferita in fiecare moment, deosebita de o lume globala, statica, unde exista totalitatea, fara adaugare sau pierdere de continut. Cum am putea realiza informational o lume statica dar continatoare a trecutului si viitorului fenomenal, unificate intr-o modalitate compacta, ne caracterizabila in limbaj?

 Depinde de cantitatea de date primite cit si modul de procesare-interpretare, pentru a obtine atit o serie perceptuala de recunoasteri forme si miscari succesive, asimilabile realitatii naturale sau o supra perceptie unitara a intregului algoritm generator de realitate video informationala.

Daca suntem cuplati cu efectele functionarii unui algoritm generator de stari video, noi ‘percepem-recunoastem forme si miscari, putem eventual interactiona cu ele in mod progresiv. Daca cumva am putea supra identifica si intelege si functional si configurant explicit, intreaga potentialitate generatoare de realitate a algoritmului vido, cumva simultan actualizata, am fi in starea integrarii totalitatii modelate intr-o unitate a tuturor starilor, a identificarii contrariilor, a coexistentei asemanarilor si deosebirilor, a simultaneitatii fara opozitie a tuturor momentelor generate. Dar evident numai  intelegind functional un algoritm nu ii putem discrimina in efecte, caracteristica operanta, generativa de forme si proprietati. Este necesar sa avem acces la un anume interval functional al algoritmului creator de mesaj lume, care ea contina specificitatea sa creativa, legitatea sa cauzal fenomenala, pentru a monta unitar mecanismul generativ si reconstrui anticipa orice stare posibila. Daca dupa ce ne familiarizam cu dinamica genezei realitatii o putem cumva declansa-activa functional, prin proprie intentie, avem convingerea ca suntem acel proces creatov, ca eliberam realitatea, ca pur si simplu noi suntem sursa lumii, nu ca ea este exterioara si noi o primim. Actionind in orice mod constructiv de real algoritmul creator al mesajului realitatii si posedind si mecanismul interpretor, universul este o stare pur mentala, fara separare in subiect si lume. Odata intrat in algoritmul generativ de obiecte si situatii ne identificam cu el in totalitate prin cuplaj intentional cu modul functional si devenim cunoscatorul complet, posesorul intregii realitati, simultan in toate starile sau pozitionabil la dorinta,  in orice secventa de dinamism natural din totalitatea actualizata.

 Daca construim acea ‘superactiune non spatio-temporala, alcatuita din punerea impreuna intr-un anume fel, a agregatului succesiunilor de stari-evenimente proiectate unitar ca si cum ar fi o singura super stare naturala globala, am obtine poate o simulare a starii pseudo nirvanice, dar evident nu aceiasi cu Nirvana Buddhista.

Totalitatea si densitatea de structura obiectuala si relational globala, fara actiune si schimbare, a spatiului Nirvanic cere o interpretare diferita de cea uman fenomenala, compatibila unei lumi diferite.

Punerea impreuna intr-o singura supra imagine a unei serii de momente video sucesive devine un amalgam obiectual procesual haotic, pentru un privitor interpretor neantrenat si familiarizat.

A extrage semnificatii dintr-un film privindu-l secvential, in continuitate dinamica este o interpretare comuna si fireasca, iar a privi dintrodata, presupunind ca putem, citeva zeci sau sute de mii de imagini si a intelege intriga, directia actiunii si personalizarea rolurilor, cere aptitudini perceptual intelective, pe care nu le identificam foarte clar.

In lumea mesajului succesiv ochiul si creierul aloca miscare seriei recunoasterilor unificate prin continuitate la frontiera a formelor si miscarilor, iar intelectul aloca dependenta relationala generalizata si semnificatie cauzala secventelor video, unificind semnificant evenimente si personaje, atribuind intentiii, personalizind entitatile umane din spectacol.

Extragerea semnificatiei seriei de imagini in miscare, se face pe baza informatiilor prealabile din memorie care ne ofera date despre ce ‘este’, ce ‘face’, ce ‘vorbeste’, chiar ce ‘simte si gindeste’ individul observat.

Tot ce intelegem din spectacolul video, provine din baza noastra de date unde exista biografii ale tuturor obiectelor si personajelor percepute, unde noi posedam variante predictive de forma si miscare, variante predictive comportamentale si strategii predictive ale dialogurilor si starilor afective ale eroilor. Intelegerea unui scenariu implica atribuirea de particularitati gestuale, intelective si emotive distincte, cu care individualizam pe cei identificati umanizant, in banda video audio.

Dar o suprapercepere si superintelegere a totalitatii informatiilor unui intreg pectacol simultan accesibil, ca un supertablou comunicind totul despre toti si toate, intr-o nirvana simulata, cere alt mod de primire si interpretare a mesajului de real, acum in afara capacitatii noastre.

Nirvana ar putea fi o suprapercepere interpretare a unei realitati cu mai mult de trei dimensiuni, o privire asupra unui supermesaj existential integral, in care coexista toata seria formelor, conditionarilor si consecintelor, dintr-o data primite, fara acum si aici, aparent fara devenire.

Avind acces la tot mesajul univers, cel ‘eliberat de secventialitate’ are impresia atot cunoasterii, avind acces la orice, fara cauze si efecte, fara intentii de situare si actiune, fara evaluari si trairi afective, datorita interpretarii totalitatii, fara parti, fara conditionari fenomenale.

Nu putem stii in ce fel antrenamentul parcurgeii caii Budhice duce la supra perceaptia inteligibila completa a lumii, la situarea in realitatea ‘supra temporalizata’, ca multi peisaj existential unificat, continind intreaga personalizare umana si toata semnificatia evolutiei lumii. Nu stim daca Nirvana este acea totalitate de stari, evenimente si personalizari, pe care universul nostru o ‘materializeaza dinamic’ intr-o mie, un milion, un miliard de ani, sau in mai multe cicluri de manifestare.

Lumea Platonica a formelor idei

Dar e posibila si o alta ipoteza asupra naturii statice dar complete a realitatii, anume cea propusa de Platon cam in aceiasi perioada cu gnoza Buddhista.

Teoria lumii formelor idei, a unei lumi a arhetipurilor, realitati perfecte si eterne, creatoare a imperfectelor si trecatoarelor  forme si idei din lumea noastra are aceiasi vechime cu lumea Nirvanei si daca am vrea am putea gasi similitudini intre ele. Conform gindirii marelui filozof grec Platon lumea umana este o lume derivata, o lume secunda, o consecinta imperfecta, plina de defecte, incomparabila cu cea din care provine.

 Platon afirma ca in spatele fiecarui fragment de realitate naturala si umana se afla ‘ideia forma’ configuranta, modelul perfect si vesnic, arhetipal, sursa de stare obiectuala sau spirituala in lumea umana. Ideile forme privite ca moduri creative, dinamice, apartinind realitatii perfecte, determina existenta naturii temporale, in contiuna schimbare, unde exista si se manifesta fiinta umana care tinde spre cunoasterea completa dar nu o poate primi in lumea sa.

Ideile forme sunt inacesibile perceptiei si gindirii omului obisnuit, dar sunt inteligibile, sunt reprezentabile in concept pentru filozof, iubitorul de cunoastere.

 S-ar parea ca exista ‘forme idei’ pentru obiecte si ‘forme ideale creatoare de persoane’, comune sau geniale, obisnuite sau extraordinare, toate posedind perceptia, actiunea, gindirea si afectivitatea. Platon spune ca formele, culorile si miscarile sunt si naturale, imperfecte si ideale, desavirsite, e necesar ca perfectiunea sa produca imperfectul in toate aspectele. Formele perfecte sunt pentru zei, atoate cunoscatori, iar cele naturale pentru limitata fiinta si cunoastere umana.

Dar si omul poate accede la lumea perfectiunii fizice si intelective prin exercitiu intelectiv intens in lumea sa, prin dorinta continua de a se desprinde de trupul sau si de poftele sale, de toate scopurile si atitudinile umane, devenind asemeni zeilor. In lumea ideilor exista puritate, bine, frumusete si armonie, pe care nici simturile nici mintea noastra nu le pot concepe.

Deasemeni acolo capata extensie si perfectiune de neinchipuit rationamentele si cunoasterea prin acea schimbare interioara care ne permite sa percepem si intelegem alcatuirea si cauzalitatea lumii ideale.

Oamenii ca fiinte secunde, sunt plini de defecte, dar exista un model uman nelimitat perfectibil, capabil sa inteleaga cel mai bine lumea ideilor si sa se identifice progresiv cu ea. Acel individ deosebit prin nazuinta sa continua catre lumea superioara este ‘filozoful , personalitate puternica prin vointa sa de cuprindere a ideii, prin capacitatea sa de a isi supune trupul si sufletul exercitiului cunoasterii.

Dupa moarte cel a care a cultivat gindirea si infrinarea dorintei, ( asemeni cunoscatorului oriental ), cel care nu s-a lasat dominat de pasiune si slabiciune, cel care a dorit sa fuga din temnita corpului si mintii intunecate de placeri, acela poate intelege si primi formele perfecte, dobindind adevata cunoastere.

 Platon ne lasa sa intelegem ca numai ginditorul iubitor de cunoastere de sine, o poate primi, dar pentru a ajunge la ea el trebuie sa faca enorme si sustinute eforturi si sacrificii, dorind un singur lucru, anume sa se elibereze de corp, sa se inteleaga pe sine, sa inteleaga lumea perfecta si sa se situeze acolo.

Conceptul de ideie sursa a lumii are o anume ambiguitate, nespunindu-ne clar daca forma ideie a unui lucru este asemanatoare ‘ca forma’, acelui obiect sau persoana, reprezintand perfectiunea in similitidine, sau ideia forma este un principiu creativ diferit dfe ceace creaza. O ipoteza a unui principiu creator a toate si a siesi dar fara reprezentare, un motor al lumii si al siesi, a fost gindit de Aristotel, acest izvor universal fiind cauza ultima a substantei, formei, fiintei si cunoasterii fiintei, atit cit ne este data.

 Din unele afirmatii Platonice asupra perfectiunii lumii ideilor forme, am trage concluzia ca formele prefecte au o anume similitudine celor natural umane, ele ne fiind doar principii generative ale partilor realitatii noastre, din alte afirmatii ar rezulta o mai estompata substantializare a ideii, si mai mult un suport obscur al realitatii nostre.

Un sistem info corespunzator programat poate produce obiecte video, forme, culori, miscari, asemenatoare celor naturale sau cu pur imaginate.

Oricarei forme su miscari asamblate pe un ecran ii corespunde functia matematica generativa, pe care am putea-o considera ideia forma, sursa formei video asa cum o percepem.

Putem asambla seturi de functii generative pentru peisaje si miscari complicate, in spatele fiecarei stari imagine fiind o ‘forma informationala’, generatorul ‘ideal, arhetipal’, de forme ca sa ne exprimam metafizic, in varinta platonica. Dar aceste ‘forme matematice’ nu au ele insele reprezentare video, sunt operatori prelucrind specific informatie, in sistem ele sunt moduri nu efecte ale procesarii.

Daca tratam algoritmul de sinteza video ca ‘forma generatoare ideala’, iar starea imagine, drept stare fenomenala cu limitele ei, avem o sugestie a ceace ar putea fi forma ideie Platonica si forma materiala, naturala, a lumii noastre.

Dar daca incerca, sa imaginam stari informationale arhetip, modelind corporal si functional oamenii, problema se complica putin, omul nefiind doar o functie ori un set  de functii matematice, calculatoare de volume si miscari.

In om converg o varietate de proprietati energetice, chimice si informationale, de perceptie a dinamicii naturale si comparare- aliniere, ordonare relational cauzala a seriilor de forme identificate, dupa tot felul de corelari, prin functia intelectiva. Ca sistem conceptual cognitiv, intelectul descompune si recompune in limbaj starile realitatii senzoriale, separa tot felul de proprietati si dependente in perceptie iar actionind asupra ambientului il modifica interactiv. Omul este sursa tuturor operatorilor gestuali si lingvistici, prin ei se construiesc variante de realitate si lumi virtuale in sisteme informationale, dar el inca nu isi este sursa, nu poate construi o stare operatoriala care sa il reconstituie pe un sistem informational.

Dealtfel nici nu se poate demonstra ca este posibila sau imposibila, constructia sa informationala completa cu toate structurile, proprietatile si functiile specifice.

 Nu ramine indoiala ca in timp vom imagina modelari de perceptie, moduri de operare si chiar moduri de gindire si valorizare pe sisteme informationale, atunci vom dispune de propriile noastre arhetipuri informationale de indivizi virtuali, cu tot felul de calitati si defecte, apartinind spatiului procesual al calculatorului.

Limitele de procesare video actuale devin evidente cind generam forme si miscari complicate sau cind dorim sa construim un manipulator de forme rapid si performant, dar functiile de sinteza si vitezele de procesare evolueaza rapid.

Nu suntem foarte departe de a ne construi propria noastra lume de personaje, peisaje si actiuni virtuale, pentru care noi sa fim zeii, sa fim acea super existenta a formelor perfecte din care emerg obiectele si fiintele imperfecte, dar  facute sa fie doritoare de cunoastere, si pina la urma capabile sa atinga si ele perfectiunea creatiei.

Daca ideia forma este fara defecte iar rezultatul actiunii ei este imperfect, poate ca in lumea ideala exista cineva sa ceva neideal, plin de imperfectiuni, sau avind simtul umorului, care perturba ideala exprimare de sine a arhetipului creator de obiect natural sau de subiect uman. Actiunea unui factor creator, intentional degradant al propriei creatii face ca formele, proprietatile si actiunilei sa aiba tot felul de limitari, iar noi ca oameni resimtim cel mai mult aceasta depreciere voita a perfectiunii potentiale, atit in placerea cit si in suferinta noastra.

Ca si in cazul patrunderii in Nirvana Buddhista, intrarea si acomodarea cu lumea ideala Platonica cere inteleptului sa isi dezvolte o alta perceptie si mai ales o alta gindire prin care sa se acorde si armonizeze cu motorul universal, creator al lumii noastre.

 Spre deosebirede situarea in Nirvana, accesibila in timpul vietii, lumea ideala a formelor se poate atinge numai dupa moarte, cind eliberat de corp, inteleptul nu mai e perturbat de simturi si poate primi nemijlocit perfectiunea divina.

 In ambele stari nu e suficient sa ai simturi si gindire, pentru a ptrunde intelectiv semnificant in ele, mai este necesara si anihilarea dependentei afective, a curajului si fricii, ambele frine ale cunoasterii.

Daca lumea sursa a lumii naturale ar fi informationala, iar fiecare componenta de realitate, inclusiv omul si performantele sale, ar deriva dintr-un superalgoritm creator si altul interpretor al unui mesaj de realitate, intelegerea acestei supra realitati informationale ar fi imposibil cu resursele umane obisnuite.

Fara o inalta specializare, acum inexistenta, in asamblarea informationala a calitatilor noastre, nu am fi capabili sa le intelegem, daca ar fi deja construite si functionale pe un sistem informational.

Intr-un spatiu conceptual al sintezei oricarei stari fenomenale si oricarei personalizari perceptive si cognitive, nu este nimic coerent de vazut, nu este forma si actiune naturala, iar a cuprinde cu ratiunea procesarile creatoare de aparenta de realitate, intelegind cum sunt construite, e inca foarte dificil.

Nu putem stii in ce fel o super moralizare ducind la stapinirea afectiva, ne-ar amplifica cu atitea ordine de marime calitatile intelective, cit ar fi necesar pentru accesul la intelegerea noastra functionala completa.

Cum ar lucra in noi pentru cunoasterea lumii, desprinderea afectiva de lume, cum ar oferi nonafectivitatea acele capabilitati superintelective necesare intelegerii genezei tuturor compartimentelor universului, intelectului si emotivitatii, vom stii, dar acum nu stim.

E posibil ca Nirvana sau Lumea ideala, sa fie ceva complet diferit de ceace am presupus, iar ipotezele noastre sa nu aiba nici o valoare.

Din punctul nostru de vedere lumea este o continuitate nesfirsita unde cunoastem cu o anume precizie obiecte si evenimente, experimentam prezentul si facem predictii asupra viitorului. Dar daca suntem intr-o lume creata posibilitatile sunt total diferite.

 Creatorul nu este si nu poate fi situat intr-o creatie temporalizata, intr-o faptuire continua si partiala, in momentan si ulterior, astfel ca ceva sa fie in el acum si sa dispara facind loc altui ceva si tot astfel pina se parcurge intregul scenariu.

Daca noi putem capata treptat unele din functiile creative subtile, lumea va deveni pentru noi cum este pentru el, adica o explozie de confuzie si cunoastere, transparentizata si unificata in final ca absoluta cunoastere.

Din perspectiva creatorului totul poate fi dintrodata, fara inceput, mijloc si finalizare, fara continuitate mereu diferita, fara aici, acolo, acum, cindva si altadata. Intre persoana creata si creator relatiile aparente sunt mereu in schimbare pe masura ce parcurgem ca oameni, sau altceva, mesajul de lume atribuita.

Daca ne-am deosebi fundamental de creatie am avea dificultati sa intelegem cum identitatea de in supra constientizare dezvolta multiplicitati constiente limitat, aparent autonome, ignorante si treptat cunoscatoare.

Daca suntem facuti ‘asemeni creatorului primim atita confuzie si coerenta conceptuala asupra a ceace suntem noi si lumea noastra, cita decide creatorul sa ofere in fiecare din fazele desfasurarii noaste ca entitati partial constiente.

Din perspectiva creatorului actul de creatie este complet fara evolutie, fara inceput si sfirsit, fara succesiune de eveniment, este doar o superatribuire de moduri existentiale, non activa, nediscursiva, nevalorizata, inexistenta undeva in loc si timp.

In creatie nu exista autor si univers ci totalitate de universuri atribuite, proiectate si interpretate de o multime de personalizari cuplate, toate posedind durata locala, activind un eu principal si multimi de euri secunde, legate prin tot felul de dependente si oferte reciproce de mod de  realitate.

Daca am avea acces la un intreg mesaj existential individual, primind simultan toate starile, actiunile si sentimentele prin care trecem intr-o viata, am fi intr-un fel de ‘Nirvana restrinsa’, personala, suprapercepind ca unic supraexistent, o succesiune de realitati, actiuni si atitudini.

Daca am primi simultan, intr-o incaracterizabila stare supraintelectiva, toate mesajele existentiale succesive ale tuturor oamenilor sincroni cu o viata personala an avea acces la o ‘Nirvana extinsa’ iar daca ar fi posibil sa intram in totalitatea mesajelor fiintelor dintr-un ciclu univers am fi in Nirvana globala, suma a totalitatii eurilor in universurile proprii.

De fapt Buddha afirma ca exista mai multe vederi supraumane, prin care cel iluminat vede toate vietile in toate inlantuirile, de la inceput pina la stingerea nirvanica. Iluminatul vede intregul ansamblu de universuri, intins pe nemasurata durata a unui ciclu cosmic cu toate dramele umane si neumane continute, dar le vede dintr-o data si tot astfel le si intelege.

Intr-o lume a accesului global la toata informatia personal-activa si afectiva, nu exista ceva specific lumii noastre, nu exista ‘ intindere si durata, aparitie si disparitie de eveniment, nu exista traseu activ, intelectiv si afectiv, incepind de undeva si proiectindu-se in ceata viitorului.

Aceasta ar putea fi o ‘Nirvana informationala’, convergenta de stari in care ajunge individul fara personalizare, cind i se ingaduie accesul la intregul mesaj de lume, cind el are posesia intregului existential propriu si al celorlalte personalizari.

Nirvana budhhica ar putea fi o vasta suprapunere de lumi individuale intr-o anume relatie interna, asupra careia ipotezele fara experienta nu au relevanta.

E posibil ca intregul mesaj al creatiei contine moduri existentiale familiare ori stranii, insuportabile in reprezentarea si afectivitatea umana normala, focalizarea totalitatii ofera blocul relational global al intreglui spatiu conceptual creativ, al tuturor lumilor, iar acest tablou nu se intelege prin gindirea progresiva, fie ea a oricarui viitor.

Primirea progresiva, temporalizata, cauzalizabila, a mesajului natural declanseaza si dezvolta cunoasterea umana, stintifica, tehnologica, morale si de alte feluri, in interiorul realitatii exterioare, in schimbare.

In universul integral, totul este al nostru dar nu ne mai intereseaza nimic, nu mai vrem ceva pentru noi, imediat ce am dorim o anume stare personala, totalitatea dispare iar noi ne gasim inlantuiti in clipa care ne defineste.

In lumea lui Budhha nu circulam intre fragmente de contingent, acolo patrundem decuplati de vectorul afectiv in toate ipostazele si toate viitorurile si e greu de imaginat ce am putea face undeva unde nu se intimpla nimic.

Morala creativa

In lumea noastra morala este instrumentul imbunatatirii pe cit se poate a calitatii individului din punct de vedere rational si afectiv, ea optimizeaza relatiile sociale, amortizind opozitiile si respingerile reciproce.

Dealungul evolutiei sociale omul si-a creat o reprezentare personalizata de sine, cu prioritate in toate  fata de semeni si una generalizata, ca individ abstract, egal de uman cu oricare alt uman, dotat cu aceleasi datorii si drepturi in comunitate, indiferent de calitatile personale, de rangul decizional, de statutul sau social. Aceata ‘echivalenta principiala a reprezentarii sinelui’ asigura in principiu egala valorizare de sine si de ceilalti si face posibila aplicarea principiului egalei atitudini si a respectului tuturor in toate relatiile sociale.

Exista trei spatii ale evaluarii actiunii si persoanei, incare morala are rolul principal.

1-Spatiul juridic, al definirii, cuantificarii si evaluarii actiunii interzise in societate, cuprinde specificarile de fapte neadmise in interiorul unei comunitati si cunatificarile pedepsei pentru faptuirea interzisa.

2-Spatiul religios creator al principiilor morale.

 Exista mai multe religii, dar fiecare defineste anume interdictii interactive si incearca sa dea o justificare omului si faptei sale.

Regulile morale precizeaza si interzic anumite moduri de a faptui, care lezeaza in diferite proportii individul oarecare dar si conceptul de om, de persoana cu anumite drepturi in spatiul social.

3-Spatiul cultural. Poate cel mai expresiv, mai amplu si reprezentativ mod de a descrie si experimenta moralitatea si mai ales imoralitatea este spatiul cultural.

 Culturalul este o actiune de plasare a individului in multimea variantelor de uman cunoscute sau inca neexperimentate dar susceptibile de a devenii umanizari efective. Actiunea culturala creaza un model conceptual si afectiv al societatii, aici subiecii personalizati sunt plasati in situatii cotidiene sau exacerbate interactiv si afectiv.

Cultura creaza biografii de toate tipurile, ea intentioneaza sa reconstituie in imaginar acele trasaturi umane cu cea mai mare rezonanta in agregatul social. Opera culturala dezvolta actiuni formatoare de personalizari cooperante sau conflictuale, puternice sau dependente, capabile sa respecte sau ignore regulile morale, individualitati foarte generoase sau dotate cu o energie distructiva si o cruzime deconcertanta.

Cultura este cea mai eficienta, mai agresiva modalitate de a prezenta si propaga moralul si imoralul, cu toate efectele bune si rele. Creatia culturala modeleaza individualitati si le pune sa inteactioneze, iar din ceace fac se desprinde ce calitati umane au, ce cred personajele despre lume, despre ele si despre semenii lor. Constructia modelului sociodinamic are variante, ea s-a rafinat odata cu evolutia sociala, probabil s-a inceput prin memorarea si relatarea unor evenimente mai fierbinti care au impresionat colectivitatea si s-a ajuns la inventia sistematica, deliberata, de uman.

 De milenii omul ca individ constient de sine mai putin constient de continutul constientei semenilor, s-a crezut intr-un anume conflict cu natura, cu alte vietuitoare si cu semenii sai. Majoritatea eforturilor fiecaruia sunt orientate catre amenajarea si pastrarea sub control a ambientului, evitarea surprizelor neplacute, prevederea evenimentelor. In orice societate au fost indivizii deosebiti, performanti in confruntarea cu natura sau cu ceilalti, si intodeauna super actiunea acestora a devenit subiect de poveste, a avut rezonanta in grup si a primit valoare, proportionala cu consecintele.

Nucleul actului cultural a fost si este individul deosebit, pozitiv sau negativ dar eficient, puternic, curajos, ingenios, agresiv, abil fizic, abil intelectiv, intens afectiv, capabil sa faca ceva peste puterile majoritatii.

Cu timpul individualitatea puternica s-a diversificat si au aparut modele exemplare, supradimensionate, personaje benefice sau malefice care pot totul si nimic nu li se impotriveste.

 Confruntarile umane socializate s-au orientat catre explorarea opozitiilor firesti, dar acestea epuizate au obligat ‘profesionistii scenariilor’  la inventia de personaje si situatii, extinzindu-se limitele bune sau rele ale umanului. Omul imaginar este mai rapid constructibil decit cel real, el parcurge in mintea autorului serii de evenimente si somtaminte, el trece rapid prin toate fazele umanizarii, crescind intr-o clipa cit omul real intr-un an cum spune legenda.

Modelul cultural este fara limite, el are cele mai contradictorii trasaturi de vointa si actiune, de apreciere si dispret, in gindire finta umana devine nelimitata, ea se lupta cu natura si cu zeii, se lupta cu limitele propriei naturi si intr-un elan prometeic isi construieste singura soarta.

 Odata create variantele exemplare de  ‘eroi’ , buni ori rai, actul cultural a dus la alcatuirea conflictului inevitabil, cu participanti duali, uneori invingind cei buni, alteori opusii, dupa dispozitia, capacitatea inventiva si am spune, moralitatea sau imoralitatea autorului.

In opera de arta exista atit o intentie moralizanta evidenta, cit si moduri aluzive, de a prezenta consecintele imoralizarii, dar exista multe modele artistice care actul moral este ignorat, tratat ca imposibil sau irelevant intr-o lume a eroului suveran, capabil de orice si nelegat de ceva.  Vom comenta sumar inevitabilele confuzionari ale valorilor morale pe care credem ca le exprima unii creatori cind isi folosesc abilitatea lingvistica si resursele imaginatiei pentru modelarea negativitatii umane la cote cit mai inalte, explorind toate nuantele de violenta si aberatie comportamentala care zac ascunse in persoana noastra.

Este evident ca scopul principal al creativitatii culturale este orientat catre producerea placerii simularii vietii si dependentei de asemene placere. Orice autor incearca sa activeze afectivitatea semenilor, sa activeze sentimente si implicari intense, sa ofere omului obisnuit, incapabil de actiuni extreme, posibilitatea de a deveni in confortul situarii in spectacil, individul extraordinar, invingatorul tuturor fortelor, stapinul celor mai obscure si intunecate puteri.

Confuzia morala in creatie

In majoritatea creatiilor spatiul social si natural sunt intens conflictualizate, iar imaginarea de confruntari cit mai neverosimile, salbatice, demolatoare de personalitate, a devenit scop curent. Daca avem afectivitate, ea trebuie explorata la limita, cel putin in imaginar, parcurgind toate trairile posibile. Eroul autentic isi extrage placera, furia si frustrarile si victoriile din actiune, dar omul oarecare neavind asemenea calitati le obtine prin altul, intrind in opera de arta si asumind eroii, realizind un limitat transfer de personalitate.

Descrierile de atitudini rautacioase, dispretuitoare, gratuit agresive, cu emotivitate perversa, atit de sistematic practicate, nu sunt argumentabile prin intentia pedagogica, de prezentare atit de vie a variantelor raului incit sa inspaiminte si moralizeze prin exemplu negativ, ele indica mai degraba o insuficienta intelegere si practicare a moralei de catre autor.

Este adevarat ca pentru a inlatura raul el trebuie identificat si exemplificat, trebuie prezentat astfel incit sa ingrozeasca, sa zguduie afectiv, sa introduca in spectator o groaza spontana de orice viplenta si aberatie . Dar deliberata constructie de agresivitati irationale, unde fiecare incearca nu sa invinga ci sa anihileze pe adversar, indica doar intentia  prinderii consumatorului de arta in capcana imaginatiei creatorului, de unde acesta nu ami poate iesi , unde actiunea devine un drog, o stare necesara intr-o viata goala de extraordinar.

Cei care produc exclusiv conflicte ar putea justifica inventia lor ca act moral, pozitiv, de prezentare a defectelor umane de toate felurile si a consecintelor, dar este evident ca opera soc, imprevizibila in super agresiv, nu are intentia de a imagina raul doar pentru a ii demonstra efectele.

In ultima instanta creativitatea culturala este un mod de viata, un mod de exersare a emotiei proprii si un izvor de dobindire a celor necesare supravietuirii. Dar emotia creativa are un pret necesar, nu faci nepasator si fara consecinte pentru tine, ceva care implica numeroase calitati si eforturi.

Exersarea violentei gindite fixeaza uneori autorul in spatiul conflictului si ii modifica propriile evaluari afective, el isi poate deplasa variantele de personalizarii amorale din spatiul inventiei in cel al socializarii nemijlocite, transpunind posibilul intelectiv in posibil natural, sociointeractiv.

Deasemeni daca o anume inventie conflictuala primeste aprecierea consumatorilor, se vinde bine, aduce bogatie si sporeste si calitatea vietii autorului si a celor care participa la difuzarea culturii, amplificind creatia de excesiv, pentru a intretine o categorie sociala dedicata ofertei emotiei fara actiune.

Oamenii sunt cum sunt, si nu se poate afirma ca ceace sunt depinde numai de ei, realmente exista in firea noastra multe trasaturi necunoscute, mai ales afective, incontrolabile la un moment dat, dar incitante la schimbare de ambient, macar aparent.

Odata ce spectacolul aduce si emotie si profit, valori larg pretuite, continutul lui nu mai este orientat catre implementarea moralei, el are cu prioritate scopul sa creeze dependenta, sa lege oamenii de neobisnuitul atractiv si repulsiv, proiectat in mental, nu trecut prin actiune, gindire si ratiune.

Celebritatea si cistigul sunt dorite la fel de mult si de personajele create si de autorii lor.

Fiecare om se vrea pretuit de semeni, e firesc, iar omul de cultura se vrea apreciat insustit, iarasi firesc, pentruca el este ‘sursa de uman’, provoaca sentimente in consumator, uneori noi, neexperimentate in cotidian, el capteaza, chiar construieste alte persoane, prin puterea imaginatiei. Declansind emotivitate si activind optiunile si valorile semenilor, omul de arta cucereste un rol social deosebit, iar din aceasta situatie poate dirija curentii afectivi sociali, poate controla partial opinia publica, cu efecte imprevizibile.

Luind in calcul efectul gloriei si bogatiei, al statutului social dobindit de autorul la moda, e firesc ca forta imaginatiei sa asambleze personaje si relatii excesive, care atrag cel mai mult, trezesc cele mai intense emotii si sunt bine platite.

Exista in dimensiunea moralei umane interdictii clasice si intedictii mai nuantate, dar la fel de importante.

Spre exemplu e considerata imorala atitudinea de a agresa fizic, insulta semenii, a atribui epitete depreciante, devalorizante de persoana. Dar a descrie oameni care au asemenea insusiri, a construi indivizi fara nici o regula si norma valorizanta de uman, care distrug ‘in sptiul operei’ totul fara remuscari, nu pare imoral, desi in profunzime este.

Daca a fura, minti, calomnia, agresa, e interzis moral, a simula aceste atitudini pare neutru si fara urmari dar in profunzine e apropape la fel de daunator.

A simula nu cu dezinvoltura ci cu o anume implicare afectiva gestul lovirii, al provocarii durerii, al uciderii, poate trece din actul normal in actul depreciant de uman, in atitudine imorala, chiar daca adinc ascunsa in cutele autojustificarii.

 Dar trairea agresarii chiar simulate, a distrugerii semenului in spectacol, uneori indica o relaxare a intensitatii actiuni morale, o permisivitate, chiar numai incipienta, numai potential admisa, a agresiunii efective.

 Morala nu trebuie inteleasa doar ca ansamblu de concepte definind atitudini interzise, ea este norma aplicata nu definita, ea trebuie permanent deplasata din conceptual in efectiv, ea trebuie continuu asumata nu declarata.

 A fura, minti, calomnia, trada sau ucide, sunt comportamente de deosebita gravitate, atit in real cit si in imaginar, ele indica o alunecare operanta si valorica a subiectului, o imoralizare efectiva. A modela cit mai intens pasiunile si elibera violenta, contrarietatea, respingerea celorlalti, indica o confuzie insidioasa a autorului, jocul cu atitudini si valori duale, pina la urma negative, patrunderea in spatiul interdictiei operante realizata cu implicare afectiva. A inventa sistematic conflicte este grav pentruca transporta pe cel care o face in practica conflictualizarii gratuite, a desprinderii omului de radacina valorizata a faptei si transformarea violentei in spatiu al normalitatii.

 Daca geneza agresivitatii devine un mod de gindire sistematica simtire, mod de viata, omul incepe sa creada ca raul ca fapta omologata valoric apartine la fel de legitim umanului ca si actiunea morala.

 Atunci a distruge vieti, vointe si scopuri este cumva o necesitate naturala, nu expresia unei modificari periculoase a valorilor persoanei.

Daca ‘a ucide’ este cea mai odioasa actiune sociala pentruca ea distruge individul, intrerupe seria actiunilor si sentimentelor care marcheaza drumul unei vieti, a imagina variante atroce de a ucide, este un mod de a devaloriza moralul, de a aprecia si practica  actul negativ, transformat dintr-o interictie severa intr-o posibilitate efectiva, justificata afectiv.

Jocul imaginar cu rautatea modifica caracteristica umana, dizolva granitele intre permis si interzis si transforma actiunea de orice fel in ceva admis, necesar si producator de satisfactie.

A imagina o personalizare agresiva ca autor, sau a o re crea comportamental ca actor, inseamna a trece constient in dimensiunea rolului, a asuma plauzibilitatea personajului, a transforma o aberatie interactiva si afectiva intr-o individualizare concreta apartinind realitatii sociale.

Surpriza si uimirea in fata propriei capacitatii de a aduce in ralitate individualitati extrem de egoiste, inchise in propria supravalorizare aduc progresiv autorii catre accptarea violentei ca latura fundamentala, inevitabila, a umanului, incorectabila prin care ne exprimam natura proprie, iar conflictul devine ceva obligatoriu uman, ceva de care nu ne putem vindeca niciodata. Creatorul care se lasa antrenat de forta imaginatiei si crede ca a asambla oribilul cit mai plauzibil este un act neutru, fara consecinte, participa fara sa isi dea seama la punctele de vedere ale celor creati, transformind  toate devierile de la moral in alegeri firesti, in exprimarea unor posibilitati apartinind naturii noastre.

Asumarea variantelor personalizarii

Daca un autor sau actor este pretuit pentru ceva, este pretuit pentru vigoarea, precizia si intensitatea cu care isi genereaza opera, pentru ‘autenticitatea’ cu care imagineaza sau interpreteaza personalizarile.

 Din perspectiva reusitei unui rol conflictual de succes, autorul nu se evalueaza doar ca realizator abstract, lucid, al unor individualizari fara realitate si substanta, el se autoevalueaza proportional cu forta imaginatiei sale, cu efectele asupra publicului, cu rezonanta lor in societate. Orice autor este primul spectator al propriei creatii si se implica proportional cu imprevizibilitatea si intensitatea activa si emotiva a entitatilor create.

In opera are lor starea duala a desprinderii autorului de ea dar si a raminerii in interiorul ei, in evaluarea ei din afara ca parte neutra si in fixarea-trairea in personaj, din interior, ca potential afectiv prins in necesitatea actiunii.

In starea duala de faptuitor si nefaptuitor apare situatia paradoxala in care a ucide are simultan si coloratura negativa a actiunii interzise si nuanta afectiva de uimire si participare la noutatea cu care imginezi crima si starile sufletesti ale faptuitorului.

Devenita si admisa si respinsa prin dualizare evaluanta si afectiva, fata valoroasa si cea  respinsa social devin stari conceptuale si emotive egal legitime, nu optiuni existentiale imposibile in aceiasi lume morala.

Daca mai mult te implici decit te ingrozesti de ceace iti trece prin minte si inima, atitudinea morala personala isi piede suportul justificant intern, interdictia afectiva se dilueaza si poate chiar dispare, iar odata cu ea se ambiguizeaza si atitudinea evaluanta fata de  orice tip de faptuire. Cind te poti si bucura si crispa la inventarea a ceva cumplit, suma contrariilor emotiei duce la anihilarea ambelor, iar monstruozitatea devine stare a alumii si omului, asupra carora nu se pot da nici evaluari nici condamnari.

Daca suntem socati de o crima reala si ne igrozeste personalitatea care a comis-o, e ciudat cit de usor putem construi si insufleti comportamental si afectiv tot felul de simulari de istorii si personaje anormale, fara a resimti nici oroarea fieasca fata de ele, nici incercarea de evaluare si resorturile cauzale interne ale starilor care le creaza si apreciaza.

 Eliberind mental un individ cumplit care ucide cu dezinvoltura si la scara mare, in numele sentimentului si scopului propriu, inseamna a distruge gratuit o multime de ‘indivizi si valori’, tratate ca minore, in favoarea unei personalizari gregare si stupide, dar motivate de autoritatea si fascinatia puterii.

 A evalua, condamna si distruge oamenii in imaginatie, inseamna a nu intelege scopul creatiei, anume egala dar autentica necesitate a pretuirii tuturor, inseamna de fapt a te conflictualiza cu tine si prin tine cu creatorul, pentruca respingindu-i pe ceilalti, te respindi pe tine iar respingindu-te respingi calitatea si resursele creatiei, exprimata in toate variantele de uman, dar in interiorul frontierei morale.

De fapt starea umana este o multipla oferta de ipostaza, iar alegerea duce legic la consecinte specifice, la accesul la acea lume unde se primeste ceace este ideal emotiv si existential pentru fiecare. In spatiul creatiei exista o infinitate de oferte, dar probabil toate duc pina la urma, insa pe traiectorii mai scurte sau mai ocolite, la necesitatea practicarii si asumarii actului moral, singurul vehicul care trece prin toate lumile creatiei si pina la urma ajunge in interiorul mecanismului creativ.

Orice autor de orice fel este incintat si evident surprins de continutul si calitatea imaginatiei sale, de imprevizibilitatea ei, de forta ei, de noutatea produsa. Pentru omul de creatie uneori pare mai important sa produca noutatea artistica sau stintifica ori tehnologica cu orice pret, uneori cu un pret ridicat, decit sa evalueze corect caracterul negativ al noutatii imaginate. Aderenta afectiva la surpriza si efectele operei te impiedica sa te stapinesti sa o dezvolti, sa declansezi si participi la jocul umanului.

 Ca om creatorul este cucerit de creativitatea sa, de noutatea unei variante agresive, de finetea si vigoarea detaliilor care fascineaza dar il si fascineaza. E putin plaizibil sa credem ca un creator lucreaza la rece, exclusiv rational, asamblindu-si personajle dupa retete de succes, el insusi imun la farmecul lor curat ori opresiv, de individualitati polarizate. Exista o obligatorie doza de luciditate, de profesionalism operational in orice act de creatie, o metoda de a construi detaliat caractere si situatii care sporesc autenticitatea operei si cistigul; dar pe linga ratiune la geneza oricarui scenariu participa emotia proprie, ea este decisiva, ea te impinge si sutine in efortul creativ, ea te ajuta sa invingi obstacole de conceptie si tot ea te obliga sa iti pretuiesti opera si sa te lupti cu cei care te contesta.

Cind faci din inventarea detaliilor distugerii semenilor o preocupare aducatoare si de cistig si de placere, cand iti dai  masura talentului inventind conflictualizari, pentruca prin asta iti captezi afectiv semenii si ii faci sa te pretuiasa si plateasca, confuzionezi atitudinile morale si le de moralizezi progresiv.

Se stie ca numai actorul care isi ‘simte afectiv eroul’ are valoare, numai patrunzindu-te de calitatile actelor si sentimentelor rolului il poti exprimi complet, imperativ, impunindu-l spectatorului, obligindu-l sa creada in el si sa se identifice cu el. Daca un autor sau actor ar putea fi neutru la creatia sa, ceace e contradictoriu si imposibil, si totusi nu ar trebui sa se fixeze inventiv si personalizant, in agresivitatea atragatoare de la distanta, dar a crea violenta cu scop si cu participare, e expresia erorii in act si valorizare.

Este cunoscut ca un creator este important pentru opera sa, nu pentru comportamentul cotidian care poate fi banal si comun. Un bun actor ramine si pentru sine si in ochii spectatorilor cu amintirea veridicitatii cu care a creat un personaj, asta e mai important pentu el decit eul lui cotidian.

Pentru fiecare om creativ, om al succesului social, au importanta momentele sale inventive care au adus succesul, nu actele reflexe care il exprima spontan si nu au neaparat amprenta geniului. Betia implicarii crative este proportionala cu cantitatea de oribil, de socant oferit semenilor. In creatie importanta e calitatea imaginatiei si evident roadele ei, nu calitatea moralei eroilor.

Dar a simula agresivitatea si respingerile umane de orice nuanta si a face din asta singura preocupare creativa si afectiva, poate fi incitant dar ne moral pentru autor. Practicind raul in concept, dar cu implicare si sustinere afectiva, il transformam in categorie umana, il situam in necesar uman, iar necesitatea a ceva nu ne mai obliga sa evaluam efectele acelei atitudini si luptam impotriva ei daca ne degradeaza.

Cunoasterea prin morala

  Morala este pina la urma ‘cunoastere de uman’, cea mai profunda si mai eficienta cunoastere, ea este o masura a cunoasterii individului de catre sine, a intelegerii efectelor starilor intelective, volitionale si afective prin care isi proiecteaza optiuni de viitor si incearca sa le realizeze.

 Prin cunoastera stintifica si tehnologica trecem prin mai multe modele de lumi fenomenal cauzale, prin cunoasterea morala parcurgem mai multe personalizari , fiecare in lumea si valorile sale.

Dar numai prin morala refuzam sa valorizam afecctiv o lume cucerita cu efortul si ratiunea si deschidem drum gindului si inimii catre o lume superioara.

 Afectivizari diferite intr-o lume data inseamna cit mai multe variante de uman, cu calitati creative, si sufletesti nebanuite, practic inimaginabile fara experienta, deseori inacceptabile in interiorul unui cadru moral, dar ele trebuie parcurse si intelese-asumate-negate, pentru a putea fi devalorizate si parasite intentional-afectiv, fara regrete.

Cind suntem capabili sa ne desprindem de orice legatura umanizanta cu o lume suntem liberi sa intram in urmatoarea cu alte reguli si puteri, iar cind ne desprindem si de ea apare alta la orizont. Dar devalorizind toate umanizarile posibile in totalitatea modurilor existentiale ale creatiei indeplinim conditia cunoasterii a ceace suntem si probabil patrundem in procesul genezei oricarei realitati si oricarei personalizari morale sau imorale.

Prin explorarea noutatii afective inepuizabile ne exploram mereu frontiera momentana de om al prezentului si deschidem calea circularii atit in alte lumi cauzale cit si in alte lumi morale, cu alte variante de uman. Daca afectivitatea este nelimitata ca diversitate si intensitate a nuantelor, atunci si cunoastera realitatii este un infinit proces, generator al variantelor de uman introdus in lumi si moduri sociale mereu diferite, imprevizibil cauzale, atractive, periculoase, incitante si diferit moralizante. Dar daca umanul este finit afectiv este limitat si cognitiv, atunci inseamna ca fiecare stare emotiva si intelectiva are o structuea, un sens si o necesitate careia nu ne putem sustrage. Ca oameni creati, cu voie ori fara voie proprie, vom parcurge seria umanizarilor-cunoasterilor si ne vom opri cind ele nu mai au dimensiune si valoare, cind nu mai este nimic de cunoscut, sau nimic care sa mai insemne cunoastere.

 Ca orice alta cunoastere si cea morala dezvolta varietati morale si creaza competitivitate intre diferite agregate morale, segregin mari grupuri umane si realizind paradoxal conferuntari acilo unde ar trebui sa domneasca armonia. E ciudat ca o singura autentic aplicata realizeaza pacea sociala si individualitatea relaxata valoric, generoasa si cooperanta, iar doua morale diferite produc la frontiera conflictul, respingerea reciproca si antagonismele evaluante. Lumea noastra este scena aparitiei si evolutiei diferitelor religii, a diferitelor moralizari si lucru straniu contactul intre doua morale si doua credinte a fost mai intodeuna conflictual Concluzia ar fi ca orice regula este simultan creatoare de cooperare si de conflict, ea dezvolta cooperare, respect si pretuire intr-o comunitate cind este considerata proprie, izvorita din evolutia interna a grupului, sau dezvaluita de alesii comunitatii, dar este respinsa, cind provine din exterior, cind este mesagerul altei structuri socioevaluante, cu alte valori si moduri cognitive.

Limite functionale ale criteriilor morale

 Orice morala ajunsa dominanta are sanse sa inghete evolutiv, ea se poate bloca explorativ de uman, dar poate opri dezvoltarea cunoasterii conceptuale si a diversitatii creative culturale in societatea unde este practicata. Deseori pe un fond moral devenit imperativ apare opresiunea, apar interdictii pentru alte optiuni, apar actiuni si evaluari deadreptul antimorale.

O morala cu pretentii la exclusivitate devine absurd interdictiva si cu timpul duce la aparitia altor variante aparind stari concurente si opozitii intre variante, aceasta proliferare imoralizanta duce uneori la conflicte pe scara mare, rezistind morale mai atractive, mai permisive, dar uneori mai severe, oferind ceva inedit celor care le asuma. Competitia intre morale declanseaza adversitati indelungate si aspre intre indivizi, in interiorul carora morala predominanta isi pierde sensul de actiune umanizanta si toleranta, devenind tehnica standardizant umana formatoare de personalizari rigide, inguste intelectiv si sarace afectiv.

Aparitia moralei

Ne putem intreba pe ce cale a aparut o morala ca set de specificari si limitari operante intr-o comunitate, care au fost nucleele activante, in ce fel s-a declansat actiunea reglarii vietii sociale prin reguli interdictive, ducind la omul religios, cel doritor sa comunice cu zeii, sa le ceara ajutorul pentru a se salva pe sine si pe ceilalti.

Lasind la o parte judecatile metafizice asupra necesitatii aparitiei si aplicarii-functionarii reglajului comportamental intr-o structura societala destul de evoluata, stim din marturii diferite ca viata oamenilor trecutului era in medie nesigura si dificila, datorita ignorantei asupra dinamicii fenomenale, a uneltelor primitive, a ambientului agresiv, a lipsei de intelegere si control a vectorului afectiv.

 Alcatuirea ierarhiei sociale era in trecut cel putin la fel de neta si opozanta ca in prezent, intodeauna aparind indivizi in conflict, orientati impotriva semenilor privilegiati, negand necesitatea absoluta a situatiei de fapt si incercand schimbarea ei.

 Neindoielnic natura umana este imperfecta si perfectibila, dar nu exista argumente ca violenta si diferenta de acces la resurse trebuie sa existe obligatoriu in orice colectivitate. Au fost grupari societale cu organizare egalitara, unde toti aveau drept la roadele efortului comun si nu se facea o impartire deosebit de partinitoare in favoarea unora. Probabil diferenta de bogatie, putere si rol decizional duce istoric la scenarii evolutive mai dinamice, mai complicaate si cu efecte umanizante pe termen lung decit moduri societale neierarhizate intensiv, relaxate functional, acestea neavind potential creativ deosebit.

 Din perspectiva actuala nu ne putem imagina o lume complet pasnica, nu exista om sa nu fi simtit furie, dispret, frustrare si dorinta de razbunare, pentru o umilire reala sau inchipuita,

O lume conflictuala este mai atractiva in multe feluri, ea implica dobindirea prin invatare competitiva, a nenumarate abilitati de manipulare a naturii si naturii umane, pentru a supravietui. Exista lumi fizic si lumi conceptual violente, confruntarea fizica este doar prima in ordinea aparitiei variantelor agresivitatii umane.

Trecerea de la lupta fizica la cea intelectiva ar putea fi trecerea dela preumanul umanizabil in moduri opresive, la omul reumanizabil prin strategii insidioase, care schimba personalitatea treptat, fara amenintare si pedeapsa dar o schimba mai profund si stabil, opozitia intre idei modifica organizarea si regulile sociale, schimba valorizarile individului si calitatilor sale.

In prezent sunt dominante conflictele conceptuale si valorice, dar ele inca nu au inlocuit pe deplin agresiunea fizica, dovada ca inca nu am depasit faza transformarii umanului prin forta, a negarii si mutilarii personalitatii. 

 Confuntarea fizica si ideatica era si inca este un mod de viata, in diversitatea ei fiecare fixind sau flexibilizind regulile valorizante pentru a supune sau supravietui.

 Prezentul ne arata cit de diferite ca forma operanta si afectiva, concreta si metafizica, tehnologica si culturala, sunt colectivitatile umane actuale. Mai intodeuna invinuim trecutul pentru disfunctiile individualizarilor actuale, dar cu siguranta exista si alte explicatii ale diferentelor intre oameni, care principial sunt la fel peste tot, ca indivizi izolati, dar extrem de diferiti cind se conecteaza relational in mari grupuri socializate specific, punindu-si impreuna emotiile, competentele si ignorantele.

Deosebirile de creativitate momentana se propaga si amplifica in timp, dezvolta curiozitati diferite, scopuri diferite, valori deosebite, actiuni specifice compatibile cu scopurile si astfel apare varietatea umana si supra personalizarile unor societati, la fel de diferite una de alta pe cit sunt oamenii care le alcatuiesc.

 E probabil ca dificultatea, nesiguranta si frica intensa de toate, a omului mediu al trecutului departat, sa fi declansat prima faza a intentiei de cunoastere de ambient si de sine, pentru a ameliora dependenta de blocul agresivitatilor inconjuratoare.

In mod aparent ilogic, dar logic in ordinea lucrurilor, omului inceputurilor ii erea mai la indemina sa se orienteze asupra intelegerii de sine decit a investigarii realitatii, natura era prea vasta, imprevizibila si incontrolabila, pentrua deveni obiect de studiu. Acum suntem in plina expansiune a cunoasterii cauzale, a teoriilor formale, cuantificate, asupra naturii si mai putin a reflexiei asupra a ceace suntem. Odata construit un mecanism procesual formalizat al realitatii, el devine predominant, prin el incercam sa le intelegem pe toate inclusiv pe noi insine, de unde procedurile stintifice de abordare a mintii si sensibiliatii umane. Dar in trecut starea cauza abstracta si starea generalizata efect, erau in afara separarii lingvistice, iar actiunea si simtirea umana erau prezente si functionale permanent, erau omul nemijlocit in sine si in afara sa, lovindu-se mereu de limitele sale si de vointele diferite ale semenilor cu care se confrunta.

Pe fundalul interactiei continue cu sinele dinamic si intentional, un sine punctual sau difuz, local si extins, inglobind si trupul de carne si suferinta si trupul urias si haotic al realitatii in corpul fizic, ambiguu structural si functional, au aparut ipotezele asupra provernientei si modalitatii omului. Cindva unui individ mai ingenios ii va fi venit ideia sa negocieze cumva cu sine pentru a negocia cu realitatea. Daca contactul si efortul gestual direct nu aveau mult randament operant atunci, unii au facut presupunerea ca se poate convinge realitatea sa fie mai putin salbatica, daca se descopera cam ce ar dori ea de la om, pentru a da omului ce vrea el. Intr-o prima faza autocognitiva intinsa pe milenii, omul a descoperit zeul din sine adica acea parte de uman cu succes in actiune, a identificat puterea creatoare de natura si om, situata in om, dar putere inca amestecata, nescindata in uman puternic si autoritar, si individ supus, flexibil si disponibil, in stapin si sclav.

Omul a fost si ramine terenul tuturor experientelor, iar primele experiente pe sine au dualizat individul, l-au separat intii social apoi mental si afectiv, in om dependent si om suveran, sursa a lumii si om creat, produs magic al facerii de sine prin intermediul altcuiva derivat din sine, simultan facut si facator.

Trecutul a fost spatiul inventarii unui model de negociere cu o realitate intii antropomorfizata, apoi dual personalizata in om si zeu, in curgerea timpului fenomenalizata, masurata si schimbata, personalizata numai uman si fundamentata formal cauzal.

La inceput ingeniozitatea a identificat zeii in om, cu timpul i-a desprins de om, i-a creat si individualizat folosind modelul intentional, specific uman, local, apoi zeii au fost proiectati in suprauman, eliberati de om si transformati in liberatori de uman, cretori de ambient si surse ale bucuriei si nenorociri umane.

 Astfel pe o cale ocolita si stranie, omul a gasit un model de geneza de sine prin sine dar l-a atribuit altcuiva, extragind din sine forta absoluta si personalizind-o absolut, zeul devenind deosebit de uman prin nivelul puterii, ingeniozitatea actiunii si prin totala libertate a alegerii.

 Cu alte cuvinte oamenii necrezind ca se pot face singuri, macar si in imaginatie, au creat un intermediar atotputernic care sa ii faca si odata modelat, l-au transformat in cineva simultan incontrolabil si de neinteles, dar si accesibil, cu care se puteau face schimburi avantajoase pentru ambele parti. Proiectindu-se in zei omul a identificat si numit incontrolabilul din uman, forta creatoare, zeul fiind omul din om care il conditioneaza, dar pe care nu il poate cunoaste si supune vointei; ca si cum fiecare ar fi fiinta dubla, simultan pentru si impotriva sa.

In zei individul si-a proiectat misterul propriei existente, in existenta de neinteles, a celor presupusi rsponsabili de fiinta sa.

Dar lucrurile nu s-au oprit la zei si oameni, prima ierarhie necesara, cindva un individ ‘inteligent’  a incercat sa ia contact cu zeul si il convinga sa tina seama si de vointa umana pe linga propria vointa cind decide cum sa le faca pe toate. Odata declansat dialogul cu puterile si presupusele efecte, a aparut credinta stabila si specifica in ele, credinta ca reprezentare a unui anume rol si valoare a omului in creatia divina.

Credinta este o stare de cunoastere, este o actiune transformanta asupra individului si realitatii, o autentica teorie si practica cauzala a naturii, fiecare varianta de mod de incredere intr-o superputere implica separarea unui mecanism socializat prin care puterea creatoare oferea un dar daca primea ceva in schimb.

 Unele din efectele generalizarii credintei au fost primele incercari de a utiliza vointa si puterea zeului pentru a mai potolii violenta sistematica a indivizilor. Credinta a fost calea descoperirii manipularii vointei zeului pentru a dirija vointa umanului. Zeul dorea ca oamenii sa vrea mai putin si sa dea mai mult, sa fie supusi si cooperanti, sa se lepede de obiceiuri precum hotia, minciuna, orgoliul, crima si alte naravuri rele.

Este cunoscut ca violenta nu se stinge prin violenta, este necesar sa se gaseasca o cale aparent pasnica de inhibare a furiei si frustrarii, dar in afara discutiei si contestarii, pentru a stapini nemultumirea umana. Intr-o lume confuza si framintata a introduce o forta subtila, atotputernica dar de neinteles, era solutia cea mai buna, functionala pe termen lung, care putea relaxa individul din interior.

Stingerea focarului conflictelor se face cel mai simplu prin controlul sentimentelor agresive, prin redistribuirea valorii omului si lumii, in asa fel ca noua valorizare sa diminueze semnificatia si importanta dorintei umane.

 Daca zeii doreau ca omul sa fie rabdator, lipsit de lacomie, fara invidie si pornire agresiva, omul se supunea mai usor, doar era voia creatorilor.

  Porunca superioara avea ascultare variabila, functie de individ, dar oricum functiona iar individul si-a descoperit un izvor de reglare de sine si de semeni, eficient si autoritar, cit timp credinta persista.

Dar roadele conflictului sunt prea numeroase si atragatoare, pentru a fi lepadate pentru totdeauna, chiar si prin vointa divina.

De regula zeilor le displace violenta umana, dar uneori au fost facuti sa le placa, daca acea violenta sacra pedepsea pe ‘putin credinciosi’ si ii lipsea de toate, in favoarea celor buni.

Treptat au aparut mai multe credinte iar conflictele in interiorul unei credinte sau intre credinte diferite au sporit, istoria si-a declansat scenariile civilizatoare.

Minciuna divina, in numle puterii, a inceput sa capete statut in cetate, zeul a devenit cumva partas la ea prin metoda in care i se alocau intentii de pedepse so recompense.

Cu siguranta minciuna este o forma de aresivitate mai subtila ca hotia violenta, dupa cum si hotia insidioasa, prin intermediari sau acoperit de lege, este mai eficienta, ambele cer eforturi fizice mai mici si cistiguri mari. Probabil variantele minciunii au fost folosite in atribuirea interesata a vointei zeilor, pentru a atenua silentios indaratnicia si lacomia umana.

Cel mai exersat spatiu al minciunii trecutului era inventarea de false dorinte ale zeilor pentru posesia de puteri decizionale si bogatii numai de unii credinciosi.

Nu negam valoarea credintei, forta ei de a activa in om stari sufletesti profunde si metode noi de gindire, de a trezi elanuri si daruiri neconditionate, dar in interiorul fiecarei credinte si-a facut loc duplicitatea, identificarea vointei divine cu vointa personala.

Varietatea personalizarilor bune si rele s-a diversificat exploziv pe masura ce s-au inventat metode conflictuale aprobate si respinse de credinta, metode din ce in ce mai rafinate de a dobindi ce vrei, agresind intii spiritul si apoi carnea, modificindu-i cromatica afectiva, facind individul dependent autoritar, de mincinosul sanctificat.

Poate e riscant sa atribuim evolutia uneori benefica a societatilor si pe seama imoralelor trasaturi de caracter, dar numai intr-o realitate multievaluanta, competitiva, intens interactiva, continind interese opuse, conditionate reciproc, mintea umana descopera starea problema si cauta febril raspunsurile. Problemele celor din trecut, unele ramase si astazi valabile, erau cele de procurare a mijloacelor existentei si de modificare pe orice cale a vointei naturii, de control al desfasurarii ei.

 A minti convingator era si este si acum un act de socializare, de rafinare a umanizarii, minciuna inteligenta pune indivizii in multiple relatii cooperante sau opozante, functie de continut si caractere. Minciuna cere abilitatea in simularea de realitati atractive si accesibile, daca este crezut si sprijinit mincinosul, ea valorifica mai bine iluzia facila, atoate promitatoare decit adevarul si realitatea severa, plina de capcane si imprevizibil.

O societate este un joc complex, meta complicabil permanent, pe masura ce individul si caracteristica lui socio interactiva se amplifica si orienteaza catre acte subtil conflictuale, aparent cooperante, prin exersarea  modelarii afectivitatii.

 In dinamica minciunii se inventeaza mereu reguli noi,  multimotivate si specializate, precum falsificarea legilor naturii, falsificarea dependentelor sociale,  utilizarea credulitatii individului impotriva lui.

 Jocul social implica variate strategii de supravietuire, unele esentiale, precum actele de cunoastere si utilizare a fenomenalitatii, de inventare si utilizare a uneltelor, dar apar si strategii perverse, de simulare a unor scenarii socio dinamice false, accentuarea periculozitatii lor si dirijarea vointelor actiunilor catre adversitatii imaginate.

Nu putem urmarii aici dezvoltarea stiintei si artei falsificarii realitatii si efectele in evolutia societatii, dar credem ca utilizarea minciunii ca atitudine creativa de uman si social, a produs tehnicile subtile ale politicii, metodele constructiei si controlului individului dependent, naiv, credul, sau agresiv, disponibil pentru orice ipostaza.

Morala ar putea fi replica cea mai puternica si mai inteligenta data minciunii generalizate, din care decurg pina la urma majoritatea variantelor de disfunctie sociala, daca ar fi bine inteleasa si practicata sistematic.

Prin morala indivizi rationali dar profund cinstiti au incercat si inca incearca sa scoata din radacina fapta antiumana, declarind-o actiune impotriva vointei divine.

Daca strategia minciunii a ascutit inteligenta individului, i-a complicat personalitatea orientindu-l catre cautarea de metode conflictuale de supravietuire, morala a avut si ea un rol cel putin la fel de important, asamblind personalitatea corecta cu sine si cu ceilalti, devotata colectivitatii, punind pe acelasi plan sau chiar mai presus de sine, pe ceilalti.

 Morala ne invata cum sa desoperim pe cel in eroare dar si cum sa incercm sa il indreptam, cum sa argumentam necesitatea cinstei si retinerii in viata fiecaruia.

 Morala a declansat competitia intre afectivitati bune si rele dar si intre variante conceptuale de lume, ea a transformat instumentul rational in unealta principala a demontarii si prezentarii efectelor ‘adevarate’ ale minciunii, nu a celor ‘ pretins benefice’, pe care si le atribuia. Argumentarea valorii omului moral a dezvoltat gindirea metafizica, filozofica, a dus la formularea intrebarilor fundamentale asupra a ce si cum suntem si cum mai putem fii, in dimensiunea noastra umana globala, ascunsa, dar cindva cognoscibila.

Morala a separat si precizat cu argumente, efectul faptei egoiste, refuzata de zei, ea a aratat, desigur in demonstrari locale, contestabile in timp, in ce fel  fapta imorala distruge ireversibil umanul, il pune in conflict cu sine si in conflict cu puterea creatiei. Actiunea imorala este in esenta ei o negare a operei creatorului, iar El nu isi vrea opera contestata si distrusa din interior, de nesabuinta umana, ignoranta a valorii de sine.

Regula morala este nucleul afirmarii posibilitatii individului de a se concilia cu sine prin relaxarea dorintei si cu semenii prin egala lor iubire, dar este si calea catre orice uman prin pretuirea nelimitata a creatorului.

O echivalenta valorica principiala intre oameni, este o dechidere conceptuala extraordinar de vasta, o sursa nesecata de creativitate si emotivitate, ea cere o inteligenta libera, fara limitari autoimpuse si o simtire disponibila, curajoasa si curioasa, valorificind la maxim fortele de actiune si cunoastere ale fiecarei individualizari.

Masura rationalitatii moralei

 Putem intreba daca o morala a aparut numai datorita acumularii de informatie asupra disfuctiei sociale, din nevoia de a reglementa prin inerdictii generalizate efectele actului infractional, sau daca aparitia marilor moralisti ai trecutului are si cauze obscure, pentru care nu avem inca o justificare convingatoare.

 Daca morala ar fi numai consecinta acumularii sistematice de tensiune dar si experienta socio-functionala, am putea presupune ca regulile ei ar trebui intelese si acceptate de majoritate, iar sistemul juridic, pastrator prin pedeapsa al ordinii ar fi inutil.

In orice societate se observa ca interdictile morale sunt incalcate si de bogati si de saraci, si de cei puternici si cei neinsemnati socio decizional, ea pare sa fie foarte dificil de inteles si inca mai greu de practicat.

Omul este presupus rational, asta inseamna ca poate argumenta o afirmatie, prin prezentarea unor motive logic evidente, care sa o sustina. Stiinta descrierii si justificarii unei situatii adevarate sau false, este extrem de veche, ea a dus in timp la logica situatiei, la logica generalizata, formala, iar pe aceasta logica se ridica toata stiinta actuala. Cu siguranta propozitiile morale contin un adevar evident si unul obscur, care nu se extrage doar prin analiza sensurilor unei afirmatii ci decurge din alte izvoare justificante, mult mai greu de explorat.

Formarea si argumentarea punctelor de vedere este o practica sistematica, dar nu orice afirmatie se lasa explicitata atit de clar si univoc incit sa convinga pe oricine.

Propozitiile morale apartin acelei categorii de afirmatii pentru care rationalitatea disponibila nu pare sufivcienta.

Uneori multimea semnificatiilor unei propozitii morale nu este accesibila oricui, fara o apel la o axiomatica dificil de construit si utilizat corect.

 In trecut dar si acum regula morala se vrea dar nu este inca axiomatizabila. Nu putem asambla regulile interdictive ca niste operatori configuranti si argumentativi, care demonstreaza cu necesitate ceva sau contrariul in diferite situatii de aplicare.

Specificarile morale sunt negative, nu sunt constructive de realitate , de configuratii cu proprietati si consecinte date, ele aproba sau interzic ceva pe baza valorizarii efectelor, dar evaluarea nu este univoca, ea are o varietate de masuri pentru orice stare.

E improbabil ca regulile morale sa aiba cindva o evidenta axiomatica, admisa de toti, rational-acceptata, fara personalizare. Mai probabil morala este si va ramine un ansamblu de specificari de non actiune fundamentate afectiv si apoi rational, acceptate in virtutea unei experiente izvorinte din actiunea si simtirea proprie.

Masura nerespectarii moralei in toate timpurile sugereaza ca propozitiile morale nu au caracter demonstrabil formal, nu sunt argumentabile pentru orice subiect, ele cer o conditionare interna greu de surprins in concept.

 Afirmatia pare descurajanta, indepartind morala din spatiul conceptual al rationalizarii si argumentarii logice, ii diluam extrem de mult forta de convingere, asumare si aplicare si o lasam la voia momentului, la dispozitia starii afective, fluctuante ori motivata pe criterii de credinta sau acord estetic.

Daca nu credem posibila o fundamentare numai rationala a regulei morale, nu inseamna ca o pretindem neinteligibila rational, ci doar necesara si eficienta la nivel operant, fiecare stare moralizanta avind multe argumentari si moduri de practicare asumare.

Enorma varietate efectiva si potentiala a consecintelor incalcarii unei interdictii, ne rataceste in incercarea de a le identifica si motiva toate efectele. Finetea cauzala a dependentelor unui cimp socio interactiv cere o extrema abilitate mentala, o patrundere analitica intr-un spatiu relational supraramificat, aparent non cauzal, putin accesibil omului obisnuit. Natura este separabila net in stari si schimbari de stare, cu specificarea conditiilor fiecarei schimbari, astfel ea permite predicitia de stare, dar societatea este o fenomenalitate incomparabil mai confuza. Daca societatea are legi cuantificabile care principial permit predictia evenimentelor nu stim, dar e probabil ca ele nu exista, o anticipare a dinamicii sociale inseamna cunoasterea viitorului uman, iar cunoasterea viitorului unei biografii inseamna posibilitatea schimbarii ei, inseamna de fapt necunoasterea ei si apare paradoxulul ignorantei ca efect al cunoasterii.

 Societatea pare un organism ‘irational’ compus din organisme ‘rationale’. Intelegem prin asta ca societatea umana nu actioneaza ca intreg, nu are si nu poate avea un singur set de cauze, scopuri, valori si metode de realizare. Societatea nu se percepe, si cu atit mai putin se localizeaza intentional ca intreg pluri individual unitar, ea nu se supra constientizeaza pe sine ca intreg, sau daca o face nu stim noi sa ne instalam in supraconstienta socio divina, creatoare a spatiului social multi personalizat.

Evident omul ca sistem informational dotat cu potential explorant de realitate si de proprie performanta operationala, este inca dificil de analizat cauzal, iar dificultatea sporeste enorm cind incercam sa legitimam cauzal relatia intre afectivitatile si rationalitatile umane socializate.

 Este inutil sa intram in ipoteze nerelevante asupra surselor moralei si ale afectivitatii si rationalitatii noastre, in pseudo modelarea consecintelor interactiei intre subiecti de tip uman. Cit timp nu putem asambla modele de geneza a starilor relatie, dependenta, consecinta, argument, demonstratie, valoare, constienta, nu putem sa analizam cauzal ‘atitudini interactiv-afective’, singulare ori in conexiune.

Transpunerea in limbaj a valorilor proprii si a afectivitatii care le sustine este o varianta cognitiva promitatoare dar ambigua de descriere, fara legitimare rationala a tot ceace facem.

De fapt limbajul transporta rezonanta sau opozabilitatea afectiva si operanta pe terenul fiecarei personalizari, el construieste nenumarate sisteme de referinta locale, individuale intre care nu intodeuna se pot gasi baze de reconstructie comune. Limbajul sre potential descriptiv nelimitat dar e dificil de reconstruit semnificant intelectiv, este in continua expansiune, bogat in strategii creatoare de argumente si teorii, dar inca non explorabil functional intern.

Limbajul a dus omul in spatiul conflictului constientizat simultan emotiv si rational, unde cautarea si prezentarea de argumente relative, capabile sa sustina si nege orice, este infinita.

Enorma diversitate de situatii conflictuale, de diferentieri in performanta intelectiva si creativa intre subiecti, duc la diferente de accesibilitate rationala la intelegerea interdictiilor sociale si de respectare diferentiata.

 Diferente comportamentale sunt uneori justificate genetic, prin capacitatea predeterminata a individului de a face sau nu face ceva.

Dar justificarea genetica a neputintei cuiva de a respecta o anume regula din cauza complexitatii ei conceptuale depasind potentialul cognitiv al individului, aproape justifica infractiunea si oricum o transforma in necesitate de exprimare, inevitabila socio interactiv si valoric, orice am incerca.

 Este greu daca nu imposibil demonstrabila o limita de asumabilitate a domeniului faptei, cit timp nu stiim foarte bine de ce anume particularitati ale structurii mintii si emotiei depind nuantele de ingeniozitate si atractivitate operanta, ce anume genereaza si motiveaza omul comun, omul infractional si individul de de inalta calitate conceptuala si morala.

Daca nu este demonstrabila oportunitatea unei reguli interdictive, daca nu sunt accesibile imediat toate consecintele faptei considerate negative atit pentru un anume subiect cit si pentru majoritate, cum anume sa implementam morala? Exista o multime de metode moralizante si numarul lor creste continuu, dar niciodata nu vom poseda un criteriu moralizant absolut valabil pentru toti si in toate situatiile .

Exista numeroase motive ale imoralizarii, de ordin operant sau sufletesc, care minimzeaza cimpul atractiv moral dar cu siguranta am putea spori randamentul unui set de reguli morale daca le-am putea gasi o justificare in calitatea persoanei, cit mai convingatoare, daca am putea prezenta clar lantul suferintelor personale si sociale care decurg din intentia si actiunea imorala.

Oamenii par atit de diferiti, au calitati si defecte atit de greu comparabile incit din presupunerea ori dogma echivalentei valorice nu rezulta acceparea ei imediata, niciodata nu ne credem egali cu cei care ne par inferiori si nu putem fi convinsi ca nu suntem la fel de valorosi ca cei mai buni dinte noi.

Incercarile de motivare a egalitatii umane principiale aveau slabiciuni in trecut si au si in prezent. O buna proportie din oamenii trecutului si ai prezentului aveau si au o viata extrem de saraca, monotona si dificila care neaga in fapt o egalitate de principiu. Orice om fara prea multe motive de bucurie se intreaba pe drept, din ce motiv personal, creatorul a facut lumea atit de neechitabila, incit unii au mult peste nevoi, iar altii abia supravietuiesc, daca el ii iubeste si respecta la fel pe toti, cerind de la fiecare acelasi raspuns.

La o asemenea intrebare asupra cauzei diferentei performantei indivizilor si calitatii vietilor, toate construite de un singur creator, nu era si nu este nici in prezent un raspuns convingator.

Justificari metafizice asupra necesitatii diferitelor traiectorii existentiale, a diferitelor obstacole de depasit, atribuite diferentiat dupa logica divina pentru, a ii indruma pe oameni pe cai personalizate catre perfectiune, nu conving, mai ales pe cei saraci. Este greu de inteles de ce un individ cu rang social inalt, bogat si respectat, se poarta adesea ca un ticalos, iar cel care respecta intr-u totul porunca divina a iubirii semenului, uneori are din belsug numai nefericire.

Nu stim sa raspundem la aceasta intrebare, sau spunem: ‘asta e voia domnului’, dar daca am exersa metafizica ar apare tot felul de argumente pro si contra necesitatii si plauzibilitatii a unei asemenea ‘vointe’, creatoare de abuzuri si conflicte. Afirmatia ca lumea e cum e prin ‘voia domnului’, ne impaca sau ne revolta in diferite proportii, functie de calitatea propriei vieti, dar in nici un caz nu rezolva intrebarea.

 Este plauzibil, probabil necesar, ca lumile socializate sa fie asimetrice material, intelectiv si afectiv, decizional si cognitiv, sa contina o diversitate de idividualizari, de abilitati operante, de daruri conceptuale si sufletesti, de aliante si conflicte; cu cit lumile sunt mai diverse in personalizari, cu atit mai fascinant si imprevizibil este spectacolul vietilor, traseul evolutiei fiecaruia catre propria desavirsire. Dar perfectiunea umana poate fi o vorba goala, cit timp calitatea existentei si actiunii unui individ sau grup depind de factori atit de intimplatori, de neinteligibili, de ne controlabili.

Atitudinile cooperante sunt necesare si legiferate dar ramin partial ineficiente, cit timp nu stim cum sa modificam suportul afectiv si valorizant al umanului prin ratiune, pentru a implementa conceptual in primul rind, si mai apoi afectiv, valoarea regulilor morale, nu ca interdictii frustrante si pedepsitoare, ci ca unelte ale prosperitatii si fericirii.

Sugeram o baza de calitati declansatoare de moralizare.

1- Omul este capabil de perceptie si interactie fizica, controlata lingvistic cu realul, prin care il transforma structural si dinamic, facindu-l mai prietenos, compatibil cu ceace crede ca sunt nevoile sale.

2-Omul este capabil de actiune intentionala si de analiza rationala prin care separa obiecte, tendinte si consecinte, defineste un cimp cauzal si ii modeleaza dinamica procesuala.

3-Omul poseda caracteristica afectiva, suportul valorizarii realitatii dar mai ales a valorizarii semenilor. Prin afectivitate daruim altora ce e mai bun sau mai rau in noi, amplificind sau inhibind personalizari si emotii, satisfacind sau sacrificind alte sperante in implinirea satisfactiilor noastre.

4-Transformarea emotiei si satisfactiei personale sau colective in factor decizional al actiunii personale, produce si fluenta si disfunctie sociala.

Analiza relatiei dintre fapta egoista, creatoare de placere, fara respectarea semenilor si efecte, determina initieirea analizei morale, a investigarii dependentei intre act si consecinte.

Transformarea omului in factor operant si afectiv specializat, este si buna si rea, dar ascunde mai multe disfunctii decit calitati, pe care nu le putem anticipa. Efectele acestei momentan inevitabile specializari, personalizari si emotivizari a persoanei in spatiul social dual valorizant, ne obliga sa ne cercetam si intelegem in toate circumstantele existentei si sa comparam mai lucid ce credem ca suntem cu ce ne par a fi semenii nostri.

Valorizarea semenilor si aprecierea conditionata sunt semnite ale cooperarii si conflictualizarii sociale. Creativitatea umana cooperanta sau concurenta, inventivitatea cu scopuri secrete, strategia angajarii sau respingerii scopurilor comune, constructia de modele existentiale reciproc acceptate si asumabile valoric colectiv, sunt probabil unele din conditiile necesitatii moralei, dar sunt parametrii creatiei. Transformarea individului in unealta, utilizarea lui numai la satisfacerea propriilor interese creaza contrarietatea afectiva si conflictul.

  Prin interactia cu trupul societal devenim fiecare mai umani in mod diferit, fiecare preia din superpersoana sociala globala ce crede el, sau altii cu influenta asupra lui, ca i se potriveste, dar fiecare alegere si intelegere de alegere, are consecite asupra a ceace suntem si ceace vom deveni.

– Omul este capabil sa cunoasca mecnismul cauzal al dorintei sale, acesta fiind simburele personalitatii. Deasemeni omul isi poate orienta cunoasterea asupra intregii realitati cauzale, incluzindu-l morfo functional si pe el. Capacitatea de asambla rational, cantitativ, dinamica fenomenala a universului, incluzindu-ne ca entitati cu propria cauzalitate existentiala are o forta constructiva inevaluabila, ea ne cladeste persoana actuala si poate pe cele viitoare.

 Prin morala intelectiva si desprinderea de valoare avem sanse sa ne intelegem cindva toate compartimentele functionale, inclusiv rationalitatea, afectivitatea, creativitatea, sa depasim statutul de uman scindat, pendulind intre incintare si frustrare, sa devenim noi insine creatori de entitatii intelective si afective, progresiv asemenatoare omului care suntem si care vom fi.

 Copyright Constantin Marghitoiu (c) 2007. Reproducerea totala sau partiala este permisa numai cu acordul scris al autorului.