Meta Poeme

Subscribe

CELE SAPTE PACATE

December 22, 2010 By: cmarghitoiu Category: Eseuri

CELE SAPTE PACATE

Se spune ca DUMNEZEU a facut OMUL dupa chipul si asemanarea lui, dar afara de om a mai facut multe alte fiinte unele inferioare, altele superioare omului. Fiintele inferioare se afla in sfera perceptiei, actiunii si gandirii umane, cele superioare sunt atat de bine ascunse incat numai mintile umane cele mai ascutite sau mai placute Creatorului, le pot cumva accesa si asta numai dupa o indelunga pregatire, purificare si inaltare sufleteasca.
Fiintele superioare in gnoza crestina sunt numite ingeri. Primilor doi oameni Dumnezeu le-a pus la dispozitie Raiul, dar dupa foarte scurt timp i-a alungat pe Pamant, un regat numai al lor pentru a il cuceri si popula si ridica prin munca mainilor si minti lor la rangul de opera divina. Ingerii au ramas in preajma creatorului, rolul lor fiind sa il slaveasca neincetat, dar sa asiste si omul in drumul lui istovitor care gloria care ii era destinata prin proiect.
Se mai spune ca cel mai bogat in haruri, puteri si forta de intelegere a operelor divine era ingerul Lucifer, care fiind cel mai bine facut, (dar care s-a dovedit cel mai rau facut, cel mai inclinat spre fapte rele), era si cel mai bine apreciat de creator. Dar prea multe daruri-calitati par a strica fiinta daruitului, facandu-l sa creada ca I se cuvinte orice, ca toti ii sunt datori si pusi la dispozitie fara conditii.
Asa s-a intamplat si cu ingerul Lucifer, sau purtatorul de lumina, care dupa ce si-a masurat luminozitatea si maretia cu o masura falsa, s-a crezut egalul creatorului sau, ba poate chiar superior si a vrut sa ii ia locul, sa primeasca el devotamentul, supunerea si respectul tuturor ingerilor, lui sa I se daruie cu trup si suflet si intrega semintie umana, el sa fie centrul a tot si toate sa se roteasca in jurul lui, laudandu-l neincetat pentru puterea si perfectiunea lui nemarginita.
Este usor de imaginat care a fost urmarea. Revolta Luciferica a fost usor invinsa de armantele divine ale modestiei, binelui si devotamentului, iar marele-micul inger a devenit celebrul inger cazut, a intrat in fiinta cea mai plina de pacate, de fapte ne placute Creatorului.
-Nu stim daca din cauza pacatuirii si caderii lui Lucifer, sau doar pentru ca asa le era destinat prin proiect, dar primii oameni indemnati de un emisar Luciferic, au cazut si ei in pacat, au ales raul drept fapta cotidiana si au fost izgoniti din abundenta Raiului si aruncati pe Pamant care le va fi iad sau rai, dependent de optiunea de a pacatui sau respinge pacatul.
Cam asa se poate relata foarte scurt intreaga poveste a creatiei divine, a conflictelor fara de sfarsit, care au dezbinat si marea multime de super-fiinte, angelice, dar a marcat traseul istoric plin de agresiuni si conflicte al omului in efortul lui socializant de recuperare a umanizarii initiale sau poate al reumanizarii intre alte limite, care daruiau oamenilor ceva ce ei initial nu aveau, sau nu stiau ca poseda. Primi oameni sau prima pereche experimentala de umani au fost trimisi in rai, in spatiul binelui de toate felurile. Aceasta prima pereche era dotata cu multe calitati, dar nu primise ceace am putea numi insusirea maxima, sau poate maxima imperfectiune, aceasta fiind cunoasterea binelui si raului.
Acum ca toti suntem oameni ai pacatului, toti primim de la semeni aceasta cunoastere si o aplicam sistematic, nu mai trebuie sa ni se explice ce insemna a fi bun sau rau.
Daca ar trebui ceva lamurit si nu doar unui singur om ci marii majoritati, daca nu tuturor, ar fi prin indicarea si explicarea acelei deosebiri speciale intre bine si rau care iti cere sa faci numai binele, sa refuzi cu toate puterile facerea raului.
Dar aceasta explicatie de ordin moral este prea dificila, prea obscura, greu de formulat si cu mult mai greu de inteles, pentru a fi undeva expusa , presupunand ca cineva o poate propune-expune.
Dupa ce umanitatea a fost dotata cu aceasta ultima cunoastere duala, a primit Pamantul rai –infern in dar si a inceput sa isi parcurga lungul drum catre destinul divin care ii era sortit, dar numai dupa trecerea prin toate felurile de rau, experimentand toate placerile care duc la suferinte si toate suferintele care initial par placeri dar in final sunt mai insuportabile ca suferintele ne-deghizate.
Toate aceste consecinte-placeri-suferinte erau si inca sunt incluse in dimensiunea cunoasterii duale.
Cele sapte tipuri de pacat, de rau fundamental, sunt:
-Mandria,
-Lacomia, -Invidia,
-Senzualitatea care duce la desfrau,
-Mania-agresivitatea,
-Zgarcenia-avaritia,
-Lenea.
Ciudatenia este ca aceste deprinderi rele sau cel putin unele din ele par calitati pentru foarte multi si sunt practicate cu buna credinta ca si cum ar fi cele mai firesti, mai inevitabile trasaturi umane.
Numai la capatul acestui drum istovitor dar poate si glorios al practicarii si intelegerii negativitatii pacatului, drum revigorant de trup si spirit, va primi omul viitorului purificat prin suferinta, accesul la binele absolut, la binele fara nuante de rau sau la raul invelit in impresia binelui.
-Se mai spune ca principalul pacat al lui Lucifer a fost mandria mai numita si glorie desarta, dar inevitabil el le-a avut pe toate , pentru ca daca nu le-ar fi avut si stecurat pe ascuns si omului, ar fi insemnat ca omul insusi ar fi fost inventatorul pacatelor, contrazicand din temelie proiectul divin, punand intr-o inevitabila lumina negativa pe insusi marele creator.
Dar daca ne gandin putin, intelegem ca nici Lucifer nu putea inventa pacatele, din moment ce exista un singur creator, atot stiutor si atot puternic, autorizat prin unicitate sa le faca pe toate.
Pe de alta parte pacatele care au milioane de fatete, de posibilitati combinative si de efecte stranii, care pot simula cea mai mare curatenie sufleteasca si supunere la dogma divina a iubirii aproapelui, sunt o creatie redutabila, care nu este deloc la indemana celor facuti initial sa preamareasca creatorul si sa I se supuna.
Sau poate creatorul in mod ocult, prefera o opera pacatoasa, aceasta avand o evolutie mai interesanta, mai putin previzibila, mai spectaculoasa si poate mai distractiva pentru creator insusi, care trebuia cumva sa se premieze pentru munca lui.
Pentru a fi pacatos cu virtuozitate, gratie si geniu, trebuie sa ai o imaginatie bogata, o ratiune de cel mai inalt ordin, o inteligenta creativa, o vointa puternica, toate necesare pentru a fi pacatos un timp indelungat, pentru a nu te plictisi practicand un singur pacat intreaga viata.
Pe de alta parte asumarea pacatului cere multa tarie de caracter, pentru ca nu oricine poate ajunge atat de ne-uman sau poate autentic uman, incat sa accepte ireversibil pecetea pacatului si sa o poarte-suporte cu mandrie intreaga viata, aratat fiind cu degetul de nesemnificativa dar plina de slava multime a indivizilor virtuosi, daca o fi existand vre unul.
-Numai Dumnezeu are supra puterea si stiinta miraculoasa de a scoate din neant fiinta si a face din fiinta ne-fiinta, prin comanda glasului sau divin, numai el stie in ce fel se pot combina intentii bune si principii sanatoase, care neindoilenic au fost puse la baza creatiei sale, din care paradoxal sa rezulte pacatul plin de vigoare, in toate nuantele.
– Numai prin ingaduinta divina, se poate inventa si practica ascuns sau la vedere pacatul care aduce prosperitate si faima, iar puritatea spirituala daruie saracie, dispret si anonimitate.
Daca numai Dumnezeu creaza fiinta din nefiinta si o intoarce in nefiinta, daca numai el aloca daruri si ne daruri celor creati, fie ei ingeri, demoni sau oameni, concluzia ar fi ca si tendinta spre pacatuire, felul pacatuirii, caderea efectiva in pacat, sau in toate pacatele, pretuirea si asumarea pacatului, toate sunt realizari divine, sunt exprimari imperative ale vointei creatorului, iar pacatosul nu este pacatos prin sine, pacatul nu izvoraste din autonomia fiintei lui, autonomie de fapt inexistenta.
Incontestabil Pacatul este atribuit fiintei de toate rangurile, fara consultarea purtatorului, care uneori il practica cu voie iar alteori fara de voie.

Se poate spune ca ni se impune apoi ni se imputa pacatul, situatie absurda sau justificata de ratiunea divina cu totul diferita de cea umana.
Dar daca Pacatosul de orice fel se dovedeste a fi de fapt un primitor si purtator al pacatului, un osandit la rau prin decizie de cel mai inalt nivel, ce vina mai are el, odata ce a fost facut , nu s-a facut singur, pacatos?
Daca nici un om (lasand la o parte ingerii despre al caror caracter si preferinte , placeri sau neplaceri, nu stim mai nimic), nu este un pacatos prin vocatie, nu practica raul din extravaganta, din pura curiozitate, pentru a isi diversifica si condimenta existenta finita dar plictisitoare, stiind totusi ca astfel se pune in conflict cu marele creator, atunci pe cine sa invinuim?
-Sa dam vina pe CREATOR?
-Imposibil! din motive intemeiate.
Stiind din teorie si practica ca o lume pacatoasa, o lumea prioritar rea, se auto-distruge, ca este nu numai efemera dar si mereu in conflict, majoritar haotica, punctata de mici insule de ordine momentana, cum am putea crede ca un creator atot puternic si atoate cunoscator, va alege sa faca o asemenea opera-lume perisabila, care se degradeaza singura si il obliga fie la continue interventii reparatorii, sau la necesitatea demolarii si reconstructiei ei sistematice, actiune neindoilenic dificila si iritanta.
Pe de alta parte o lume rea cere si creatia nenumaratelor nuante de recompensa-pedeapsa, aplicata pacatosilor pentru a ii corecta, iar pedeapsa aplicata propriei opere ar trebui sa fie cel mai detestabil lucru pentru un creator infinit bun.
Daca admitem pacatul sursa cu precadere a suferintei si pedepsei, daca el duce obligatoriu la o rezidenta indelungata in iad, clubul unde se aduna si de schimba impresii si experiente pacatosii, atunci el nu ar trebui sa intre in nici o proportie intr-o opera exclusiv divina, fara amestec malefic, introdus tot prin divin.
Daca totusi posesorul binelui absolut admite pacatul ca insusire principala a operei sale, pacatul conform rationamentului avand o origine divina, atunci creatorul lui ar trebui privit simultan si ca autorul maximei perversiuni.
Atunci cand iti viciezi prin proiect propria opera, cand ascunzi in ea bomba cu explozie intarziata a alegerii rautatii si degradarii, cand obligi fiinta initial inocenta sa pacatuiasca, pentru a iti da un motiv sa te superi si sa o pedepsesti, e greu sa mai fi calificat: perfect bun, infinit generos si iertator, sa fii marele Parinte care se poarta tolerant cu toate odraslele inevitabil ignorante, cat trimp li se ascunde adevarul.
-Dar, ne mai intrebam, din ce cauza poate opera, in versiunea umana, cea angelica avand propriile optiuni, sa critice creatorul, sa il acuze de incorectitudine principiala, sa faptuiasca astfel pacatul capital al judecarii si contestarii calitatii faptelor creatorului?
Probabil aici se ascunde marea inteleciune sau poate marele cinism al creatorului, in a darui operei aparenta libertate de a isi pune intrebari despre sine, a cauta raspunsuri, a raspunde cumva si fi nemultumita nu doar de sine, dar si de autorul ei.
-In acea varianta de actiune unde numai UNUL creaza cu adevarat, iar ceilalti isi primesc partea de fiinta, constienta, putere constructiva si distructiva, de speranta personala si recompensa numai prin creator, nici un om dotat cu personalitate predeterminata, nu se poate revolta prin sine impotriva creatorului, insasi revolta ii este daruita, ca un condiment subtil, de catre creator.
Privind cu un ochi rational si opera si obscura forta care o sustine, am putea spune ca Marele creator se joaca cu noi impulsionandu-ne sa facem diferite fapte, apoi sa ne para bine sau rau ca le-am facut, dar sa recidivam sistematic.

Repulsia sau atractia pentru actiune si consecinta, tendinta irepresibila de a actiona si culege roadele, sunt incifrate genetic in fiinta umana si daca ar fi scoase cumva de acolo, ne intrebam ce fel de om si de umanitate ar mai ramane.

Ni se impune pacatul in infinitatea variantelor, ni se daruie accesul la placerile si neplacerile ce rezulta, ni se da si impresia ca putem si noi da vina pe cineva cand gresim, irosind cea mai subtila dialectica pentru a il critica sau justifica pe creator, dar putem oare fi diferiti?

-Putem oare actiona fara a pacatui? Actionam pentru ca firesc, necesar, avem nevoie de efectele actiunii, iar atunci cand ne plac, facem totul pentru a ne savura rodul muncii,  sau poate si rodul muncii semenilor, daca are un gust mai bun.

Dar se pare ca regula este sa vrem mereu mai mult decat ne putem oferi, de unde conflictul pentru posesie si inevitabilitatea pacatului.

Singura alternativa viabila la acest lant de contradictii derivate din impunerea trucata a faptei rele, care numai in aparenta pare sa fie o alegere umana libera, o alegere a individului, ar fi introducerea axiomei ” pacatuirii fara pacat”, sau a “faptei care nu este niciodata rea, indiferent de urmari”.

De aici ar rezulta inexistenta binelui si raului, precum si disparitia  pacatosului si virtuosului.
Daca nu exista pacat, nu exista nici pacatos, nici vinovatie, nici ispasire, nici creator virtuos-vicios, mereu deasupra pacatului, care isi face din ratiuni de nepatruns, opera pacatoasa si o condamna la pedeapsa.

Fara pacat nu exista nici monstruozitati pedepsite sau nu, nici suferinte de toate felurile.
Fara pacat si pedeapsa-durere, nu mai are nici o motivatie nici revolta pacatosului imptriva pedepsei, impotriva celui care aplica pedeapsa, dar si impotriva virtuosului, mereu in afara pedepsei.

Fara pacat nu mai are sens nici revolta poate putin ipocrita a virtuosului impotriva pacatosului, dar mai ales nu are temei revolta pacatosului impotriva creatorului nepasator sau chiar potrivnic lui, care il face pacatos fara sa il consulte, pentru a il umili si degrada.
In absenta pacatului nu exista nici condamnarea divina a pacatului si a pacatosului, dar dispare si condamnarea mult mai putin bagata in seama, de catre pacatos a creatorului de pacate si de pacatosi.
Dar daca nu exista pacat, nici pacatos, punct de vedere foarte vechi, apreciat ca cel corect si intelept, atunci ce calificativ nou va trebui sa dam recompensei divine acum numita “suferinta”, emergenta din pacat, in ce fel sa o re evaluam, cum sa reabilitam nu pacatul ci “Pedeapsa-Suferinta”, aplicata omului opera, pentru a re-acredita creatorul ca fiinta perfecta care face numai bine, care creaza perfectiunea si atunci cand pare a face contrariul?
-Din pacate sau din lipsa lor, nu stim sa dam un raspuns convingator la intrebare!
vf